Succesiunea statelor (Moldova și România)
| Comentarii |
|
succesiunea statelor (Moldova și România), consideraţii asupra unei posibile relaţii juridice de succesiune a statelor între Republica Moldova şi România
I. Consideraţii de ordin istoric. Evoluţia modificărilor teritoriale
în urma Păcii de la Bucureşti din 16 mai 1812, încheiate între Imperiul Otoman şi Rusia, era cedat acesteia din urmă teritoriul dintre Prut şi Nistru, care făcuse parte până în acel moment din Principatul Moldova, stat autonom, aflat însă sub suzeranitatea Imperiului Otoman. în urma Tratatului de la Paris din 1856, Principatul Moldova primea de la Rusia cele trei judeţe din Sudul Basarabiei: Cahul, Ismail şi Bolgrad. Acest teritoriu urma a fi din nou cedat Rusiei în 1878, în urma Tratatului de la Berlin, de către România de această dată, căreia i se recunoştea independenţa prin acest Tratat.
La 15 decembrie 1917 s-a constituit Republica Moldovenească, urmând ca, la 27 martie 1918, Sfatul Ţării să decidă unirea cu România. Deşi Uniunea Sovietică nu a recunoscut niciodată acest act, el al fost îndeplinit în conformitate cu principiile dreptului internaţional, promovate inclusiv prin Declaraţia în 14 puncte a preşedintelui american Wilson.
Basarabia a fost cedată Uniunii Sovietice (alături de Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa - teritorii care nu aparţinuseră niciodată Rusiei) în urma Notelor ultimative ale acesteia din 28 iunie 1940. Cesiunea a fost confirmată prin Tratatul de Pace de la Paris, din 10 februarie 1947. Uniunea Sovietică a înfiinţat pe teritoriul Basarabiei Republica Socialistă Sovietică Moldovenească. Ulterior, graniţele interne ale R.S.S. Moldoveneşti cu R.S.S. Ucraineană au fost modificate, în sensul că Ucrainei i-a revenit teritoriul din sudul Basarabiei, în timp ce o altă fâşie teritorială de la est de Nistru (Transnistria) a revenit R.S.S. Moldoveneşti.
în contextul dezmembrării Uniunii Sovietice, Republica Moldova şi-a declarat independenţa - între graniţele fostei R.S.S. Moldoveneşti - la 27 august 1991, România fiind primul stat care a recunoscut noua entitate.
II. Identificarea modificărilor teritoriale relevante din perspectiva dreptului succesiunii statelor
1. în condiţiile în care în perioada 1918-1940 spaţiul geografic dintre Prut şi Nistru a făcut parte din Regatul României, considerăm ca este necesară analizarea din punctul de vedere al dreptului succesiunii statelor doar a modificărilor teritoriale de după momentul 1940, din următoarele considerente:
- în perioada 1812-1878 transferurile teritoriale care au avut loc au avut ca subiecte Imperiul ţarist şi Imperiul Otoman;
- regulile cu privire la succesiunea statelor nu erau cristalizate în acea perioadă;
- irelevanţa acestor modificări teritoriale pentru o relaţie succesorală între România şi Republica Moldova, având în vedere că la momentul 1918 teritoriul dintre Prut şi Nistru a revenit României, anulând astfel cesiunile realizate în perioada 1812-1878.
2. Dreptul internaţional referitor la succesiunea statelor stabileşte reguli diferite în funcţie de criteriul naturii modificării teritoriale. Din această perspectivă, se face deosebire între:
- reguli aplicabile în caz de transfer de teritorii;
- reguli aplicabile în caz de separare a unui teritoriu sau de dezmembrare a unui stat;
- reguli referitoare la fuziuni statale.
