Excepția inadmisibilității
| Comentarii |
|
excepția inadmisibilității, într-o primă opinie se consideră că există anumite mijloace de apărare cu o natură juridică mixtă, şi anume inadmisibilităţile, care au ca obiect contestarea dreptului reclamantului de a sesiza instanţa, aspect prin care se depărtează de apărările de fond şi se apropie de excepţiile de procedură.
Se arată că, în funcţie de regimul procedural aplicabil, inadmisibilităţile prezintă analogii cu excepţiile, iar cât priveşte efectele, sunt mult mai energice decât ale excepţiilor şi se apropie de consecinţele admiterii unei apărări de fond. Astfel, inadmisibilităţile se împart în inadmisibilităţi de ordin subiectiv (referitoare la calitatea procesuală, precum şi cele deduse din adagiul nemo auditurpropriam turpitudinem allegans) şi inadmisibilităţi de ordin obiectiv (calea procesuală greşit aleasă; decăderile; autoritatea de lucru judecat).
Această opinie nu a fost acceptată, arătându-se că nu rezultă cu claritate care este locul inadmisibilităţilor în cadrul excepţiilor procesuale sau al apărărilor de fond.
Se susţine că suntem, de fapt, în prezenţa unor excepţii procesuale (de fond sau de procedură), care au ca punct comun soluţia pe care o pronunţă instanţa în cazul admiterii lor: respingerea cererii ca inadmisibilă.„Deci, noţiunea de inadmisibilitate vizează nu excepţia, ci efectul spre care tinde aceasta, o anumită modalitate de respingere a cererii”.
În opinia majoritară, faţă de amploarea şi consacrarea ei permanentă în practica judecătorească, se apreciază necesitatea ca excepţia inadmisibilităţii să fie consacrată în doctrina juridică.
Astfel, vom încerca să arătăm de ce exact în acele situatii în care în doctrină se susţine că nu e vorba despre excepţia inadmisibilităţii, susţinerea opiniei contrare reprezintă un avantaj din punct de vedere practic şi teoretic:
1) situaţia declarării unui recurs împotriva unei hotărâri irevocabile (în reglementarea actuală, definitivă). Se susţine că în această situaţie este vorba despre o excepţie de fond, pentru că priveşte exerciţiul dreptului la acţiune. Considerăm că această opinie, deşi corectă din punct de vedere al fondului excepţiei, nu rezolvă procedural problema, deoarece nu se poate invoca o excepţie „fără nume”, iar inadmisibilitatea exprimă
exact esenţa situatiei;
2) atacarea pe cale separată a unei încheieri premergătoare. Se susţine că în această situaţie este vorba despre o excepţie de fond, care priveşte condiţiile în care se poate exercita calea de atac. Ne menţinem dreptul de a face aceeaşi observaţie ca mai sus, fiind vorba despre o situatie similară;
3) cererea adresată instanţei, care este însă de competenţa unui organ al statului fără activitate jurisdicţională. Se arată că soluţia de inadmisibilitate survine ca urmare a admiterii excepţiei de necompetenţâ generală, deci a unei excepţii de procedură. Cu toate acestea, constatăm că este un caz special de necompetenţâ (de regulă, excepţia de necompe-tenţă duce la declinare şi trimiterea cererii spre instanţa competentă; deci efect dilatoriu), de fapt, o cerere care nu poate fi formulată în faţa instanţei judecătoreşti, iar excepţia este peremptorie, duce la respingerea cererii. Caracterul peremptoriu şi faptul că se ajunge la respingerea cererii, iar nu la declinare, sunt argumente în favoarea consacrării excepţiei inadmi-sibilităţii formulării unei astfel de cereri pe rolul instanţelor judecătoreşti;
4) cale de atac exercitată de o persoană care nu a fost parte la proces în fond. Se arată că soluţia este determinată de admiterea excepţiei de fond privitoare la această persoană, care nu a avut calitatea de parte în proces. Dincolo de aspectul că o astfel de excepţie „fără nume” nu poate fi invocată, sugerăm şi faptul că poate fi la fel de bine invocată excepţia lipsei calităţii procesuale în apel/recurs, cu respingerea apelului ca urmare a admiterii acestei excepţii, putându-se evita soluţia respingerii apelului/recursului ca inadmisibil;
