Regimul străinilor în România

Dicționar juridic (DEX)

regimul străinilor în România, Şederea străinilor în România. Ieşirea străinilor de pe teritoriul României. Precizări privind unele modificări aduse prin Legea nr. 357/2003 de aprobare a O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România

Şederea străinilor în România

în ceea ce priveşte şederea străinilor în România, principalele probleme sunt: ce perioadă de timp pot rămâne aceştia în ţară? în ce condiţii le poate fi prelungit străinilor dreptul de şedere în România? în ce condiţii îşi pot stabili străinii domiciliul în România? care sunt documentele care se eliberează străinilor în timpul şederii în România? Bineînţeles prezintă interes identificarea autorităţilor competente în aceste domenii.

A. Durata şederii străinilor în România

O.U.G. nr. 194/2002 face distincţia între dreptul de şedere temporară şi dreptul de şedere permanentă.

Dreptul de şedere temporară este conferit în principal de existenţa vizei valabile, precum şi de inexistenţa împrejurărilor prevăzute de art. 8 care atrag nepermiterea intrării în ţară. Cu titlu de excepţie, beneficiază de un drept de şedere temporară în România şi străinii scutiţi de obligativitatea vizelor în mod unilateral prin hotărâre de Guvern sau prin acorduri bilaterale la care România este parte.

în cazul în care este conferit de existenţa vizei, dreptul de şedere temporară este

de:

- 5 zile în cazul vizei de tranzit;

- cel mult 90 de zile (deci viza poate fi acordată şi pe o perioadă mai scurtă) în decurs de 6 luni dacă dreptul este conferit de o viză de scurtă şedere. în cazul acestui tip de viză, dreptul de şedere nu poate fi prelungit.

- 90 de zile, în cazul vizei de lungă şedere, cu posibilitatea prelungirii.

- cel mult 30 de zile în cazul vizei colective pentru turism (deşi este o viză de scurtă şedere). Viza colectivă de tranzit nu derogă de la viza simplă de tranzit (5 zile).

In ceea ce priveşte viza de tranzit aeroportuar (art. 21 şi 33), aceasta nu conferă un drept de şedere temporară în ţară, ci un drept de şedere de cel mult 5 zile în zona aeroportuară. Dreptul de şedere conferit de viza diplomatică şi de cea de serviciu are o durată egală cu cea a funcţiei oficiale exercitate de titular. Ca urmare a modificărilor aduse art. 20 prin Legea nr. 357/2003, viza diplomatică şi cea de serviciu au fost calificate în mod expres ca vize de lungă şedere, dar o asemenea calificare putea fi dedusă şi anterior din scopul pentru care acestea erau acordate.

In concluzie, durata dreptului de şedere conferit de viză variază de la 5 zile (în cazul vizei de tranzit) la 90 de zile în cazul celei de lungă şedere. Se poate observa o modificare în sensul creşterii duratei dreptului de şedere faţă de reglementarea anterioară care prevedea însă, în toate cazurile, cu excepţia vizei de tranzit, posibilitatea prelungirii.

După cum am arătat, dreptul de şedere temporară nu este întotdeauna condiţionat de existenţa vizei. Fiind însă vorba despre situaţii de excepţie, în aceste cazuri condiţiile şi durata dreptului de şedere sunt prevăzute de acte normative speciale. Spre exemplu, H.G. nr. 1108/2001 exceptează cetăţenii canadieni, islandezi, norvegieni, elveţieni şi japonezi de la obligativitatea obţinerii vizei pentru o şedere de 3 luni, cu posibilitatea prelungirii conform legislaţiei române în vigoare. Dreptul de şedere conferit de această hotărâre de Guvern este deci similar celui conferit de viza de lungă şedere (90 de zile cu posibilitatea prelungirii).

Dacă prin convenţiile internaţionale sau actele normative prin care se desfiinţează unilateral regimul de vize nu este prevăzută perioada pentru care vizele sunt desfiinţate, străinilor care nu au obligaţia obţinerii vizei pentru a intra în România li se permite accesul pe teritoriul statului român şi pot rămâne până la 90 de zile, în decurs de 6 luni, începând cu ziua primei intrări în ţară (art. 11 alin. 2). Rezultă că dreptul de şedere este, în acest caz, similar celui conferit de viza de scurtă şedere. Un exemplu îl reprezintă O.U.G. nr. 265/2000, conform căreia: „începând cu data de 1 ianuarie 2001 se desfiinţează regimul de vize pentru cetăţenii aparţinând statelor membre ale Uniunii Europene: Republica Austria, Regatul Belgiei, Regatul Danemarcei, Republica Finlanda, Republica Franceză, Republica Federală Germania, Republica Elenă,

Republica Italiană, Irlanda, Marele Ducat de Luxemburg, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Regatul Ţărilor de Jos, Republica Portugheză, Regatul Spaniei, Regatul Suediei”. Actul normativ menţionat nu prevede care este durata dreptului de şedere pentru cetăţenii Uniunii Europene, ci numai scutirea acestora de la obligativitatea vizelor. De aceea devine incident textul art. 11 din O.U.G. nr. 194/2002, astfel încât durata dreptului de şedere pentru aceşti străini, fară a avea nevoie de vize, este de cel mult 90 de zile în decurs de 6 luni.

Un caz particular al dobândirii unui drept de şedere îl reprezintă cel al refugiaţilor. Aceştia sunt străini care solicită un regim de protecţie pe teritoriul României, de obicei prin acordarea statutului de refugiat, pentru motive care ţin de temerea bine întemeiată de a fi persecutat pe considerente de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinie politică (art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 102/2000). în perioada soluţionării cererii de acordare a statutului de refugiat, străinul beneficiază, conform art. 13 alin. 1 lit. a din O.G. nr. 102/2000, de un drept de şedere în România, până la expirarea unui termen de 15 zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii de respingere pronunţate asupra cererii de acordare a statutului de refugiat, cu excepţia cererilor respinse ca evident nefondate în urma soluţionării acestora în cadrul procedurilor accelerate. Acest drept de şedere este reglementat de legislaţia privind regimul refugiaţilor. în situaţia în care străinului i s-a respins cererea de acordare a statutului de refugiat şi acesta, din motive obiective, nu poate părăsi ţara în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii definitive şi irevocabile, acestuia i se acordă dreptul de şedere în ţară în condiţiile prevăzute de reglementările legale privind regimul străinilor (art. 16 alin. 2 din O.G. nr. 102/2000). Această dispoziţie legală trebuie corelată cu cele cuprinse în art. 99 şi 100 din O.U.G. nr. 194/2002. Astfel, străinul căruia i s-a respins prin hotărâre definitivă şi irevocabilă cererea de acordare a unei forme de protecţie, în conformitate cu prevederile legale referitoare le statutul şi regimul refugiaţilor şi care, din motive obiective, nu a părăsit teritoriul României în termenul stabilit de lege, poate beneficia de acordarea tolerării (art. 99 alin. 1 lit. c). Tolerarea se poate acorda pe o perioadă de până la 6 luni, putând fi reînnoită periodic până la dispariţia cauzelor. Regimul tolerării este reglementat de art. 100. După cum îi arată şi numele, instituţia tolerării nu reglementează o modalitate de acordare a unui drept de şedere, ci reprezintă numai o soluţie temporară pentru situaţia în care străinul nu are drept de şedere (în cazul pe care îl discutăm, dreptul de şedere a încetat Ia sfârşitul unui termen de 15 zile de la momentul rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii prin care i s-a respins cererea de acordare a statutului de refugiat), dar din motive obiective nu a putut fi îndepărtat de pe teritoriul României în termenul legal. Fiind o soluţie excepţională, tolerarea încetează imediat ce ia sfârşit cauza care a determinat-o. Fostul solicitant al statutului de refugiat ar putea totuşi dobândi un drept de şedere dacă se încadrează în una dintre situaţiile prevăzute de art. 89 alin. 1 (în principiu altele decât cea de la lit. e, altfel străinului putându-i-se acorda protecţie umanitară condiţionată, în conformitate cu dispoziţiile

art. 5 din O.G. nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor). Pentru ipotezele de la alin. 1, în alin. 3 se prevede posibilitatea acordării fie a prelungirii, după caz, a dreptului de şedere temporară pentru unul din scopurile prevăzute de ordonanţa de urgenţă.

Dreptul de şedere permanentă se acordă pe perioadă nedeterminată străinului care îşi stabileşte domiciliul în România şi încetează atunci când străinul îşi schimbă domiciliul pe teritoriul altui stat sau prin revocare (art. 69).

B. Prelungirea dreptului de şedere în România

Este în mod evident vorba despre prelungirea dreptului de şedere temporară. De asemenea, este vorba despre prelungirea dreptului de şedere conferit de viza de lungă şedere, dreptul de şedere conferit de viza de tranzit şi de cea de scurtă şedere neputând fi prelungit.

Dreptul de şedere se poate prelungi succesiv pentru perioade de până la 1 an. Prin excepţie, prin acorduri bilaterale, prelungirea se poate acorda şi pe perioade mai mari de 1 an. De asemenea, pentru străinii cetăţeni ai statelor din Uniunea Europeană şi din spaţiu] economic european, precum şi pentru soţul/soţia, copiii minori şi rudele aflate în întreţinerea străinilor indicaţi mai sus există o normă derogatorie prevăzută de art. 120, în sensul că prelungirea dreptului de şedere se face pentru o perioadă de până la 2 ani, care poate fi apoi reînnoită succesiv pentru perioade de până la 5 ani.

Autoritatea competentă să soluţioneze cererea de prelungire a dreptului de şedere temporară în România este Autoritatea pentru străini de la locul de reşedinţă al solicitantului.