Din acest punct de vedere, modificările teritoriale pe care le vom avea în vedere se încadrează în situaţiile: transferului de teritorii (momentul 1940) şi separării unui teritoriu, care devine un nou stat independent (momentul 1991). Prin urmare, nu există o relaţie teritorială directă, care ar da naştere unei relaţii directe de succesiune între România şi Republica Moldova, ca subiecte de drept internaţional, ci numai una indirectă, având ca intermediar Uniunea Sovietică.
3. Faţă de cele de mai sus, sunt necesare anumite precizări:
a) în primul rând, este necesară precizarea faptului că transferul de teritorii din 1940 şi separarea din 1991 nu au avut drept obiect acelaşi teritoriu. Astfel, Republica Moldova cuprinde o parte din teritoriul Basarabiei, la care se adaugă un teritoriu de la est de Nistru (Transnistria), care nu a aparţinut niciodată României. Pe de altă parte, teritorii care au fost cedate de România Uniunii Sovietice în 1940 nu aparţin Republicii Moldova, acestea revenind, în urma dezmembrării Uniunii Sovietice, Ucrainei.
b) în al doilea rând, va fi necesară examinarea posibilităţii transmiterii de drepturi şi obligaţii prin succesiunea statelor în mod indirect, şi anume în situaţia în care un teritoriu X este transferat de la statul A la statul B, după care, în urma dezmembrării statului B, pe o parte din teritoriul X se constituie un stat independent. Faţă de această problemă, suntem de părere că transmiterea unor drepturi ar fi putut opera numai indirect, în sensul că Uniunea Sovietică ar fi preluat de la România anumite drepturi şi obligaţii, urmând ca Republicii Moldova să-i fi fost transmise, de asemenea, anumite drepturi din patrimoniul Uniunii Sovietice.
III. Aplicarea dreptului succesiunii statelor faţă de modificările teritoriale mentionate
i
1. Transferul de teritorii - 28 iunie 1940
A. Relevanţa conformităţii/neconformităţii cu dreptul internaţional a modificării teritoriale
a) Ar fi necesară examinarea relevanţei, în ceea ce priveşte succesiunea statelor, a conformităţii unei modificări teritoriale cu dreptul internaţional - cel puţin raportată la momentul la care a avut loc cesiunea. Astfel, s-ar putea considera că modificarea
teritorială din 28 iunie 1940 s-a realizat cu încălcarea unor principii ale dreptului internaţional, cum ar fi interzicerea ameninţării cu forţa în soluţionarea diferendelor dintre state (recunoscut prin Pactul Briand-Kellog din 1928, Protocolul adiţional de punere în aplicare a Pactului din februarie 1929, semnat chiar la Moscova şi având ca părţi, printre altele, România şi U.R.S.S. şi Convenţia pentru definirea agresiunii din 1933, la care România şi U.R.S.S. erau părţi, fiind cunoscute şi sub numele de Protocolul Titulescu-Litvinov), respectarea suveranităţii şi a integrităţii teritoriale a statelor. De asemenea, s-ar putea argumenta că „aşa-zisul Acord prin schimb de note” din 28 iunie 1940 (astfel cum este invocat în Tratatul de Pace din 1947) a fost lovit de nulitate absolută, din cauza viciului constrângerii exercitate asupra statului (rezultat în mod implicit şi din textul notei de răspuns a părţii române: „partea română se vede silită ").
b) Cu toate acestea, cesiunea teritorială a fost confirmată ulterior prin Tratatul de Pace de la Paris din 10 februarie 1947, şi prin documentele bilaterale încheiate între România şi Uniunea Sovietică (cum ar fi Tratatul privind regimul frontierei de stat, colaborarea şi asistenţa mutuală în probleme de frontieră din 1961). Confirmarea traseului frontierei poate fi coroborată cu recunoaşterea Republicii Moldova de către România la 27 august 1991, recunoaşterea Ucrainei şi prevederea art. 2 din Tratatul politic de bază între România şi Ucraina din 2 iulie 1997.
