Nexecutarea contractului de vânzare și antrepriză în dreptul german
| Comentarii |
|
nexecutarea contractului de vânzare și antrepriză în dreptul german, modernizarea dreptului german al obligaţiilor în domeniul neexecutării, executării necorespunzătoare, a contractului de vânzare-cumpărare şl a contractului de antrepriză
1. Contextul şi cadrul reformei
a) De la intrarea sa în vigoare, în anul 1900, Codului civil german a suferit revizuiri de esenţă în mai multe părţi ale sale, mai ales în privinţa dreptului familiei.
în schimb, dreptul obligaţiilor, atât în partea generală, cât şi în cea specială a contractelor sau a raporturilor extracontractuale a parcurs practic fără intervenţii majore ultimul secol. Excepţii, sub forma adaptărilor acestuia, impuse de evoluţiile legislaţiei europene, s-au produs sub forma scoaterii unor domenii, ca protecţia consumatorilor, de sub incidenţa codului civil şi reglementarea prin legi speciale. Aceasta a condus la pierderea din importanţă a dispoziţiilor codului civil în materie de obligaţii.
Pentru corectarea acestei stări de lucruri legiuitorul a reacţionat prin elaborarea aşa-numitei Legi pentru modernizarea dreptului obligaţional, la începutul anului 2002.
Lucrările unei comisii ce avea rolul de a propune reformarea acestei părţi a dreptului civil au început încă în anul 1978, primele propuneri fiind făcute în 1991.
Esenţa acestor propuneri se găseste în dreptul vânzării în comerţul internaţional (Convenţia ONU privind vânzarea internaţională de mărfuri).
Legiuitorul german a fost însă nevoit să ţină seama şi de mai noile directive europene în materia dreptului privat. în special, obligaţia de transpunere în dreptul german a directivei privind vânzările de bunuri de consum, a pus întrebarea dacă şi această instituţie centrală a dreptului contractual urma să rămână în sfera de reglementare a unei legi speciale sau trebuia introdusă în cod, ceea ce antrena modificări semnificative ale întregii materii a neexecutării. Legiuitorul s-a orientat, pe bună dreptate spre ultima soluţie şi aşa s-au reîmprospătat propunerile comisiei de reformă a dreptului obligaţional.
2. Punctele importante şi scopurile reformei
Scopul principal al reformei a constat în modernizarea dreptului obligaţiilor din Codul civil, pentru a-l adapta exigenţelor actuale; în al doilea rând, Codul civil urma să redevină locul central de reglementare pentru dreptul obligaţiilor, dispoziţiile din legile speciale fiind încorporate aici. în esenţă, reforma a avut patru puncte principale:
- simplificarea reglementării prescripţiei extinctive;
- modernizarea reglementării neexecutării, în special a garanţiilor în materie de vânzare şi antrepriză;
- reintegrarea legilor speciale în Codul civil;
- codificarea unor instituţii juridice dezvoltate de-a lungul timpului în practica judiciară.
3. Modificări în dreptul comun al neexecutării
a) Reglementare unitară a încălcării obligaţiei (§ 280 BGB). După modelul amintit al Convenţiei ONU, toate tipurile de nerespectare a contractului sau de încălcare a obligaţiilor unilaterale sunt reglementate sub un concept comun - încălcarea obligaţiei. Această răspundere este angajată indiferent că este vorba despre o executare necorespunzătoare sau întârziată a oricărei obligaţii, fie ea principală sau secundară, stipulată de părţile contractante sau derivând din dispoziţiile legii.