Condiţii generale pentru prelurjgirea dreptului de şedere a străinului sunt:

- posedă un document de trecere a frontierei, valabil în perioada pentru care solicită acordarea sau prelungirea dreptului de şedere în România;

- prezintă documente care justifică scopul şi condiţiile şederii şi mijloacele corespunzătoare pentru întreţinere şi, după caz, tranzit sau întoarcere;

- nu i s-a instituit măsura interzicerii intrării în România şi nu a fost declarat indezirabil;

- nu prezintă pericol pentru apărarea şi siguranţa naţională, ordinea, sănătatea ori morala publică;

- nu este semnalat de organizaţii internaţionale la care România este parte sau de instituţii specializate în combaterea terorismului că finanţează, pregăteşte, sprijină în orice mod sau comite acte de terorism;

- nu există indicii că face parte din grupuri infracţionale organizate cu caracter transnaţional sau că sprijină în orice mod activitatea acestor grupuri;

- nu există motive serioase să se considere că a săvârşit sau a participat la săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii ori a unor crime de război sau crime contra umanităţii, prevăzute în convenţiile internaţionale la care România este parte;

- solicită acordarea sau prelungirea dreptului de şedere pentru acelaşi scop pentru care i s-a acordat viza sau i s-a prelungit dreptul de şedere în baza căruia se află pe teritoriul României;

- a respectat anterior scopul pentru care i s-a aprobat şederea în România;

- face dovada deţinerii legale a spaţiului de locuit pe întreaga perioadă pentru care solicită prelungirea dreptului de şedere;

- face dovada asigurării medicale pentru care solicită prelungirea dreptului de şedere;

- îndeplineşte condiţiile speciale de prelungire a dreptului de şedere, în funcţie de scopul pentru care solicită aceasta.

După cum se poate observa, condiţiile generale de prelungire a dreptului de şedere sunt, în general, aceleaşi cu cele pentru acordarea vizei.

Condiţii speciale, în funcţie de scopul şederii:

a) pentru străinii care desfăşoară activităţi economice:

- autorizaţia de desfăşurare a activităţii;

- dovada deţinerii legale a spaţiului în care îşi desfaşoară activitatea;

- dovada unor venituri de cel puţin 250 euro lunar din activitatea desfăşurată;

- activitatea desfăşurată corespunde condiţiilor pentru care dreptul de şedere a fost acordat iniţial;

- obiectul de activitate este cel iniţial sau o continuare ori un rezultat al acestuia;

b) pentru străinii care desfăşoară activităţi profesionale:

- dovada faptului că exercită în mod efectiv activitatea profesională în condiţiile prevăzute de legea specială;

- dovada veniturilor personale de cel puţin 25Cl euro lunar;

c) pentru străinii care desfăşoară activităţi comerciale:

- dovada deţinerii legale a spaţiilor pentru sediul social şi punctele de lucru;

- dovada calităţii de acţionar sau asociat cu atribuţii de conducere sau administrare;

- documente din care să rezulte că investiţia este realizată conform planului;

- dovada mijloacelor de întreţinere în cuantum de cel puţin 700 euro lunar dacă este acţionar 500 euro lunar dacă este asociat şi a fondurilor necesare funcţionării societăţii comerciale;

- obiectul de activitate este cel iniţial sau o continuare ori un rezultat al acestuia;

d) pentru străinii angajaţi în muncă:

- permisul de muncă valabil, eliberat de Oficiul pentru Migraţia Forţei de Muncă;

- contractul individual de muncă vizat de inspectoratul teritorial de muncă în a cărui rază îşi are sediul angajatorul;

- salariul înscris în contractul individual de muncă este cel puţin la nivelul salariului mediu pe economie.

Dreptul de şedere se prelungeşte în acest caz pentru o perioadă cu cel mult 30 zile mai mare decât cea pentru care s-a acordat permisul de muncă.

e) pentru străinii aflaţi în România la studii:

- dovada înscrierii la o unitate de învăţământ de stat sau particulară acreditată;

- dovada achitării taxelor de studii pentru întregul an şcolar, cu excepţia străinilor veniţi în România la studii ca bursieri ai statului român;

- dovada mijloacelor de întreţinere în cuantum de 250 euro lunar pe perioada valabilităţii permisului de şedere, cu excepţia străinilor veniţi în România la studii ca bursieri ai statului român şi a străinilor care au un ascendent care are sau a avut cetăţenia română (ultima excepţie fiind introdusă prin Legea nr. 357/2003 care nu mai solicită dovada mijloacelor de întreţinere pentru această categorie de străini nici în cazul obţinerii vizei de studiu).

Dreptul de şedere nu poate depăşi cu mai mult de 60 de zile absolvirea studiilor.

Autoritatea pentru străini poate să nu prelungească dreptul de şedere în cazul nepromovării unui an de studii din motive imputabile străinului sau în cazul în care, prin schimbarea profilului de studiu, s-a depăşit durata totală a şederii prevăzută pentru studiile iniţiale.

Străinii cărora li s-a acordat dreptul de şedere în scop de studii pot lucra pentru a-şi completa mijloacele de întreţinere numai cu program redus şi fără a avea nevoie de un permis de şedere pentru muncă.

f) pentru străinii care beneficiază de un drept de şedere pentru reîntregirea familiei.

în acest caz sunt de discutat trei situaţii: 1. cea a străinului care a dobândit un

drept de şedere în România ca urmare a faptului că este căsătorit cu un alt străin care beneficiază de un drept de şedere în România; 2. cea a străinului care a beneficiat de un drept de şedere în România ca urmare a faptului că este căsătorit cu un cetăţean român; 3. cea a străinului aflat într-una din cele două situaţii anterioare, dar care solicită în mod independent prelungirea dreptului de şedere.

în prima situaţie, membrilor de familie li se prelungeşte dreptul de şedere pentru aceeaşi perioadă pentru care i s-a acordat dreptul de şedere străinului aflat în România. Dacă străinul are domiciliul în România, membrului de familie i se eliberează permis de şedere cu valabilitate de un an. în cazul prelungirilor ulterioare, solicitantul (străinul care avea iniţial drept de şedere în România) trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să prezinte certificatul de căsătorie sau dovada legăturii de rudenie traduse şi legalizate;

- să prezinte declaraţia scrisă a membrului de familie din care să rezulte că vor locui împreună;

- să facă dovada spaţiului de locuit corespunzător;

- să facă dovada că dispune de mijloace de întreţinere în cuantum de cel puţin un salariu mediu pe economie naţională, pentru fiecare membru de familie.

în cea de-a doua situaţie, membrilor de familie ai cetăţenilor români li se eliberează permise de şedere cu valabilitate de un an. Pentru prelungirea dreptului de şedere este suficient să se facă dovada mijloacelor de întreţinere la nivelul salariului mediu pe economia naţională, iar căsătoria să producă efecte în România.

în ambele situaţii, membrii de familie pot fi angajaţi sau pot desfăşura activităţi economice pe baza permisului de muncă, respectiv a autorizaţiei de desfăşurare a activităţii, care se eliberează pe baza dreptului de şedere. Membrii de familie nu au deci nevoie de un drept de şedere având ca scop angajarea în muncă sau desfăşurarea de activităţi economice.

Cea de-a treia situaţie acoperă cazurile în care dreptul de şedere nu mai poate fi prelungit pe ideea reîntregirii familiei din cauză că solicitantul (străinul care avea iniţial dreptul de şedere în România) a decedat sau a fost pronunţată desfacerea căsătoriei sau, în sfârşit, membrul de familie a devenit major. în aceste cazuri, dreptul de şedere se prelungeşte pentru o perioadă de până la 6 luni, orice prelungire ulterioară putându-se acorda numai în condiţiile şi pentru scopurile prevăzute de O.U.G. nr. 194/2002. Altfel spus, străinul nu mai poate obţine la capătul celor 6 luni o prelungire a dreptului de şedere decât pentru unul din scopurile prevăzute de ordonanţa de urgenţă, altul decât cel pentru reîntregirea familiei.

g) Ordonanţa de urgenţă mai prevede condiţii speciale pentru prelungirea dreptului de şedere pentru activităţi umanitare sau religioase, pentru străinii detaşaţi, pentru cei care urmează o formă de tratament de lungă durată, pentru străinii care desfăşoară alte activităţi care nu contravin legilor române, pentru apatrizii de origine română care sunt repatriaţi în baza unor înţelegeri internaţionale la care România este parte fără îndeplinirea condiţiilor generale de acordare a dreptului de şedere temporară.

Procedura de prelungire a dreptului de şedere: cu cel puţin 30 de zile înainte de expirarea termenului pentru care li s-a aprobat şederea, străinii sunt obligaţi să depună cererile de prelungire a dreptului de şedere la formaţiunile teritoriale ale Autorităţii pentru străini de la locul de reşedinţă, însoţite de documentele din care să rezulte îndeplinirea condiţiilor necesare pentru prelungire, în funcţie de scopul dreptului de şedere. Cererea se soluţionează în termen de 30 de zile, eventual după chemarea solicitantului la interviu. în caz de respingere a cererii, decizia de refuz şi motivele care au stat la baza acesteia se comunică solicitantului prin dispoziţia de părăsire a teritoriului României.