c) Nu este mai puţin adevărat faptul că neconformitatea cesiunii cu dreptul internaţional la momentul producerii acesteia (făcând abstracţie de circumstanţele ulterioare de natură politico-juridică ce au determinat confirmarea acestei cesiuni) ar putea avea o anumită relevanţă în ceea ce priveşte transmiterea drepturilor (şi obligaţiilor) statului predecesor cu privire la teritoriul transferat. Astfel, în situaţia în care transferul unui teritoriu se realizează cu încălcarea drepturilor statului predecesor, este imposibil ca transferul să implice transmiterea legitimă a unor drepturi ale statului predecesor către statul succesor, ideea fiind justificată de principiul ex injuria nou oritur jus.
d) Prin urmare, în condiţiile în care dintr-o situaţie ilegală (rezultată din încălcarea unor norme imperative din dreptul internaţional) nu pot rezulta drepturi legitime legate de un anumit teritoriu, mai ales că în dreptul internaţional nu este recunoscută existenţa unei prescripţii achizitive, nici de bună, nici de rea-credinţă, se poate sus
ţine cu succes că U.R.S.S. nu a exercitat niciodată suveranitatea în mod legitim asupra teritoriilor ocupate.
Astfel, U.R.S.S. nu a făcut decât să exercite, în virtutea unei autorităţi de facto, anumite drepturi asupra teritoriului în cauză, inclusiv drepturi care ar putea coincide cu drepturi pe care un stat succesor le-ar prelua de la statul predecesor în cazul unui transfer de teritorii (cum ar fi dreptul de proprietate asupra imobilelor situate pe teritoriul în cauză sau asupra mobilelor afectate acestui teritoriu). Trebuie însă subliniat că, în temeiul aceleiaşi doctrine Stimson invocate de statele baltice, U.R.S.S. nu a exercitat decât prerogative de facto, fără a fi, de jure, niciodată titularul acestor drepturi.
e) Se poate afirma însă că situaţia ilegală rezultată din încălcarea unei norme imperative de drept internaţional ar fi putut fi „remediată” doar prin aplicarea unei alte norme imperative de drept internaţional, şi anume principiul autodeterminării. Astfel, în virtutea dreptului de autodeterminare, poporul de pe teritoriul Republicii Moldova a determinat apariţia unui nou stat (în dreptul constituţional, crearea unui nou stat în astfel de condiţii se fundamentează pe teoria puterii constituante primare). Exercitarea dreptului de autodeterminare este specificată atât în Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, cât şi în Declaraţia prin care Guvernul României a recunoscut Republica Moldova, la 27 august 1991 (declaraţia dispune „Guvernul României îşi îndeplineşte o nobilă îndatorire de a saluta actul istoric de autodeterminare a poporului din Republica Moldova”).
Prin urmare, exercitarea dreptului la autodeterminare, coroborată cu recunoaşterea de către România a Republicii Moldova şi a actului de autodeterminare a poporului de pe teritoriul acesteia reprezintă reintrarea situaţiei teritoriului Republicii Moldova în „legalitate”, din punctul de vedere al dreptului internaţional.
f) Prin urmare, în condiţiile caracterului ilicit al transferului de teritorii din 1940, U.R.S.S. nu a putut dobândi, în calitate de stat succesor, acele drepturi şi obligaţii prevăzute de regulile cutumiare referitoare la succesiunea statelor a fi transmise de la statul succesor la satul predecesor.
2. Aplicarea regulilor succesiunii statelor în situaţia unui transfer de teritorii conform dreptului internaţional
Menţinând aserţiunea conform căreia, din cauza caracterului ilicit — la momentul producerii sale - al raptului teritorial din 28 iunie 1940, Uniunea Sovietică nu a putut
dobândi nici un drept legitim asupra teritoriului anexat, prezentăm consecinţele pe care le-ar fi avut aplicarea regulilor cutumiare ale dreptului internaţional referitoare la succesiunea statelor în ipoteza unui transfer conform dreptului internaţional.