b) Eliberarea de obligaţia de executare (§ 275 BGB). O altă modificare importantă vizează răspunsul la întrebarea când poate fi liberat debitorul de obligaţie. în principiu, este vorba de următoarele cauze: imposibilitatea, nerezonabilitatea continuării executării, disproporţia gravă între prestaţii (§ 275 BGB). Noua reglementare a preluat unele dintre soluţiile jurisprudenţiale dezvoltate anterior. De pildă, debitorul se poate exonera dacă executarea obligaţiei din partea sa nu mai corespunde intereselor creditorului sau nu mai poate fi pretinsă potrivit bunei-credinţe (aşa-numita imposibilitate practică sau tactică;. La fel, debitorul este liberat dacă - mai ales în privinţa obligaţiilor de muncă - are motive personale care îl împiedică la executare. Astfel, de pildă, neexecutarea obligaţiilor decurgând din contractul de muncă de către un angajat străin care a fost convocat în ţara sa de origine pentru satisfacerea stagiului militar, sub sancţiunea pedepsei cu moartea.
c) Dreptul la despăgubire în cazul încălcării obligaţiilor (§§ 280 urm. BGB ). în principiu, se pune problema unor dezdăunări numai dacă neexecutarea obligaţiei este imputabilă debitorului (§ 280 alin. 1, teza a doua BGB). Prin acest principiu al culpei noua reglementare rămâne în urma modelelor internaţionale amintite (Convenţia ONU, Principiile UNIDROIT, Principiile Lando) care stabilesc o răspundere independentă de culpă, liberându-l pe debitor numai dacă circumstanţe neprevizibile şi insurmontabile l-au împiedicat să-şi execute obligaţia. Cu toate acestea, din punct de vedere practic, noua reglementare germană poate conduce la aceleaşi rezultate, de vreme ce debitorul are posibilitatea să răstoarne prezumţia de culpă.
d) Dreptul de denunţare a contractului (§§ 323 urm. BGB ). Potrivit noii reglementări, în cazul unei executări necorespunzătoare, care nu a fost remediată în termenul pus la dispoziţie de creditor, acesta are dreptul de a denunţa unilateral contractul; prin excepţie, această sancţiune poate interveni şi fără acordarea unui termen dacă debitorul refuză în mod serios o executare corectă (§ 323 alin. 2 nr. 1 BGB). Desigur că acest drept dispare dacă creditorul este el însuşi vinovat de încălcarea reclamată a contractului. Se remarcă de asemeni posibilitatea cumulării dreptului la denunţare cu dreptul la despăgubiri (§ 325 BGB)
4. Modificări în materia contractului de vânzare-cumpărare şi a contractului de antrepriză
Aceste modificări au fost determinate de necesitatea armonizării dreptului german cu
directiva privind vânzarea bunurilor destinate consumului1.
a) Definiţia garanţiei pentru vicii şi a garanţiei pentru evicţiune (§§ 434, 435, 633 BGB). Noua reglementare a preluat în definirea garanţiei împotriva viciilor (§ 434 BGB) pe aceea cuprinsă în art. 2 al directivei, la rândul său inspirată din noţiunea de “conformitate contractuală” folosită în Convenţia ONU privind vânzarea. Legiuitorul german a preluat aceeaşi noţiune şi în privinţa contractului de antrepriză (§ 633 BGB). Mai întâi se porneşte de la clauzele contractuale, deci de la o noţiune subiectivă de viciu, care este completată cu determinări obiective. Ceea ce este nou în concepţia germană este asimilarea cu un viciu a livrării, respectiv executării unui alt bun decât cel comandat (§ 434 alin. 3 BGB). La fel se întâmplă în cazul nerespectării unor afirmaţii din reclama făcută produsului (de pildă, privind consumul de benzină/km al unui autovehicul). în schimb, în privinţa răspunderii pentru evicţiune reglementarea nu a suferit o modificare de substanţă (§§ 435, 633 alin. 3 BGB).