C. Acordarea dreptului de şedere permanentă (stabilirea domiciliului în România) Străinul aflat în România dobândeşte un drept de şedere permanentă, conform O.U.G. nr. 194/2002, numai prin stabilirea domiciliului în România (art. 69). Conform, art. 71, condiţiile pentru stabilirea domiciliului în România sunt următoarele:

a) o şedere temporară legală şi continuă de cel puţin 3 ani pentru străinii căsătoriţi cu cetăţeni români şi, respectiv, de 6 ani pentru celelalte categorii de străini;

b) dovada realizării mijloacelor de întreţinere pe perioada indicată mai sus, la nivelul salariului mediu lunar pe economia naţională în cazul străinilor căsătoriţi cu cetăţeni români şi, respectiv, în cuantumul corespunzător scopului dreptului de şedere avut pentru celelalte categorii de străini;

c) dovada spaţiului de locuit corespunzător;

d) cunoaşterea la un nivel satisfăcător a limbii române;

e) îndeplinirea condiţiilor de intrare în ţară prevăzute de art. 6 privitoare la: valabilitatea documentului de trecere a frontierei; prezentarea documentelor care să justifice scopul şi condiţiile şederii, conform dreptului de şedere temporară de care au beneficiat; faptul că nu li s-a interzis intrarea în România şi nu au fost declaraţi indezirabili; nu prezintă pericol pentru apărarea şi siguranţa naţională, ordinea, sănătatea sau morala publică;

f) să nu fi intervenit vreunul dintre motivele de nepermitere a intrării în România prevăzute de art. 8 lit. b-d, respectiv: să nu fie semnalaţi de organizaţiile internaţionale la care România este parte sau de instituţii specializate în combaterea terorismului că finanţează, pregătesc, sprijină în orice mod sau comit acte de terorism; să nu existe indicii că fac parte din grupuri infracţionale organizate cu caracter transnaţional sau că sprijină în orice mod activitatea acestor grupuri; să nu existe motive serioase să se considere că au săvârşit sau au participat la săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii ori a unor crime de război sau crime contra umanităţii, prevăzute de convenţiile internaţionale la care România este parte.

în legătură cu aceste condiţii se impun anumite precizări.

în primul rând, ordonanţa de urgenţă stabileşte o condiţie privitoare la durata şederii străinului în România anterioară unei cereri formulate de acesta pentru stabilirea domiciliului pe teritoriul ţării. Această durată este, în general, de cel puţin 6 ani, cu o normă de favoare pentru străinul căsătorit cu un cetăţean român, care poate solicita stabilirea domiciliului în România la sfârşitul unei şederi în ţară de cel puţin 3 ani. Este bineînţeles vorba despre o şedere temporară legală, adică despre o intrare legală în ţară, urmată de o şedere care respectă atât condiţiile generale, cât şi pe cele specifice dreptului de şedere dobândit (în funcţie de scopul acesteia).

Spre deosebire de reglementarea anterioară, durata şederii este mai scurtă, dar apare în plus condiţia continuităţii şederii. Apare astfel problema de a determina ce înseamnă această condiţie a continuităţii şederii, care lipsea din vechea reglementare. Apreciem că, deşi noua reglementare impune condiţia continuităţii, pentru ca aceasta să se considere îndeplinită este necesar ca străinul să nu părăsească teritoriul României nici o zi timp de 6, respectiv 3 ani. îndeplinirea condiţiei trebuie apreciată de la caz la caz. Astfel, în mod evident nu poate fi vorba despre o ieşire din România pentru lungă şedere în altă ţară în această perioadă, dar străinul va putea totuşi să se

deplaseze în străinătate în scop turistic, de vizită, pentru a participa la activităţi culturale sau sportive etc., pentru scurte perioade de timp.

Cu privire la anumite categorii de străini, ordonanţa de urgenţă prevede, de asemenea, posibilitatea scutirii de îndeplinirea condiţiei privitoare la durata şederii. Este vorba despre străinii de origine română sau născuţi în România, cei a căror şedere este în interesul statului român, precum şi străinii care au împlinit vârsta de 60 de ani. Această ultimă categorie reprezintă un element de noutate introdus de noua reglementare.

în ceea ce-i priveşte pe străinii căsătoriţi cu cetăţeni români, este de asemenea un element de noutate faptul că durata căsătoriei trebuie să fie de cel puţin 3 ani, altfel fiind aplicabil termenul general de 6 ani privind durata şederii. Prin această dispoziţie se încearcă eliminarea posibilităţii de fraudare a legii printr-o căsătorie de convemenţa .

în sfârşit, străinul minor poate obţine stabilirea dreptului de şedere în România fară îndeplinirea vreunei condiţii, dacă ambii părinţi au drept de şedere permanentă în România. Dacă doar unul dintre părinţi este titular al unui drept de şedere permanentă se cere consimţământul celuilalt părinte, exprimat în formă autentică.

în al doilea rând, se pune întrebarea care este tipul dreptului de şedere temporară care poate sta la baza dobândirii dreptului de şedere permanentă, respectiv a stabilirii domiciliului în România. Având în vedere, pe de-o parte, durata lungă a şederii cerută de lege pentru stabilirea domiciliului, iar pe de alta faptul că dreptul de şedere temporară se acordă pe o perioadă de cel mult 90 de zile, rezultă că sunt necesare mai multe prelungiri ale acestuia din urmă pentru ca străinul să poată rămâne în România o perioadă de timp egală cu cea necesară pentru stabilirea domiciliului. Conform ordonanţei de urgenţă, doar dreptul de şedere temporară conferit de viza de lungă şedere poate fi prelungit (art. 23 alin. 4 coroborat cu art. 24 alin. 2). în consecinţă, numai străinul care a beneficiat iniţial de o viză de lungă şedere este titularul unui drept de şedere care poate fi prelungit, în condiţiile legii, astfel încât, la sfârşitul unei perioade de 6 sau, după caz, 3 ani să poată solicita stabilirea domiciliului în România.

Delimitarea făcută nu este însă suficientă. Există astfel situaţii în care, deşi străinul este titularul unei vize de lungă şedere, prelungită în condiţiile legii, acesta nu poate solicita stabilirea domiciliului în România. Există, de asemenea, situaţii în care, străinul, deşi nu a beneficiat de o viză de lungă şedere, să îşi poată totuşi stabili domiciliul în România.

în prima ipoteză se încadrează străinul titular al unei vize de lungă durată în scop de studii. Astfel, conform art. 70 alin. 2 „străinii titulari ai unui drept de şedere temporară în scop de studii nu pot solicita stabilirea domiciliului în România” (subl. ns.). Dispoziţia este determinată probabil de faptul că străinii care efectuează în România studii de lungă durată întrunesc cu uşurinţă la sfârşitul perioadei de studii o durată corespunzătoare a şederii pentru a putea solicita stabilirea domiciliului.

în cea de-a doua situaţie se încadrează cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene şi ale spaţiului economic european. Excepţia este logică având în vedere eforturile României în direcţia integrării în Uniunea Europeană. Pentru aceşti cetăţeni, după cum am arătat şi cu ocazia analizării prelungirii dreptului de şedere temporară, ordonanţa de urgenţă prevede posibilitatea acestei prelungiri, chiar fară obţinerea prealabilă a unei vize de lungă şedere. Altfel spus, aceştia pot intra în România pentru o scurtă şedere (cel mult 90 de zile în 6 luni) fară a avea nevoie de viză de scurtă şedere. Concluzia este că nu pot intra în ţară pentru lungă şedere, fară viză. însă, conform art. 120, dreptul de şedere temporară astfel dobândit se poate prelungi, deşi el corespunde celui conferit de viza de scurtă şedere pentru care legea prevede expres imposibilitatea prelungirii (art. 23 alin. 4). Putându-se prelungi, rezultă că străinii menţionaţi vor putea locui pe teritoriul României perioada de timp necesară pentru a solicita stabilirea domiciliului fară să fi beneficiat de o viză de lungă şedere.

Ambele excepţii reprezintă elemente de noutate introduse de O.U.G. nr. 194/2002.

In al treilea rând, ar putea prezenta interes o comparaţie între condiţiile stabilite de O.U.G. nr. 194/2002 pentru stabilirea domiciliului şi condiţiile prevăzute de Legea nr. 21/1991 pentru acordarea cetăţenie române.

Conform art. 8 din Legea nr. 21/1991, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 43/2003, pentru acordarea cetăţeniei române, solicitantul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) s-a născut şi domiciliază, la data cererii, pe teritoriul României sau, deşi nu s-a născut pe acest teritoriu, locuieşte în mod legal, continuu şi statornic pe teritoriul statului român de cel puţin 8 ani sau, în cazul în care este căsătorit cu un cetăţean român, de cel puţin 5 ani de la data căsătoriei;

b) dovedeşte prin comportarea şi atitudinea sa loialitate faţă de statul şi poporul român şi declară că nu întreprinde sau sprijină şi nici în trecut nu a întreprins sau sprijinit acţiuni împotriva ordinii de drept ori a siguranţei naţionale;

c) a împlinit vârsta de 18 ani;

d) are asigurate în România mijloace legale pentru o existenţă decentă, în condiţiile stabilite de legislaţia privind regimul străinilor;

e) este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român;

f) cunoaşte limba română şi posedă noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie românească, în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială;

g) cunoaşte prevederile Constituţiei României şi imnul naţional.

Termenele prevăzute la prima condiţie pot fi reduse până la jumătate în cazul unei personalităţi recunoscute pe plan internaţional. Minorii dobândesc cetăţenia română o dată cu părinţii acestora.

După cum se poate constata, condiţiile pentru stabilirea domiciliului în România sunt în principiu similare celor pentru dobândirea cetăţeniei române. Astfel se regă-

sesc în ambele cazuri condiţii privind durata, vârsta, mijloacele de existenţă, conduita şi cunoaşterea limbii.

Anumite precizări se impun cu privire la durata şederii. Aceasta este de 6, respectiv 3 ani pentru stabilirea domiciliului şi de 8, respectiv 5 ani pentru obţinerea cetăţeniei. în măsura în care este vorba despre o personalitate recunoscută pe plan internaţional, termenele pentru obţinerea cetăţeniei se pot reduce până la jumătate, în timp ce pentru stabilirea domiciliului nu există o asemenea dispoziţie. în schimb, în ultimul caz legea permite scutirea de îndeplinirea acestei condiţii a străinilor care au depăşit vârsta de 60 de ani, sunt de origine română, precum şi a celor a căror şedere este în interesul statului român.