5) cerere nouă în apel. Această situaţie reprezintă un exemplu clasic de inadmisibilitate, care nu poate fi încadrat sub nicio formă la alte categorii de excepţii procesuale şi trebuie tratat ca fine de neprimire, faţă de prevederea expresă din art. 294 alin. (1) CPC (corespondentul fiind art. 478 NCPC);
6) inadmisibilitatea cererii de intervenţie. Se susţine că poate fi invocată printr-o excepţie de fond, ca una care priveşte exerciţiul dreptului la acţiune. Constatăm însă că, în ceea ce priveşte cererile de intervenţie voluntară, principale sau accesorii, însuşi legiuitorul face vorbire despre admiterea în principiu a acestora, ceea ce confirmă, terminologic, teoria existenţei excepţiei inadmisibilităţii, dincolo de tratarea inadmisibilităţii ca un fine de neprimire, peremptoriu;
7) introducerea acţiunii în revendicare doar de către unul dintre coindivizari. Apreciem că soluţia corectă, din punct de vedere tehnic, în această situaţie, este aceea a respingerii cererii ca fiind introdusă de persoane fără calitate procesuală activă (dacă nu întrunesc toate cotele indivizare din bun), iar nu respingerea cererii ca inadmisibilă, astfel încât această situaţie nu reprezintă un exemplu de inadmisibilitate.
în prezent, în legătură cu legitimarea procesuală a coproprietarului,
art. 643 NCC stabileşte că fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprie-tate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare;
8) cerere de revizuire împotriva unei hotărâri care nu evocă fondul. Legiuitorul prevede în mod clar că instanţa va acorda, la cererea de revizuire, cuvântul asupra admisibilităţii cererii;
9) acţiune în constatare a unei situaţii de fapt. Se susţine că este vorba despre admiterea unei excepţii de fond, deoarece este pusă în discuţie o cerinţă ce trebuie îndeplinită pentru a putea fi promovată acţiunea în constatare.
Tocmai pentru că nu poate fi identificată o altă excepţie de fond dintre cele unanim acceptate de doctrină, care să fie invocată în aceste situaţii, considerăm că toate acestea reprezintă argumente pentru consacrarea inadmisibilităţii ca excepţie procesuală de fond, absolută şi peremptorie.
Mai aducem un argument pragmatic în favoarea acestei propuneri. Astfel, în toate aceste situaţii, dacă nu acceptăm existenţa inadmisibilităţii ca excepţie procesuală care să poată fi pusă în discuţie înaintea fondului şi nu poate fi identificată o altă excepţie de fond dintre cele unanim acceptate de doctrină care să fie invocată, atunci judecătorul cauzei nu are decât soluţia de a administra inutil probe, de a intra în dezbaterea unor cereri informe, care, în final, să fie respinse ca inadmisibile.
În doctrină se arată că „nu se poate nega că inadmisibilitatea poate îmbrăca forma (i) excepţiei de procedură (acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept atunci când partea are deschisă acţiunea în realizare), (ii) excepţiei de fond (în materia contenciosului administrativ, dacă reclamantul nu parcurge etapa prealabilă obligatorie, pierde însuşi dreptul material la acţiune) sau (iii) a unei simple apărări de fond”.
O altă dilemă jurisprudenţială rezolvată de noul Cod de procedură civilă este aceea a soluţiei ce trebuie dată unei acţiuni în evacuare pornite împotriva unei persoane care nu este titular al unui titlu locativ şi nici nu invocă că ar fi fost. O parte a practicii judiciare a respins acţiunea ca inadmisibilă, reţinând că reclamantul are la dispoziţie numai acţiunea în revendicare, în timp ce restul practicii judiciare a asimilat această acţiune unei acţiuni tipice de evacuare întemeiate pe un raport locativ născut ca urmare a unui titlu locativ.
Problema admisibilităţii este rezolvată de noul Cod de procedură civilă, care oferă două proceduri pentru acţiunea în evacuare: (i) cea de drept comun, aplicabilă în cazul existenţei raporturilor locative, precum şi (ii) o procedură de evacuare din imobilele folosite sau ocupate fără drept.