b) Aplicarea regulilor generale, completate cu mijloace speciale (§§ 439, 441, 634 BGB). Ceea a ce a realizat noua reglementare este introducerea ca reguli generale ale remediilor neexecutării a noţiunilor preluate din dreptul roman al vânzării: actio redhibitoria şi actio quanti minoris. Cumpărătorul unui bun afectat de vicii poate pretine acum, potrivit § 437 BGB, fie executarea ulterioară, fie rezoluţiunea sau reducerea preţului (acestea din urmă numai după punerea în întârziere). în cazul în care vânzătorul este culpabil de neexecuţare, cumpărătorul poate solicita şi daune interese în completarea prejudiciului suferit. între cele trei remedii s-a stabilit o ierarhie, în sensul că abia după încercarea nereuşită de a executa ulterior (cu cele două forme ale sale: repararea şi livrarea ulterioară), cumpărătorul poate cere reducerea preţului sau rezoluţiunea (§ 440 BGB). Astfel se acordă practic dreptul vânzătorului de executare ulterioară - soluţie preluată atât din Convenţia ONU, cât şi din directiva menţionată. Similar se rezolvă problema şi în cazul contractului de antrepriză, potrivit § 634 BGB, la care se adaugă dreptul clientului de a remedia, pe cheltuiala antreprenorului, viciile descoperite.
c) Reguli speciale aplicabile vânzărilor de bunuri destinate consumului (§§ 474 urm. BGB). Deşi legiuitorul federal a introdus, pe cât posibil, soluţiile preconizate de directivă în dreptul general al obligaţiilor, a trebuit să ţină seama şi de exigenţa aceleiaşi directive de a reglementa în mod separat vânzarea bunurilor destinate consumului. De aceea s-a introdus o secţiune specială (§§ 474 - 479 BGB). Cea mai importantă dispoziţie vizează poziţia consumatorului. Potrivit § 475 BGB este interzisă inserarea în contract în avans a oricăror clauze de limitare sau înlăturare a drepturilor consumatorului. O altă regulă importantă vizează sarcina probei: viciile care apar în termen de 6 luni de la transferul riscurilor sunt prezumate că au existat la data încheierii contractului (§ 476 BGB). în aceeaşi secţiune este reglementată şi problema regresului (§§ 478, 479 BGB). Ultimul vânzător nu are drepturi noi împotriva furnizorilor săi, dar dacă a preluat de la consumator bunurile cu vicii sau a trebuit să reducă preţul, beneficiază de un termen de graţie (în executarea obligaţiilor către furnizor).
5. Introducerea legilor speciale în Codul civil.
Potrivit expunerii de motive a guvernului, prin introducerea în Codul civil a dispoziţiilor prevăzute până atunci în diferite legi speciale (mai ales din domeniul protecţiei consumatorilor), Codul civil urmează să reocupe locul său central de reglementare de ansamblu, codificată, a raporturilor juridice civile. Astfel, au fost preluate: Legea privind condiţiile generale ale contractului, introdusă într-o secţiune specială; Legea privind creditele acordate consumatorilor (§§ 488 urm. BGB) şi alte legi privind protecţia consumatorilor (legea privind contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale, legea privind contractele încheiate la distanţă, legea privind folosirea bunurilor imobile pe timp parţial).
6. Introducerea unor creaţii ale practicii judiciare.
în fine, o preocupare a reformei a fost aceea de a introduce în forma unei legi instituţii care până atunci nu fuseseră reglementate, dar care au prins contur în jurisprudentă. Astfel sunt semnalate: culpa in contrahendo (§ 311 alin. 2 şi 3 BGB), impreviziunea (§ 313 BGB), rezilierea contractelor încheiate pe durată nedeterminată (cum ar fi un contract de societate), din motive întemeiate (§ 314 BGB).
7. Cuprinzătoarea reformă a dreptului obligaţiilor include şi multe alte reglementări, al căror conţinut nu poate fi dezvoltat aici. De semnalat totuşi un aspect interesant: în noua prezentare a Codului civil fiecare articol este precedat de un titlu care caracterizează în esenţă cuprinsul textului şi facilitează consultarea legii.
8. Reguli tranzitorii.
Noul drept a intrat în vigoare la 1.1.2002. El se aplică în principiu tuturor raporturilor juridice născute după această dată. Raporturile născute anterior, mai ales contractele încheiate anterior, rămân sub incidenţa vechii legi. Pentru raporturile pe durată, începute anterior, aplicarea legii vechi se va face numai până la 31.12.2002, urmând ca după 1.1.2003 chiar şi acestor raporturi juridice, născute anterior modificării, să li se aplice legea veche.