Pentru străinii născuţi în România, Legea nr. 21/1991 prevede, de asemenea, chiar dacă nu expres, scutirea lor de obligaţia de a locui în ţară o perioadă de 8 sau dup caz 5 ani. în acest sens, conform art. 8 alin. 1 lit. a, cetăţenia română se poate acorda la cerere străinului care „s-a născut şi domiciliază, la data cererii, pe teritoriul României”. Străinii trebuie „să domicilieze” în România la data cererii, adică să-şi fi stabilit domiciliul în România conform O.U.G. nr. 194/2002, urmând procedura prevăzută de această ordonanţă. O.U.G. nr. 194/2002 permite scutirea străinilor născuţi în România şi care solicită stabilirea domiciliului în ţară (art. 71 alin. 3 din ordonanţă, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 357/2003) de condiţia şederii temporare de 6, respectiv 3 ani. în felul acesta străinul îşi va putea stabili domiciliul în România fară a mai aştepta împlinirea perioadei de timp prevăzută de O.U.G. nr. 194/2002 şi, pe cale de consecinţă, fiind născut în România şi domiciliind în România la data cererii, va fi scutit şi de condiţia privitoare la durata şederii prevăzute de Legea nr. 21/1991.

De asemenea, se poate constata faptul că pentru străinii care au beneficiat de un drept de şedere în scop de studii, deşi nu pot solicita stabilirea domiciliului în România, nu există nici un impediment în solicitarea acordării cetăţeniei străine.

Este de remarcat faptul că O.U.G. nr. 194/2002 conţine o reglementare superioară faţă de Legea nr. 21/1991 cu privire la situaţia străinului căsătorit cu un cetăţean român, în primul caz impunându-se condiţia suplimentară a unei căsătorii cu o durată de cel puţin 3 ani, pentru a se preveni fraudarea legii printr-o căsătorie de convenienţă.

Autoritatea competentă pentru soluţionarea cererii de stabilire a domiciliului este, ca şi în cazul prelungirii dreptului de şedere temporară, Autoritatea pentru străini, care o soluţionează în termen de 6 luni de la data înregistrării. Decizia se comunică în termen de 10 zile de la adoptare, urmând ca, în termen de 30 de zile de la comunicare, străinul să se prezinte pentru eliberarea permisului de şedere temporară. în cazul unei decizii de respingere, străinul poate solicita prelungirea dreptului de şedere temporară, conform situaţiei anterioare, cu îndeplinirea condiţiilor legale.

Fiind un act administrativ, decizia de respingere, deşi ordonanţa de urgenţă nu prevede expres, se poate ataca în justiţie în conformitate cu Legea contenciosului administrativ.

D. Documentele care se eliberează străinilor

în ceea ce priveşte documentele care se eliberează străinilor, trebuie făcută distincţia între documentele necesare şederii în România (permisul de şedere) şi cele de călătorie (titlul de călătorie şi paşaportul pentru persoana fără cetăţenie).

a) Permisul de şedere reprezintă, conform art. 2 lit. g, documentul de identitate care se eliberează de către Autoritatea pentru străini, în condiţiile legii, străinului căruia i se prelungeşte dreptul de şedere în România sau celui căruia i se acordă dreptul de şedere permanentă, după caz.

Din această definiţie rezultă faptul că nu orice străin aflat pe teritoriul României va beneficia de un permis de şedere, ci acesta va fi eliberat străinului care fie obţine prelungirea dreptului de şedere (se înţelege temporară), fie obţine domiciliul în România, dobândind astfel un drept de şedere permanentă în România.

Dacă permisul de şedere eliberat străinului care îşi stabileşte domiciliul în România nu pune probleme, unele dificultăţi apar în legătură cu acordarea permisului de şedere străinului care beneficiază de un drept de şedere temporară. Astfel, textul de lege citat vorbeşte despre eliberarea permisului de şedere „străinului căruia i se prelungeşte dreptul de şedere”. întrucât se poate prelungi, este vorba, în mod evident, despre un drept de şedere temporară, mai mult chiar, despre un drept de lungă şedere întrucât dreptul de scurtă şedere nu se poate prelungi (art. 23 alin. 4 şi art. 24 alin. 2). în concluzie, un permis de şedere temporară poate obţine numai străinul titular al unui drept de şedere temporară de lungă durată şi nu din momentul intrării în ţară, ci abia în momentul prelungirii dreptului de şedere. în acest sens trebuie interpretată şi dispoziţia art. 24 alin. 2 conform căreia „viza de lungă şedere permite străinilor intraţi pe teritoriul României să solicite prelungirea dreptului de şedere temporară şi să obţină un permis de şedere”. în această ultimă dispoziţie citată, obţinerea permisului de şedere trebuie interpretată ca o consecinţă a prelungirii dreptului de şedere temporară, iar nu a vizei de lungă şedere. Ca atare, până la prelungirea dreptului de şedere existenţa acestuia va fi atestată de viza de lungă şedere sau, după caz, pentru situaţia în care nu este cerută viza, de paşaportul eliberat de un stat ai cărui cetăţeni sunt exceptaţi de la obligativitatea vizei şi care poartă ştampila cu data de intrare pe teritoriul României. După prelungirea dreptului de şedere, existenţa acestuia este atestată de permisul de şedere temporară pe care este înscrisă durata pentru care s-a făcut prelungirea. Interpretând în acest fel dispoziţiile legale din art. 2 lit. g, art. 23 alin. 4 şi art. 24 alin. 2, ajungem, de asemenea, la concluzia că în cazul dreptului de şedere temporară de scurtă durată, indiferent dacă pentru străinii respectivi este sau nu necesară obţinerea vizei, nu se va elibera permis de şedere temporară, dovada dreptului de şedere realizându-se, după caz, cu ajutorul vizei române aplicate pe paşaport sau a paşaportului eliberat de un stat ai cărui cetăţeni sunt scutiţi de obligativitatea vizei.

Dificultăţi apar în momentul în care trebuie să conciliem aceste dispoziţii legale cu cele cuprinse în art. 103, conform cărora străinului i se eliberează: permis de şedere temporară când i s-a acordat sau, după caz, i s-a prelungit dreptul de şedere temporară; permis de şedere permanentă când i s-a acordat dreptul de şedere permanentă prin aprobarea stabilirii domiciliului în România. Lăsăm din nou la o parte permisul de şedere permanentă pentru a ne ocupa de permisul de şedere temporară, în aparenţă dispoziţiile art. 103 şi cele ale art. 2 lit. g sunt contradictorii. în realitate, ambele se referă la regula conform căreia permisul de şedere temporară se acordă străinului căruia i se prelungeşte dreptul de şedere de lungă durată. în plus, art. 103 se mai referă la o ipoteză: eliberarea permisului de şedere temporară în momentul

acordării dreptului de şedere temporară. Apreciem că această ipoteză nu se referă la situaţia regulă în care străinul intră în ţară pe baza unui drept de şedere temporară conferit de viza valabilă sau de paşaportul unui stat pentru care nu este necesară viza. Aşadar, în această situaţie nu se eliberează permisul de şedere temporară. Ipoteza se referă la situaţia excepţională în care un străin se află pe teritoriul României fară a beneficia de un drept de şedere temporară sau acesta a beneficiat de un drept de şedere temporară de scurtă durată (şi care nu se poate prelungi) şi acest străin nu poate fi îndepărtat de pe teritoriul ţării. Raţiunea acordării dreptului de şedere temporară constă în faptul că la acel moment străinul nu beneficiază de un asemenea drept, şederea sa fiind ilegală, iar raţiunea eliberării în acest caz a permisului de şedere temporară ţine de faptul că străinul nu deţine o dovadă a dreptului de şedere acordat iar în unele cazuri nu deţine nici măcar un document valabil de trecere a frontierei. La asemenea ipoteze de excepţie se referă art. 89 alin. 3 care dispune că persoanelor prevăzute la alin. 1 şi a căror returnare este interzisă, deşi nu au beneficiat sau nu mai beneficiază de un drept de şedere, li se poate acorda (sau după caz prelungi) dreptul de şedere în România pentru unul din scopurile prevăzute de ordonanţa de urgenţă, în această situaţie, acordându-li-se dreptul de şedere temporară, li se va elibera şi un permis de şedere temporară. Considerăm că aceasta este interpretarea care trebuie să se dea art. 103, putându-se corela astfel toate dispoziţiile ordonanţei referitoare la acordarea/prelungirea dreptului de şedere şi acordarea permisului de şedere.

Valabilitatea permisului de şedere temporară este limitată la perioada pentru care s-a acordat sau, după caz, s-a prelungit dreptul de şedere temporară, reînnoindu-se cu ocazia fiecărei prelungiri a acestuia. în ceea ce priveşte permisul de şedere temporară, acesta se eliberează la data aprobării stabilirii domiciliului în România pentru o perioadă de 5 ani, reînnoindu-se succesiv, pentru aceeaşi perioadă.

Ordonanţa de urgenţă mai cuprinde, în art. 106-108, dispoziţii privind eliberarea procedura eliberării permisului de şedere permanentă, anularea permisului de şedere, furtul, pierderea, deteriorarea sau distrugerea acestuia.

b) Documentele de călătorie care se eliberează străinilor sunt titlul de călătorie şi paşaportul pentru persoana fără cetăţenie.

Titlul de călătorie se eliberează de către Autoritatea pentru străini prin formaţiunile sale teritoriale sau, după caz, de Ministerul Afacerilor Externe prin reprezentanţele diplomatice şi oficiile consulare ale României în străinătate:

- apatrizilor domiciliaţi în străinătate, aflaţi temporar pe teritoriul României care nu mai sunt în posesia unui document de trecere a frontierei şi care din motive obiective nu pot obţine un asemenea document de la reprezentanţa diplomatică a ţării de domiciliu;

- cetăţenilor străini aflaţi pe teritoriul României care nu mai sunt în posesia paşaportului naţional şi care din motive obiective nu pot obţine un document de călătorie de la reprezentanţa diplomatică a ţării de domiciliu;

- apatrizilor cu domiciliul în România aflaţi temporar în străinătate şi care nu mai sunt în posesia documentelor româneşti de trecere a frontierei.