Astfel, în ceea ce priveşte tratatele, se aplică regula cutumiară a extinderii aplicării tratatelor statului predecesor pe teritoriul transferat şi încetării aplicării tratatelor statului predecesor - în temeiul regulii aplicării tratatelor în spaţiu.
în ceea ce priveşte bunurile şi datoriile, s-ar fi aplicat următoarele reguli conţinute de Convenţia de la Viena din 1983 asupra succesiunii statelor la bunuri, arhive şi datorii (neintrată încă în vigoare), recunoscute ca având natură cutumiară:
a) regula dobândirii de către statul succesor (Uniunea Sovietică) a bunurilor imobile aflate pe teritoriul transferat şi a bunurilor imobile legate de teritoriul transferat -regulă justificată prin aplicarea principiului suveranităţii;
b) regula repartiţiei echitabile a bunurilor situate în afara teritoriului şi a datoriei naţionale. în ceea ce priveşte repartiţia echitabilă, practica şi doctrina dreptului internaţional nu au ajuns la un rezultat cu privire la identificarea unor criterii precise pentru determinarea modului de repartiţie, deşi unele criterii precum populaţia, teritoriul, PIB, au fost luate în considerare de doctrină. Unele dintre aceste criterii au primit aplicare practică: raportul dintre suprafaţa teritoriului în cauză şi suprafaţa statului predecesor a fost luat în considerare de Tratatul de la Berlin din 1878, în ceea ce priveşte Bulgaria şi Serbia şi Muntenegru; raportul dintre populaţii a fost luat în considerare de convenţiile din 1864, 1866 şi 1868 între Italia şi Franţa, referitoare la partajarea datoriei pontificale în anumite teritorii anexate de Italia; principiul contribuţiei la impozitul total al statului predecesor a fost luat în considerare de tratatele care au reglementat situaţia teritorială de după primul război mondial.
Prin urmare, proporţia dobândirii de către Uniunea Sovietică a bunurilor din afara teritoriului României, în paralel cu suportarea datoriei naţionale a României, ar fi fost determinată de raportul dintre: suportarea teritoriul cedat şi cel al teritoriului Regatului României, populaţia teritoriului cedat şi cea a statului predecesor, produsul intern brut al teritoriului cedat şi cel al statului predecesor.
Este necesară însă notarea faptului că acelaşi principiu al echităţii, care fundamentează regula repartiţiei proporţionale a bunurilor şi datoriilor, impune o interdependenţă între preluarea datoriilor şi preluarea bunurilor. Astfel, în condiţiile în care Uniunea Sovietică nu a preluat nimic din datoria României din momentul 28 iunie 1940 (cel puţin nu şi-a exprimat nici o intenţie în acest sens până la declanşarea stării de război între cele două state, la 22 iunie 1940), în mod proporţional cu teritoriul dobândit, dreptul acesteia cu privire la dobândirea unor bunuri aparţinând Regatului României ar fi dispărut oricum.
3. Concluzie cu privire la transferul din 1940
In primul rând, transferul de teritorii din 1940 prezintă particularitatea de a se fi produs cu încălcarea regulilor dreptului internaţional - deci având calitatea de transfer ilicit de teritorii la momentul producerii sale - dar de a fi beneficiat de confirmare ulterioară, rezultată din circumstanţele istorice şi politico-juridice ale epocii.
In al doilea rând, consecinţele acestei particularităţi constau în:
- aplicarea principiului ex injuria non oritur jus ce are drept consecinţă dobândirea de către statul succesor numai a acelor drepturi (bunuri) rezultate din impunerea autorităţii teritoriale de facto, şi anume bunurile imobile aflate pe teritoriul transferat şi bunurile mobile legate de teritoriul transferat şi aflate pe acesta.
- inexistenţa unei relaţii succesorale între România şi Republica Moldova.