După urmarea unei proceduri de notificare a locatarului sau a ocupantului (procedură reglementată de norme dispozitive, locatarul având posibilitatea de a renunţa la ea prin act scris), reglementată de dispoziţiile art. 1037 şi art. 1038 NCPC, noul Cod introduce câteva reguli noi de procedură.
Astfel, art. 1039 NCPC prevede că, dacă locatarul sau ocupantul, care a fost notificat în condiţiile specifice acestei proceduri speciale, a părăsit imobilul, locatorul sau proprietarul poate intra în posesia acestuia, de drept, fără nicio procedură judiciară de evacuare. În caz contrar, sunt incidente dispoziţiile art. 1039-1044. Se prezumă că imobilul este părăsit în caz de încetare a activitătii economice ori de încetare a folosirii imobilului de către locatar sau ocupant ori de către persoanele aflate sub controlul lor, precum şi în cazul returnării cheilor imobilului, ridicării echipamentelor, mărfurilor sau altor bunuri mobile din imobil.
Potrivit prevederilor art. 1040 NCPC, dacă locatarul sau ocupantul, notificat în condiţiile specifice acestei proceduri speciale, refuză să evacueze imobilul ori dacă locatarul a renunţat la dreptul său de a fi notificat şi a pierdut, din orice motive, dreptul de a folosi imobilul, locatorul sau proprietarul va solicita instanţei să dispună, prin hotărâre executorie, evacuarea imediată a locatarului sau ocupantului din imobil, pentru lipsă de titlu.
Cât priveşte procedura de judecată, se statuează că cererea de evacuare se judecă cu citarea părţilor, în afară de cazul în care evacuarea imobilului pentru neplata chiriei sau a arenzii se solicită în baza unui contract care constituie, pentru plata acestora, titlu executoriu, potrivit legii. Cererea de evacuare se judecă de urgenţă, în camera de consiliu, cu dezbateri sumare, dacă s-a dat cu citarea părţilor. întâmpinarea nu este obligatorie.
Dacă s-a solicitat şi plata chiriei ori a arenzii exigibile, instanţa, cu citarea părţilor, va putea dispune odată cu evacuarea şi obligarea pârâtului la plata acestora, inclusiv a sumelor devenite exigibile în cursul judecăţii.
Hotărârea de evacuare este executorie şi poate fi atacată numai cu apel în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, sau de la comunicare, când s-a dat fără citarea lor.
Reguli interesante şi utile pentru reclamant sunt introduse prin prevederile art. 1042 NCPC, intitulat „Apărările pârâtului în cazul judecării cu citare”. Astfel, pârâtul chemat în judecată, potrivit procedurii prevăzute în acest titlu, nu poate formula cerere reconvenţională, de chemare în judecată a altei persoane sau în garanţie, pretenţiile sale urmând a fi valorificate numai pe cale separată. Pârâtul poate invoca apărări de fond privind temeinicia motivelor de fapt şi de drept ale cererii, inclusiv lipsa titlului reclamantului.
Apreciem că acest text introduce o veritabilă inadmisibilitate a cererii reconvenţionale sau de intervenţie forţată formulate de pârâtul chemat în judecată pentru evacuare.
Alte inadmisibilităţi introduse expres de noul Cod de procedură civilă sunt reglementate la art. 459 NCPC, care prevede imposibilitatea exercitării unei căi extraordinare de atac (inclusiv recursul în casaţie) atât timp cât este deschisă calea de atac a apelului.
Aşa cum s-a arătat deja în doctrină, art. 459 alin. (2) teza a ll-a NCPC prevede însă o dispoziţie derogatorie de la regula instituită de alin. (1), stabilind posibilitatea ca părţile să renunţe la exercitarea apelului şi să atace hotărârea de fond direct cu recurs: „în cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost exercitat, recursul este inadmisibil. Cu toate acestea, o hotărâre susceptibilă de apel şi de recurs poate fi atacată, înăuntrul termenului de apel, direct cu recurs, la instanţa care ar fi fost competentă să judece recursul împotriva hotărârii date în apel, dacă părţile consimt expres, prin înscris autentic sau prin declaraţie verbală, dată în faţa instanţei a cărei hotărâre se atacă şi consemnată într-un proces-ver-bal. în acest caz, recursul poate fi exercitat numai pentru încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Excepția inadmisibilității