In primele două cazuri, titlul de călătorie se eliberează de Autoritatea pentru străini prin formaţiunile sale teritoriale, având o valabilitate de 30 de zile care poate fi prelungită cu încă 30 de zile. De asemenea, titlul este valabil pentru o singură călătorie.

în ultimul caz, titlul de călătorie se eliberează de misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României, cu avizul Autorităţii pentru străini, în vederea reîntoarcerii acestor persoane în ţară. La întoarcere titlul de călătorie se predă formaţiunii teritoriale a Autorităţii pentru străini în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul apatridul.

Paşaportul pentru persoana fără cetăţenie face dovada identităţii şi a calităţii de apatrid cu domiciliul în România a titularului, dând totodată dreptul titularului de a ieşi şi intra în ţară. Este deci un instrument similar paşaportului eliberat cetăţeanului român, deosebindu-se totodată de titlul de călătorie valabil numai pentru o singură deplasare, în situaţii excepţionale. în acelaşi timp, dacă titlul de călătorie poate fi eliberat şi cetăţenilor străini sau apatrizilor cu domiciliul în străinătate, paşaportul pentru persoană fară cetăţenie se eliberează numai apatrizilor cu domiciliul în România.

Paşaportul se eliberează de Autoritatea pentru străini şi este valabil pe o perioadă de 5 ani, putând fi prelungit o singură dată, fără a depăşi însă 10 ani de la data eliberării.

Ieşirea străinilor de pe teritoriul României

Ieşirea străinilor de pe teritoriul României reprezintă ultima parte a acestui studiu şi îşi propune să analizeze situaţiile speciale avute în vedere de ordonanţa de urgenţă sub denumirea de „îndepărtarea străinilor de pe teritoriul României”. Este aşadar vorba nu despre situaţia regulă — ieşirea de bunăvoie a străinilor din ţară în momentul încetării dreptului de şedere pe care l-au avut ci despre ieşirea silită a acestora din ţară.

Ipotezele avute în vedere de ordonanţa de urgenţă pentru îndepărtarea silită a străinilor de pe teritoriul României sunt următoarele:

a) şederea străinului în ţară a devenit ilegală;

b) dreptul de şedere a fost revocat;

c) autorităţile competente au stabilit că intrarea în ţară a străinului s-a făcut ilegal (art. 79);

d) străinul a desfăşurat, desfăşoară ori există indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională sau ordinea publică (art. 83 alin. 1);

e) străinul a săvârşit o infracţiune pe teritoriul României (art. 91 alin. 1).

Măsurile de îndepărtare care pot fi luate în aceste situaţii sunt următoarele:

- dispoziţia de părăsire a teritoriului României, urmată de măsura administrativă a returnării, în cazul în care străinul nu se supune dispoziţiei de părăsire a teritoriului ţării în termenul prevăzut de ordonanţă (art. 80), pentru ipotezele prevăzute la lit. a) -

c);

- declararea ca indezirabil a străinului aflat în ipoteza d);

- expulzarea străinului aflat în ipoteza e), ca măsură de siguranţă, în condiţiile prevăzute de Codul penal şi de Codul de procedură penală.

Măsura îndepărtării de pe teritoriul României, în una dintre formele acesteia indicate mai sus, poate fi însoţită de sancţiunea cu caracter complementar a interzicerii intrării pe teritoriul României pe o perioadă determinată.

în condiţiile în care aceste măsuri nu pot fi luate imediat, pot fi dispuse următoarele măsuri cu caracter temporar:

- luarea în custodie publică a străinului;

- tolerarea rămânerii pe teritoriul României până la dispariţia cauzei care împiedică înlăturarea, atunci când fie nu sunt îndeplinite condiţiile pentru luarea în custodie publică, fie durata maximă a acestei măsuri s-a împlinit.

A. Măsurile de îndepărtare a străinilor de pe teritoriul României sunt în principiu aceleaşi ca şi în reglementarea anterioară, ordonanţa de urgenţă cuprinzând însă o reglementare mult mai coerentă decât cea a Legii nr. 123/2001.

a) Dispoziţia de părăsire a teritoriului României trebuie analizată în corelaţie cu măsura returnării.

Ipotezele în care se emite dispoziţia de părăsire a teritoriului României sunt următoarele: şederea în România a devenit ilegală, dreptul de şedere a fost revocat, intrarea în România a fost ilegală (art. 79). în oricare dintre aceste ipoteze, Autoritatea pentru străini poate emite dispoziţia de părăsire a teritoriului României. Dispoziţia se aduce la cunoştinţă străinului în limba română şi într-o limbă de circulaţie internaţională, sub semnătură când acesta este prezent, prin poştă cu confirmare de primire ori dacă adresa străinului nu este cunoscută prin afişare la sediul Autorităţii pentru străini.

Străinul este obligat să părăsească ţara în termen de 5 zile în ipotezele în care a intrat ilegal, i s-a anulat sau i s-a revocat viza sau şederea acestuia a devenit ilegală; 30 de zile când i s-a refuzat prelungirea dreptului de şedere; 3 luni când trebuie să lichideze o afacere (art. 80). Se observă că şi în ultimele două ipoteze este vorba tot despre o şedere care a devenit ilegală prin faptul că dreptul de şedere nu a fost prelungit, însă soluţia ordonanţei de urgenţă este diferită întrucât şi situaţia străinului este una particulară, fie că acesta a intenţionat să îşi prelungească dreptul de şedere şi cererea i-a fost respinsă, fie că este vorba despre un investitor al cărui drept de şedere a expirat şi care trebuie să îşi lichideze investiţia.

Cât priveşte calea de atac împotriva dispoziţiei de părăsire a teritoriului României, aceasta reprezintă un element de noutate al reglementării şi se adresează secţiei de

contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti, dacă dispoziţia a fost emisă de Autoritatea pentru străini, respectiv secţiei de contencios administrativ a curţii de apel în a cărei rază teritorială se află formaţiunea teritorială care a emis dispoziţia. Procedura în contencios administrativ prevăzută de ordonanţa de urgenţă este oarecum atipică şi de o constituţionalitate îndoielnică. Astfel, conform art. 82, dispoziţia de părăsire a teritoriului României poate fi atacată în termen de 5 zile lucrătoare de la data comunicării. Sentinţa pronunţată (de curtea de apel) este definitivă şi irevocabilă (alin. 1). Exercitarea căii de atac prevăzute la alin. 1 (prin cale de atac, ordonanţa înţelege chiar acţiunea în faţa instanţei de fond) nu are efect suspensiv. în cazuri bine justificate şi pentru a se preveni producerea de pagube iminente, reclamantul poate solicita instanţei să dispună suspendarea executării dispoziţiei de părăsire a teritoriului până la soluţionarea acţiunii. Instanţa va soluţiona cererea de suspendare, de urgenţă, hotărârea pronunţată în acest caz fiind executorie de drept.

Apreciem că printr-o asemenea procedură dreptul la apărare consacrat de art. 24 din Constituţia României este încălcat în cazul străinului care se adresează instanţei de judecată, nemulţumit de un act administrativ (dispoziţia de părăsire a teritoriului României). în primul rând prin faptul că nu are la dispoziţie decât un singur grad de jurisdicţie, sentinţa instanţei de fond fiind, conform art. 82 alin. 1, definitivă şi irevocabilă. în al doilea rând, şi poate chiar mai important decât prima observaţie, este faptul că nici măcar în cazul plângerii împotriva actului administrativ (deci nu în faza recursului oricum eliminat de ordonanţa de urgenţă), acţiunea promovată nu are efect suspensiv. Este adevărat, textul alin. 2 al art. 82 prevede posibilitatea unei cereri distincte privind suspendarea executării dispoziţiei de părăsire a teritoriului României, însă aceasta se soluţionează în regim de urgenţă şi printr-o hotărâre executorie de drept (deci împotriva căreia calea de atac, pe care o apreciem posibilă, nu are efect suspensiv). Este aşadar posibil ca în urma soluţionării cererii de suspendare care se judecă distinct, aceasta să fie respinsă (instanţa apreciind că nu ar fi vorba despre producerea unor pagube iminente) şi, în consecinţă, să fie pusă în aplicare dispoziţia de îndepărtare de pe teritoriul României. Este posibil aşadar ca plângerea împotriva dispoziţiei de îndepărtare de pe teritoriul României să se soluţioneze după ce această dispoziţie a fost executată, fapt care nu are cum să nu contravină art. 24 din Constituţia României care garantează dreptul la apărare. în sprijinul opiniei privind ne-constituţionalitatea tezei finale („sentinţa instanţei este definitivă şi irevocabilă”) a art. 82 alin. 1, precum şi a primei teze (exercitarea căii de atac prevăzute la alin. 1 nu are efect suspensiv) a art. 82 alin. 2 se poate aduce Decizia Curţii Constituţionale nr. 176 din 29.05.2001. Decizia se referă la anumite texte din O.G. nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România. Prin decizia menţionată au fost declarate neconstituţionale două texte din ordonanţă similare celor a căror neconsti-tuţionalitate o invocăm, dar pe care le apreciem ca fiind mai puţi grave decât cele din ordonanţa de urgenţă care face obiectul studiului. Cele două texte - art. 20 alin. 5 şi art. 21 alin. 6 din O.G. nr. 102/2000 - se referă la plângerea făcută de solicitantul statutului de refugiat împotriva deciziei de respingere pronunţată în cadrul procedurii accelerate, respectiv a procedurii de depunere a cererii la punctele de control pentru

trecerea frontierei. în ambele cazuri, textul O.G. nr. 102/2000 prevede că hotărârea pronunţată în primă instanţă este executorie de drept (cu alte cuvinte exercitarea căii de atac, permisă în ambele cazuri, nu este suspensivă de executare. Curtea Constituţională, prin decizia menţionată a declarat textele din art. 20 alin. 5 şi 21 alin. 6 ca neconstituţionale cu următoarea motivare: „textul art. 20 alin. 5, potrivit căruia «Hotărârea definitivă este executorie de drept», precum şi cel al art. 21 alin. 6 teza întâi, potrivit căruia «în cazul prevăzut la alin. 5 lit. a hotărârea este motivată, definitivă şi executorie de drept [...]», contravin prevederilor art. 24 alin. 1 din Constituţie, care prevăd: «Dreptul la apărare este garantat.» întrucât textele legale menţionate prevăd că hotărârea primei instanţe este definitivă şi executorie, această hotărâre urmează să fie pusă în aplicare imediat. Drept urmare, în exercitarea căii de atac a recursului (care nu este suspensiv de executare) solicitantul, nemulţumit de soluţia de respingere a cererii sale de către prima instanţă, nu va mai putea să beneficieze efectiv de dreptul de a se apăra în faţa instanţei de recurs. Se încalcă astfel principiul constituţional al garantării dreptului la apărare, consacrat de art. 24 din Constituţie. ”