Precizăm că, în ipoteza în care transferul de teritorii nu ar fi beneficiat de confirmare, s-ar fi considerat că această modificare teritorială nu a operat niciodată de jure. Este punctul de vedere pe care îl susţin Statele baltice, care refuză calitatea de succesor al fostei U.R.S.S., susţinând continuitatea personalităţii juridice a statelor existente în perioada interbelică . Astfel, consecinţa juridică a încălcării dreptului internaţional în momentul operării modificării teritoriale este restitutio in integrum. Cu toate acestea, deşi anexarea statelor baltice şi cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa s-au produs în acelaşi context politico-juridic (consecinţe ale Pactului Ribbentrop-Molotov), în relaţia dintre România şi U.R.S.S. nu s-a produs restitutio in integrum. Prin urmare, consecinţa confirmării transferului de teritorii este calitatea Republicii Moldova de succesor al fostei Uniuni Sovietice şi inexistenţa unei relaţii succesorale cu România (prin intermediul U.R.S.S.).
4. Independenţa Republicii Moldova şi preluarea unor drepturi ale fostei U.R.S.S.
A. Abordarea teoretică a conceptului independenţei Republicii Moldova
a) La 27 august 1991, Parlamentul Republicii Moldova a emis Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova. în aceeaşi zi, Guvernul României a redactat o Declaraţie prin care recunoştea independenţa noului stat. Este necesar să precizăm, în acest context, temeiul juridic care a stat la baza recunoaşterii Republicii Moldova.
b) Existenţa statală a Republicii Moldova are ca fundament exercitarea dreptului la autodeterminare. După cum am mai arătat, în Declaraţia Guvernului României din 27 august 1991 se afirmă: „Guvernul României îşi îndeplineşte o nobilă îndatorire de a saluta actul istoric de autodeterminare a poporului Republicii Moldova, de împlinire a năzuinţelor sale legitime spre libertate, democraţie şi demnitate naţională".
c) Este absolut necesară precizarea că termenul „poporul Republicii Moldova” are la bază conceptul de naţiune civică. în acest sens, naţiunea, ca titulară a dreptului la autodeterminare, este privită ca: o asociere voluntară de persoane integrate în mod omogen, care îşi manifestă voinţa în mod reprezentativ sau ca ansamblul persoanelor
aflate sub reglementarea aceloraşi norme juridice şi reprezentate de acelaşi for legislativ. Prin urmare, fundamentul juridic al statului-naţiune este teoria existenţei unei legături contractuale în stat şi cetăţeni. în concepţia modernă, urmată şi de România în momentul declaraţiei din 27 august 1991, naţiunea nu are la bază un fundament natural, biologic, ci este rezultatul unei voinţe colective. Prin urmare, naţiunea este privită ca un ansamblu abstract de fiinţe umane unite printr-o legătură contractuală, în numele unor principii comune, având ca fundament un consens social.
d) Reflectarea în practică a acestei abordări teoretice conduce la următoarele consecinţe:
- constituirea Republicii Moldova ca stat independent nu are la bază existenţa unui popor moldovean caracterizat prin trăsături distinctive din punct de vedere etnic, lingvistic (existenţa aşa-zisei limbi moldoveneşti) şi cultural, ci doar această voinţă colectivă, acest consens social de a crea o legătură juridică între cetăţean şi stat, indiferent de elementul etnic sau lingvistic.
- nu ar putea fi admisă, nu numai din punct de vedere istoric, ci şi din punct de vedere politico-juridic, argumentarea existenţei unui popor moldovean (naţiuni moldovene), a cărui apartenenţă teritorială să fie determinată de spaţiul geografic dintre Carpaţi şi Nistru, şi care ar deţine valori culturale proprii. De aceea, Republica Moldova nu ar putea revendica anumite valori culturale care „ar aparţine” culturii unei aşa-zise „naţiuni moldovene” dintre Carpaţi şi Nistru.