Dacă este să comparăm situaţia la care se referă decizia citată cu cea prevăzută de

O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor, constatăm că de vreme ce Curtea a considerat ca neconstituţional faptul că hotărârea primei instanţe este executorie de drept, cu atât mai mult apare ca neconstituţional, prin imposibilitatea exercitării efective a dreptului la apărare, faptul că punerea în aplicare a dispoziţiei de îndepărtare de pe teritoriul României nu este suspendată nici măcar în timpul judecăţii în faţa primei instanţe.

Afirmam mai sus că dispoziţia de părăsire a teritoriului României trebuie corelată cu o altă instituţie, şi anume re turnarea străinilor. Retumarea (art. 86) este o măsură administrativă dispusă tot de Autoritatea pentru străini în vederea îndepărtării efective a unui străin de pe teritoriul României. Retumarea este, deci, consecinţa refuzului străinului de a executa de bunăvoie dispoziţia de îndepărtare de pe teritoriul României şi se poate aplica străinilor care:

a) au intrat ilegal în România;

b) nu au solicitat prelungirea dreptului de şedere, iar perioada scursă de la încetarea acestuia este mai mare de 3 luni;

c) nu au plecat din România în termenul prevăzut de dispoziţia de părăsire a teritoriului României;

d) sunt foşti solicitanţi ai statutului de refugiat ale căror cereri au fost respinse printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi care nu au părăsit România în termenele prevăzute de lege.

Aparent, retumarea se referă şi la alte ipoteze decât cele la care se aplică dispoziţia de îndepărtare de pe teritoriul României. în realitate însă, ipotezele de la literele

a) şi b) sunt avute în vedere şi de art. 79 care prevede situaţiile în care se poate emite dispoziţia de părăsire a teritoriului României. Situaţia de la lit. b) se încadrează în ipoteza privind şederea devenită ilegală (ca urmarea a expirării dreptului de şedere a cărui prelungire nu a fost solicitată) prevăzută de art. 79. Menţionarea expresă a acestei situaţii se explică prin faptul că ea nu se regăseşte menţionată expres în art. 80 privind dispoziţia de părăsire a teritoriului României şi prin acela că ordonanţa de

urgenţă a dorit să acorde străinului aflat în această situaţie un termen mai lung decât acela care rezultă din interpretarea art. 80 alin. 1 lit. a. Cât priveşte ipoteza de la lit. d) este evident motivul pentru care aceasta este tratată distinct, deşi pe fond este vorba tot despre o şedere care, în accepţiunea dispoziţiilor art. 79 şi 80, a devenit ilegală. După cum am arătat anterior, străinii solicitanţi ai statutului de refugiat beneficiază pe perioada soluţionării cererii de un drept de şedere care încetează de drept la sfârşitul unei perioade de 15 zile de la pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile de respingere a cererii. Cu alte cuvinte, ajung şi ei în situaţia în care şederea lor devine ilegală, impunându-se îndepărtarea lor de pe teritoriul României. Este adevărat însă că în acest caz nu se emite de către Autoritatea pentru străini o dispoziţie de părăsire a teritoriului României, dar nu pentru că nu ne-am afla într-o situaţie în care aceasta ar fi incidenţă, ci pentru simplul fapt că, soluţionând cererea, instanţa dispune prin hotărârea de respingere a cererii şi cu privire la îndepărtarea străinului de pe teritoriul României.

Executarea returnării de realizează prin escortarea străinului până la frontieră sau în ţara de origine de către personalul specializat al Autorităţii pentru străini. Dacă străinul posedă document de trecere a frontierei valabil, mijloace financiare şi nu este necesară efectuarea altor formalităţi, măsura va fi pusă în aplicare în 24 de ore. în caz contrar va fi luat în custodie publică. Art. 88 se referă, de asemenea, la efectuarea re-tumării pe baza acordurilor încheiate de România cu alte ţări. Aceste acorduri facilitează retumarea cetăţenilor unui stat parte la acord intraţi ilegal sau a căror şedere a devenit ileşală pe teritoriul celuilalt stat parte într-un termen scurt şi cu minimum de formalităţi.

Art. 89 prevede ipotezele în care nu se poate efectua retumarea:

- minorul ai cărui părinţi au drept de şedere în România;

- străinul părinte al unui minor cu drept de şedere în România dacă minorul se află în întreţinerea acestuia ori este obligat la plata pensiei alimentare pe care o efectuează cu regularitate, dar durata şederii ilegale nu trebuie să depăşească un an;

- străinul căsătorit cu un cetăţean român cu condiţia ca şederea ilegală să nu depăşească 6 luni, iar căsătoria să nu fie de convenienţă;

- străinul a depăşit 80 de ani;

- există temeri justificate că viaţa îi este pusă în pericol ori că va fi supus la torturi, tratamente inumane sau degradante în statul în care urmează să fie returnat;

- retumarea este interzisă de documentele internaţionale la care România este parte;

- există motive serioase să se considere că sunt victime ale traficului de fiinţe umane, dacă nu li s-a prelungit regimul tolerării conform art. 100 alin. 5.

Toate aceste cazuri reglementate de art. 89 alin. 1 reprezintă elemente de noutate ale actualei reglementări, ele neregăsindu-se în Legea nr. 123/2001 sau în normele metodologice ale acesteia. De asemenea, trebuie menţionate şi situaţiile avute în vedere de art. 15 alin. 1 (străinul este învinuit sau inculpat într-o cauză penală şi magistratul a dispus instituirea interdicţiei de părăsire a localităţii sau a ţării ori străinul a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate).

Soluţia oferită de ordonanţa de urgenţă pentru ipotezele prevăzute de art. 89 alin. 1 sunt acordarea dreptului de şedere temporară pentru unul din scopurile prevăzute de aceasta (în situaţia în care străinul nu dispune de un drept de şedere, fie pentru că a intrat ilegal în ţară, fie pentru că a beneficiat de un drept de scurtă şedere care a expirat şi nu se poate prelungi sau de un drept de tranzit al ţării) sau, după caz, prelungirea dreptului de şedere temporară (dacă străinul beneficia de un drept de lungă şedere). în penultima ipoteză se poate acorda un drept de şedere permanentă. Sunt exceptaţi de la acordarea sau, după caz, prelungirea dreptului de şedere străinii care constituie un pericol pentru ordinea publică, siguranţa naţională sau suferă de o boală care ameninţă sănătatea publică şi refuză să se supună măsurilor stabilite de către autorităţile medicale.

b) Declararea ca indezirabil a străinului este o a doua modalitate de îndepărtare a străinului de pe teritoriul României (art. 83). Este o măsură administrativă dispusă împotriva străinului care a desfăşurat, desfăşoară ori există indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională sau ordinea publică.

Această măsură poate fi dispusă numai de către procurorul anume desemnat de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Ia propunerea Autorităţii pentru străini sau a altor instituţii cu competenţe în domeniul ordinii publice şi siguranţei naţionale. Este de remarcat faptul că, spre deosebire de dispoziţia de părăsire a teritoriului României şi de măsura returnării, competenţa nu o mai are Autoritatea pentru străini, ci un magistrat anume desemnat, este adevărat la propunerea acesteia sau a altor instituţii cu competenţe în domeniul ordinii publice şi siguranţei naţionale. în reglementarea anterioară competent în declararea indezirabilităţii era Ministerul de Interne (art. 19 alin. 1 din Legea nr. 123/2001).

Procurorul se pronunţă în termen de 5 zile de la primirea propunerii, prin ordonanţă motivată pe care, în caz de admitere a propunerii, o trimite Autorităţii pentru străini pentru punerea în executare. Dreptul de şedere al străinului încetează de drept la data emiterii ordonanţei de declarare ca indezirabil. Perioada pentru care un străin

poate fi declarat indezirabil este de la 5 la 15 ani cu posibilitatea prelungirii pentru o nouă perioadă cuprinsă între aceleaşi limite dacă motivele subzistă.

Ordonanţa de declarare ca indezirabil poate fi atacată la Curtea de Apel Bucureşti, la secţia de contencios administrativ, fiind vorba despre o măsură administrativă. Dacă în cazul dispoziţiei de părăsire a teritoriului României, aceasta putea fi atacată la curtea de apel în a cărei rază teritorială se afla formaţiunea teritorială a Autorităţii pentru străini care o emisese (când dispoziţia era emisă de o formaţiune teritorială), în cazul ordonanţei de declarare ca indezirabil, calea de atac se exercită întotdeauna la Curtea de Apel Bucureşti, întrucât ordonanţa emană de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. Curtea de Apel se pronunţă în termen de 3 zile de la primirea cererii (precizare făcută de Legea nr. 357/2003). Pentru toate celelalte precizări trimitem la discuţiile făcute pe marginea exercitării căii de atac împotriva dispoziţiei de părăsire a teritoriului României, inclusiv cu privire la constituţionalitatea discutabilă .

c) Expulzarea este cea de-a treia modalitate de înlăturare a străinilor de pe teritoriul României reglementată de ordonanţa de urgenţă. Este o măsură de siguranţă care se poate aplica în cazul particular al străinului care a săvârşit o infracţiune pe teritoriul României, cu respectarea dispoziţiilor Codului penal şi ale Codului de procedură penală.