- la fel cum independenţa Republicii Moldova nu implică existenţa unei etnii moldovene ca fundament al unui popor moldovean, în mod similar, nu se pune problema, din punct de, vedere juridic, a apartenenţei populaţiei de pe teritoriul Republicii Moldova la naţiunea română, aceasta din urmă fiind formată din totalitatea persoanelor care prin voinţa comună au creat legătura juridică - cetăţenia - între stat şi individ.
Astfel, Republica Moldova, nu ar putea solicita, în baza „apartenenţei populaţiei sale la poporul român”, anumite valori materiale sau culturale pretinse a fi „comune".
e) Din această abordare juridică rezultă că atât România, cât şi Republica Moldova îşi fundamentează existenţa pe legătura juridică contractuală între stat şi cetăţenii săi, care, în ansamblul lor, formează câte o naţiune civică. Această abordare „lasă la o parte” elementul etnic, justificând existenţa drepturilor şi obligaţiilor doar pe legătura juridică stat-cetăţean.
în concluzie, între România şi Republica Moldova nu pot exista raporturi juridice având la bază elementul etnic. Astfel, inexistenţa unei relaţii de succesiune între România şi Republica Moldova nu poate fi „suplinită” printr-o relaţie juridică fundamentată pe elementul etnic.
B. Transferul unor drepturi şi obligaţii de la Uniunea Sovietică la Republica Moldova în temeiul regulilor cutumiare referitoare la succesiunea statelor
a) După cum am afirmat mai sus, faptul că U.R.S.S. nu a dobândit în mod legal drepturi şi obligaţii de la România în temeiul transferului de teritorii din 1940 nu afectează relaţia de succesiune între U.R.S.S. şi Republica Moldova (majoritatea autorilor fiind de acord că Republica Moldova are calitatea de stat succesor al fostei U.R.S.S.).
b) Relaţiei de succesiune dintre Republica Moldova şi U.R.S.S. îi sunt aplicabile, de asemenea, reguli cutumiare codificate de Convenţia de la Viena din 1978 cu privire la succesiunea statelor la tratate şi Convenţia de la Viena cu privire la succesiunea statelor la bunuri, arhive şi datorii (ambele documente nefiind intrate în vigoare la data succesiunii), dar şi reguli speciale prevăzute de Acordurile între statele succesoare ale fostei Uniuni Sovietice, la care Republica Moldova a devenit parte.
c) Pentru obiectul problemei de faţă nu prezintă relevanţă faptul dacă Federaţia Rusă este considerată stat succesor sau stat continuator al fostei Uniuni Sovietice, Republica Moldova preluând, prin succesiune, drepturi şi obligaţii care au aparţinut Uniunii Sovietice ca subiect de drept internaţional.
d) Din punctul de vedere al succesiunii la tratate, în lipsa unui acord între părţi în momentul succesiunii, au primit aplicare reguli cutumiare, determinate în principal de principiul suveranităţii:
- aplicarea principiului relativităţii tratatelor bilaterale: acestea sunt menţinute numai dacă statul succesor şi statul contractant convin în acest sens;
- necesitatea aderării la tratatele multilaterale: Republica Moldova a aderat, de exemplu, la 26 ianuarie 1993, la mai multe convenţii multilaterale din sistemul O.N.U., cum ar fi: Convenţia de la Viena asupra relaţiilor diplomatice, Convenţia pentru eliminarea oricăror forme de discriminare rasială, Convenţia Naţiunilor Unite asupra drepturilor copilului etc.
- necesitatea aderării la organizaţii internaţionale: Republica Moldova a devenit membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite la 2 martie 1992.
In orice caz, problema succesiunii la tratate nu prezintă relevanţă pentru studierea transmiterii unor drepturi şi obligaţii de la România la Republica Moldova, datorită faptului că, după cum am arătat mai sus, U.R.S.S. nu a preluat drepturi sau obligaţii ale României având ca izvor tratate internaţionale.
e) Succesiunea la bunuri şi datorii necesită anumite precizări, legate de aplicarea unor reguli speciale, determinate de înţelegeri între statele succesoare ale U.R.S.S.
Astfel, în afara dobândirii în virtutea principiului suveranităţii a bunurilor imobile aflate pe teritoriul acesteia şi a bunurilor imobile legate de teritoriul acesteia, Republica Moldova a încheiat anumite documente cu celelalte state succesoare legate de bunurile din afara teritoriului U.R.S.S. şi datoriile fostei U.R.S.S.:
- La 4 decembrie 1991 a fost semnat Tratatul asupra succesiunii U.R.S.S. la bunuri şi datorii. Numai 8 dintre statele succesoare au semnat acest Tratat (Republica Moldova nu a semnat Tratatul), însă dispoziţiile acestuia se refereau la alocarea bunurilor şi datoriilor între toate fostele republici unionale, Republica Moldova primind un procent de 1,29%. De asemenea, acest Tratat prevedea posibilitatea cedării prin acord a procentului din bunuri şi datorii către alt stat succesor.
- La 13 martie 1992 a fost semnat de către cele 8 state semnatare ale Tratatului asupra succesiunii U.R.S.S. la bunuri şi datorii, împreună cu Republica Moldova, Acordul adiţional Tratatului asupra succesiunii U.R.S.S. la bunuri şi datorii, Acord care a confirmat repartiţia realizată prin Tratat.
- în conformitate cu dispoziţiile Tratatului privind succesiunea U.R.S.S. la bunuri şi datorii, Federaţia Rusă, asumându-şi calitatea de continuator al personalităţii juridice a U.R.S.S., a încheiat, până la sfârşitul anului 1992, acorduri „ variantă zero ” cu
toate statele succesoare, cu excepţia Ucrainei, prin care erau preluate toate bunurile U.R.S.S. aflate în afara teritoriului acestuia, împreună cu toate datoriile U.R.S.S. care ar fi revenit statului succesor.
- Prin urmare, din patrimoniul Republicii Moldova au fost cedate prin acest Acord „variantă zero” toate drepturile referitoare la bunuri ale Uniunii Sovietice aflate în afara teritoriului acesteia.
C. Situaţia particulară a reglementării frontierei dintre România şi Republica Moldova
a) Deşi în dreptul internaţional cutumiar este recunoscută regula conform căreia tratatele de frontieră nu sunt afectate de succesiunea statelor, vom arăta că reglementările referitoare la frontiera româno-sovietică nu s-au menţinut în relaţia dintre România şi Republica Moldova, datorită următorilor doi factori interdependenţi:
- fundamentul juridic al reglementării frontierei româno-sovietice este lovit de nulitate absolută;
- cele două părţi (România şi Republica Moldova) şi-au exprimat voinţa identică referitoare la nulitatea acestui fundament juridic.
b) Este general admis în dreptul internaţional că normele juridice cutumiare referitoare la succesiunea statelor au caracter supletiv. Prin urmare, acestea pot fi înlăturate fie prin aplicarea unor norme imperative de drept internaţional, fie prin voinţa părţilor.
c) Reglementarea frontierei româno-sovietice în momentul în care Republica Moldova şi-a declarat independenţa era reprezentată de Tratatul între Guvernul României şi Guvernul U.R.S.S. privind regimul frontierei de stat, colaborarea şi asistenţa mutuală în probleme de frontieră, semnat la 27 februarie 1961.
Acest Tratat prevedea, în art. 1, că traseul frontierei de stat este cel stabilit prin art. 1 al Tratatului de pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris, la 10 februarie 1947, care, la rândul său, prevede că „frontiera româno-sovietică este cea stabilită prin Acordul din 28 iunie 1940 ”.
d) După cum am arătat mai sus, aşa-zisul Acord din 28 iunie 1940 este lovit de viciul constrângerii exercitate asupra statului, şi, prin urmare, reprezenta expresia unei autorităţi de facto al Uniunii Sovietice asupra teritoriilor ocupate.