B. Sancţiunea cu caracter complementar, pe lângă măsura îndepărtării de pe teritoriul României, constă în interzicerea intrării în România. Aceasta se dispune de către Autoritatea pentru străini şi se realizează prin instituirea consemnului nominal la punctele de trecere a frontierei şi când este posibil prin aplicarea pe documentele de trecere a frontierei a ştampilei de interdicţie, în care se precizează durata acesteia.

în cazul în care străinii au intrat legal în ţară, şederea acestora devenind ulterior ilegală, durata interdicţiei variază în funcţie de durata şederii ilegale: 1 an pentru o şedere ilegală de la 3 luni la 1 an, 2 ani pentru o şedere ilegală de la 1 an la 2 ani, 3 ani pentru o şedere ilegală de la 2 la 3 ani, 5 ani pentru o şedere ilegală de peste 3 ani.

Dacă străinii a căror şedere a devenit ilegală solicită retumarea voluntară (art. 90 permite întoarcerea voluntară cu sprijinul Autorităţii pentru străini, în cazul în care străinii nu dispun de mijloace materiale în acest sens, dar numai o singură dată), durata interdicţiilor menţionate se reduc la jumătate. De asemenea, art. 136 a permis străinilor cu şedere ilegală, indiferent că aceasta a fost ilegală de la momentul intrării sau a devenit ulterior ilegală, să solicite Autorităţii pentru străini, în termen de 3 luni de la intrarea în vigoare a ordonanţei, emiterea unei dispoziţii de părăsire a teritoriului României,Tara a fi însoţită de măsura interzicerii intrării în România.

împotriva străinilor care au intrat ilegal în ţară, durata interdicţiei este de 10 ani, fară posibilitatea reducerii la jumătate a acesteia dacă solicită retumarea voluntară.

împotriva străinilor care au săvârşit infracţiuni, durata interdicţiei va fi egală cu durata pedepsei, dar nu mai mică de 10 ani. Rezultă că şi în situaţia în care străinul a fost condamnat la o pedeapsă neprivativă de libertate (amenda), i se va aplica totuşi interdicţia intrării în România pe o perioadă de 10 ani.

în toate cazurile, cu excepţia celui în care se solicită retumarea voluntară, se adaugă un spor de 6 luni în situaţia străinilor îndepărtaţi de pe teritoriul României pe cheltuiala statului român.

După cum se poate observa, art. 102 nu menţionează nimic în legătură cu străinii declaraţi indezirabili. Este şi firesc acest lucru întrucât aceştia nu pot intra în România pe perioada pentru care au fost declaraţi indezirabili, deci pentru o perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani (perioadă care poate fi prelungită). Intrarea frauduloasă în România a străinului declarat indezirabil sau împotriva căruia s-a dispus măsura interzicerii intrării pe teritoriul României constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 6 ani (în reglementarea anterioară de la 1 la 5 ani). Săvârşirea faptei în mod repetat se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 7 ani (art. 129).

C. Măsurile cu caracter temporar care pot fi luate până la înlăturarea străinilor de pe teritoriul României sunt luarea în custodie publică şi tolerarea.

a) Luarea în custodie publică este o măsură de restrângere a libertăţii de mişcare care poate fi dispusă de către magistrat (după caz procuror sau instanţa de judecată) faţă de străinul împotriva căruia s-a luat una dintre cele trei măsuri de îndepărtare de pe teritoriul României menţionate mai sus (măsura returnării, măsura expulzării sau declararea ca indezirabil).

în cazul returnării, dacă aceasta nu poate fi pusă în aplicare în termenul de 24 de ore prevăzut de art. 87 alin. 2, luarea în custodie publică se dispune de procurorul anume desemnat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, pe o perioadă de 30 zile la solicitarea Autorităţii pentru străini sau a formaţiunilor sale teritoriale.

în cazul în care s-a dispus măsura expulzării, instanţa poate dispune ca până la efectuarea acesteia străinul să fie luat în custodie publică. Dacă instanţa nu a dispus luarea în custodie, Autoritatea pentru străini poate solicita Curţii de Apel Bucureşti, luarea în custodie publică a străinului care urmează să fie expulzat. Instanţa solu

ţionează cererea în termen de 3 zile de la primire, printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă (art. 9 introdus prin Legea nr. 357/2003).

In cazul declarării ca indezirabil, procurorul care a dispus declararea, dispune prin aceeaşi ordonanţă şi cu privire la luarea în custodie publică. în acest caz, luarea în custodie se face tot pentru o perioadă de 30 de zile.

Prelungirea duratei de luare în custodie se dispune, în primul şi în ultimul caz, dacă străinii nu au putut fi înlăturaţi în termen de 30 de zile, de către instanţa de judecată în a cărei rază teritorială se află locul de cazare, la solicitarea motivată a Autorităţii pentru străini.

Pentru străinii împotriva cărora s-a luat măsura returnării, deci nu şi pentru celelalte două categorii de străini, perioada maximă de luare în custodie nu poate depăşi 6 luni. Reglementarea anterioară prevedea o perioadă maximă mai redusă, 3 luni, care însă, spre deosebire de reglementarea actuală, putea fi depăşită (art. 79 din Normele metodologice). De asemenea, tot pentru aceştia, ordonanţa de urgenţă prevede posibilitatea de a depune plângere împotriva ordonanţei procurorului de luare în custodie publică. Plângerea se soluţionează de Curtea de Apel Bucureşti în termen de 5 zile de la data primirii. Introducerea plângerii nu suspendă executarea măsurii luării în custodie publică.

Legea nr. 357/2003, prin introducerea la art. 93 a alin. 6 precizează că, în situaţia în care ulterior luării în custodie publică se constată existenţa unuia din cazurile de interzicere a expulzării (prevăzute de art. 89 alin. 1) sau străinul formulează o cerere de acordare a unei forme de protecţie, măsura luării în custodie încetează de drept, cu excepţia situaţiei în care, pentru raţiuni de siguranţă naţională sau ordine publică, se impune îndepărtarea acestuia de pe teritoriul României. Soluţia prevăzută de lege este firească, întrucât măsura luării în custodie se dispune faţă de străinul cu privire la care s-a luat măsura îndepărtării de pe teritoriul României, măsură care nu a putut fi pusă imediat în aplicare, pe când ipotezele art. 93 alin. 6 au în vedere în primul caz situaţia în care retumarea este interzisă (art. 89 alin. 3 prevăzând în acest caz posibilitatea acordării unui drept de şedere), iar în al doilea caz, străinul beneficiază, conform art. 13 alin. 1 lit. a din O.G. nr. 102/2000, de un drept de şedere în România până la soluţionarea cererii.

Luarea în custodie publică reprezintă, după cum am arătat, o măsură de restrângere a libertăţii de mişcare şi care se materializează în introducerea străinilor în centre de cazare care funcţionează pe baza regulamentului care se aprobă de ministrul de interne. Centrele de cazare sunt administrate de Autoritatea pentru străini, iar nu de Direcţia generală de evidenţă informatizată a persoanei cum se întâmpla sub imperiul Legii nr. 123/2001

Drepturile străinilor cazaţi în centre sunt următoarele:

- dreptul la asistenţă juridică, medicală (inclusiv asistenţă medicală, medicamente şi materiale sanitare gratuite pentru străinii luaţi în custodie care nu dispun de mijloace materiale), socială;

- dreptul la respectarea opiniei şi specificului propriu, în materie religioasă, filozofică şi culturală;

- dreptul de a fi informaţi imediat într-o limbă pe care o înţeleg despre motivele principale care au dus la luarea măsurii, drepturile şi obligaţiile pe care le au în timpul şederii lor în aceste centre;

- posibilitatea discutării cu reprezentanţii diplomatici sau consulari ai statului de origine;

- tratament nediscriminatoriu pe motiv de rasă, sex, vârstă, cultură, naţionalitate, religie, apartenenţă la un anumit grup social.

Străinii au obligaţia corelativă de a respecta regulile, programul de funcţionare şi ordinea interioară stabilite prin regulamentul de organizare şi funcţionare. De asemenea, deplasarea în afara centrelor de cazare a străinilor aflaţi în custodie publică se efectuează numai sub escortă.

b) Tolerarea rămânerii pe teritoriul României reprezintă permisiunea de a rămâne pe teritoriul ţării acordată de Autoritatea pentru străini străinilor care nu au drept de şedere, dar care, din motive obiective, nu părăsesc teritoriul ţării. Prin motive obiective, art. 98 alin. 2 înţelege acele „împrejurări, independente de voinţa străinului, imprevizibile şi care nu pot fi înlăturate, datorită cărora străinul nu poate părăsi teritoriul României”. Instituţia tolerării este nou introdusă de O.U.G. nr. 194/2002, pentru a se aplica acelor situaţii în care legea apreciază că nu este cazul ca străinul să fie luat în custodie publică şi internat într-un centru de cazare, fapt care echivalează cu o privare de libertate. Regimul tolerării presupune şi el o restrângere a libertăţii de mişcare la raza de competenţă a Autorităţii pentru străini care a acordat tolerarea, însă este distinct de luarea în custodie publică şi internarea în centre de cazare.