Prin urmare, în condiţiile în care Tratatul privind regimul frontierei din 1961 reprezenta expresia unei situaţii de facto, existentă datorită circumstanţelor istorice şi politico-juridice între România şi U.R.S.S., nu se mai poate susţine transmiterea acestuia în relaţia dintre Republica Moldova şi România. Regula neafectării tratatelor de frontieră de către procesele de succesiune a statelor are la bază transmiterea unor drepturi opozabile erga omnes. în situaţia de faţă, U.R.S.S. nu era titularul unor
drepturi, ci numai al unor prerogative de facto. Prin urmare, nu se puteau transmite Republicii Moldova aceste prerogative de facto, care ar putea fi opozabile României.
e) Această situaţie juridică trebuie coroborată cu voinţa exprimată a Republicii Moldova şi a României de a nu da efect consecinţelor juridice ale aşa-zisului Acord din 28 iunie 1940, ca o consecinţă al Pactului Ribbentrop-Molotov.
Astfel, Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, din 27 august 1991 se referă expres la Pactul Ribbentrop-Molotov şi la Acordul din 28 iunie 1940, stipulând că: ,fuând act de faptul că Parlamentele multor state în declaraţiile lor consideră înţelegerea încheiată la 23 august 1939, între Guvernele U.R.S.S. şi Guvernul Germaniei ca nulă ab initio şi cer lichidarea consecinţelor politico-juridice ale acesteia, fapt relevat de Conferinţa Internaţională «Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele sale pentru Basarabia» prin Declaraţia de la Chişinău din 28 iunie 1940,
Subliniind că fără consultarea populaţiei din Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, ocupate prin forţă la 28 iunie 1940, [...] s-a încercat, în absenţa oricărui temei juridic, justificarea dezmembrării acestor teritorii şi apartenenţa noii republici la U.R.S.S.".
La aceeaşi dată, 27 august 1991, Guvernul României a emis Declaraţia prin care recunoştea Republica Moldova ca stat independent. Declaraţia exprimă voinţa expresă a României de a pune capăt consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov: „Proclamarea unui stat independent românesc pe teritoriile anexate cu forţa în urma înţelegerilor secrete stabilite prin Pactul Ribbentrop-Molotov reprezintă un pas decisiv spre înlăturarea acestora
f) Chiar dacă cele două declaraţii, emise la aceeaşi dată, nu reprezintă un acord internaţional, ele exprimă voinţa convergentă a României şi a Republicii Moldova de a nu da efect acelor acte juridice care reprezintă consecinţe ale Pactului Ribbentrop-Molotov şi ale aşa-zisului „Acord româno-sovietic din 28 iunie 1940”.
IV. Concluzii
în primul rând, datorită faptului că nu poate exista o relaţie succesorală între Republica Moldova şi România, se desprind, în lumina celor de mai sus, următoarele concluzii:
- Republica Moldova nu a preluat drepturi sau obligaţii ale României având ca izvor tratatele internaţionale;
- Republica Moldova a preluat, în mod indirect, în temeiul principiului suveranităţii teritoriale, numai bunurile imobile aflate pe teritoriul său şi bunurile imobile legate de teritoriul său şi aflate pe acesta;
- Republica Moldova nu a dobândit bunuri care au aparţinut României şi s-au aflat în afara teritoriului acesteia.
în al doilea rând, inexistenţa unei relaţii succesorale între România şi Republica Moldova nu este „înlocuită” de o relaţie având la ba?ă elementul etnic, în condiţiile în care ambele state îşi fundamentează existenţa pe conceptul de naţiune civică.
Totodată, datorită circumstanţelor în care s-a produs transferul de teritorii din 28 iunie 1940, coroborate cu voinţa exprimată a României şi Republicii Moldova, în relaţia dintre România şi Republica Moldova nu s-au transmis reglementările referitoare la frontiera de stat existente între România şi U.R.S.S.