Art. 99 prevede următoarele categorii de străini care pot beneficia de acordarea tolerării:

- străinii împotriva cărora s-a dispus măsura luării în custodie şi nu au putut fi returnaţi în termen de 6 luni. Dispoziţia se corelează cu cea cuprinsă în art. 93 alin. 6 care se referă la durata de maxim 6 luni a luării în custodie publică în cazul străinilor împotriva cărora s-a dispus măsura returnării. în reglementarea anterioară nu era necesară acordarea tolerării într-o asemenea ipoteză întrucât nu exista o limită superioară dincolo de care luarea în custodie publică să nu poată fi prelungită).

- străinii care se află în situaţia de nepermitere a ieşirii (art. 15 alin. 1: învinuiţi sau inculpaţi într-o cauză penală sau persoane care au de executat o pedeapsă privativă de libertate) şi care nu îndeplinesc condiţiile acordării unui permis de şedere. Este, deci, vorba despre străini care nu se mai află legal în România, dar cărora nu le este permisă ieşirea din România. Acestor străini trebuie, în mod evident, să li se asigure regimul tolerării în România. Internarea în centre de cazare mai ales a celor care sunt învinuiţi sau inculpaţi într-o cauză penală, dar împotriva cărora în cadrul procesului penal nici nu s-a dispus măsura arestării preventive nici nu ar fi potrivită, aceşti străini rămânând în România contra voinţei lor (le este interzisă ieşirea), astfel încât regimul tolerării este pe deplin justificat.

- străinii cărora li s-a respins prin hotărâre definitivă şi irevocabilă cererea de acordare a unei forme de protecţie în conformitate cu prevederile legale referitoare la statutul şi regimul refugiaţilor şi, din motive obiective, nu au părăsit teritoriul

României în termenul stabilit de lege (15 zile de Ia data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii de respingere a cererii). Din faptul că aceşti străini „pot” beneficia de acordarea tolerării rezultă că acordarea tolerării nu este obligatorie, iar cum, în conformitate cu dispoziţiile art. 86 alin. 2 lit. d, faţă de această categorie de străini poate fi dispusă măsura returnării, înseamnă că pot deveni incidente şi dispoziţiile art. 93 alin. 2 privitoare la luarea în custodie atunci când retumarea nu poate fi efectuată în termenul prevăzut de lege. în concluzie, cu privire la foştii solicitanţi ai statutului de refugiat cărora le-a fost respinsă cererea prin hotărâre irevocabilă, ordonanţa de urgenţă permite atât acordarea tolerării, cât şi luarea în custodie publică. în reglementarea anterioară, din care lipsea instituţia tolerării, legea dispunea cazarea în centre a acestei categorii de străini (art. 78 alin. 1 lit. b din Normele metodologice), în prezent, acordarea tolerării foştilor solicitanţi ai statutului de refugiat ne interesează şi pentru ipoteza cazării lor iniţiale în centre, întrucât, după cum am arătat, aceasta nu poate dura o perioadă mai mare de 6 luni.

- străinii a căror prezenţă temporară pe teritoriul României este cerută de interese publice importante. în acest caz, tolerarea se acordă la solicitarea organelor de stat competente. Raţiunea pentru care asemenea străini beneficiază de acordarea tolerării este evidentă, fiind de altfel de neconceput luarea lor în custodie publică.

- străinii cu privire la care există motive serioase să se considere că sunt victime ale traficului de fiinţe umane.

Trebuie subliniat faptul că tolerarea nu se acordă străinilor care au fost declaraţi indezirabili sau împotriva cărora s-a dispus măsura de siguranţă a expulzării.

Tolerarea se acordă pe perioade de până la 6 luni, putând fi prelungită pentru noi perioade de până la 6 luni, până la dispariţia cauzelor. La încetarea motivelor străinul va putea fi îndepărtat fară notificare prealabilă, tolerarea încetând în momentul părăsirii teritoriului României.

Pe parcursul tolerării străinului îi revin următoarele obligaţii:

- să se prezinte lunar sau ori de câte ori este chemat la formaţiunea teritorială a Autorităţii pentru străini care i-a acordat tolerarea;

- să informeze formaţiunea teritorială a Autorităţii pentru străini care i-a acordat tolerarea despre orice schimbare a reşedinţei;

- să nu se deplaseze în afara razei de competenţă a formaţiunii teritoriale a Autorităţii pentru străini care i-a acordat tolerarea;

- la încetarea motivelor care au determinat acordarea tolerării, străinul este obligat să părăsească teritoriul României.

Nerespectarea primelor trei obligaţii enumerate poate duce la luarea în custodie publică a străinului. Această dispoziţie a art. 100 alin. 8 trebuie corelată cu cele ale art. 93 alin. 6 (perioada maximă de luare în custodie publică este de 6 luni) şi art. 99 alin. 1 lit. a (beneficiază de regimul tolerării străinii care au fost luaţi în custodie publică şi nu au putut fi retumaţi în termen de 6 luni). Rezultă, aşadar^ că nu ar putea fî luat în custodie publică - şi poate este o scăpare a legii - străinul care beneficiază de regimul tolerării ca urmare a imposibilităţii returnării, la capătul a 6 luni de custodie publică şi care nu respectă obligaţiile care îi revin ca urmare a acordării tolerării.

Precizări privind unele modificări aduse prin Legea nr. 357/2003 de aprobare a O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România

După cum am arătat în nota de subsol nr. 1, ulterior predării spre publicare a primei părţi a studiului, a fost adoptată de Parlament Legea nr. 357/2002 pentru aprobarea O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România. Ca urmare a acestei împrejurări, prezentul capitol conţine unele precizări privitoare la consideraţiile exprimate în prima parte a studiului.

O primă precizare se referă la intrarea în România a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene sau ale spaţiului economic european. Aceşti străini sunt exceptaţi de Legea nr. 357/2003 de la unele dintre condiţiile generale de intrare în România, în speţă cele referitoare la documentele care justifică scopul prezenţei în România, condiţiile şederii şi existenţa mijloacelor corespunzătoare de întreţinere şi de întoarcere şi cele referitoare la garanţia că li se va permite intrarea pe teritoriul statului de destinaţie sau că vor părăsi teritoriul României, în cazul străinilor aflaţi în tranzit (art. 6 alin. I). Ca atare, pentru intrarea în România a acestor străini este suficient ca aceştia să posede un document valabil de trecere a frontierei, să nu li se fi instituit măsura interzicerii intrării în România sau să nu fi fost declaraţi indezirabili şi să nu prezinte pericol pentru apărarea şi siguranţa naţională, ordinea, sănătatea sau morala publică.

în al doilea rând, cu privire la organele competente să acorde viza română, art. 30 alin. I introduce o excepţie cu privire la acordarea acesteia cetăţenilor care nu au nevoie de viză pentru intrarea pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene. Pentru aceşti străini, misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României din străinătate pot acorda viza fară aprobarea prealabilă a Ministerului Afacerilor Externe.

în al treilea rând, în legătură cu viza de scurtă şedere pentru afaceri, aceasta se acordă şi străinilor care sunt sau urmează să devină asociaţi sau acţionari ai unor societăţi comerciale din România (art. 23 alin. 3 lit. d). Totodată, s-a eliminat obligaţia solicitanţilor acestui tip de viză de a mai face dovada calităţii de comerciant în ţara de origine (art. 35 alin. 1 lit. d). Viza de lungă şedere pentru desfăşurarea de activităţi comerciale se acordă nu numai străinilor care sunt acţionari sau asociaţi cu atribuţii de conducere şi administrare a unor societăţi comerciale din România, dar şi celor care urmează să devină astfel de asociaţi sau acţionari, eliminându-se, în acelaşi timp, din ordonanţa de urgenţă categoria de „alţi investitori străini” (art. 24 alin. 1 lit. c). Legea nr. 357/2003 mai distinge în cadrul condiţiilor financiare privitoare la străinii care solicită obţinerea unei vize de lungă şedere pentru desfăşurarea de activităţi comerciale între cei care urmează să devină acţionari, pentru care se cere dovada fondurilor necesare desfăşurării activităţii în cuantum de cel puţin 70.000 euro şi cei care urmează să devină asociaţi ai unei societăţi cu răspundere limitată, pentru care se cere dovada unor fonduri de 50.000 euro (în forma iniţială a ordonanţei, plafonul minim prevăzut de art. 43 alin. 1 lit. b era unic: 100.000 euro). Cât priveşte viza de lungă şedere pentru studii, se elimină dovada mijloacelor de întreţinere şi pentru străinul cu ascendent care are sau a avut cetăţenia română (art. 45 alin. 2 lit. c). Această dispoziţie îşi propune să faciliteze studierea în instituţiile de învăţământ

românesc şi păstrarea contactului cu limba şi cultura românească a descendenţilor cetăţenilor români din străinătate, având un impact special asupra comunităţilor româneşti din state vecine. în sfârşit, Legea nr. 357/2003 corectează o eroare referitoare la acordarea vizei de lungă şedere pentru străinii căsătoriţi cu cetăţeni români (art. 49), care pot obţine viza cu condiţia să nu existe una dintre situaţiile de nepermi-tere a intrării prevăzute de art. 8 (în forma iniţială ordonanţa se referea la situaţiile de nepermitere a intrării prevăzute de art. 6, articol care nu se referă însă la situaţiile de nepermitere a intrării, ci la condiţiile generale pentru intrarea străinilor în România).

Ca o a patra precizare, printre străinii exceptaţi de la procedura invitaţiei (necesară străinilor din statele aflate pe lista stabilită prin Ordinul ministrului afacerilor externe nr. 363/2003) se numără nu numai soţul/soţia străinului posesor al unui permis de şedere în România valabil cel puţin 90 de zile de la data acordării vizei, ci şi părinţii unui asemenea străin. De asemenea, se exceptează şi străinul al cărui părinte este cetăţean român (art. 40 alin. 1 lit. b şi c). Este aşadar suficient ca unul dintre părinţii străinului să fie cetăţean român pentru ca acesta să poată fi exceptat de la procedura invitaţiei.

Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:

Comentarii despre Regimul străinilor în România