Clasificarea acţiunilor în constatare
| Comentarii |
|
clasificarea acţiunilor în constatare, în ceea ce priveşte clasificarea acţiunilor în constatare, în doctrina juridică au fost evidenţiate mai multe criterii de clasificare a acestor acţiuni.
Un prim criteriu, reprezentat de aspectul care se urmăreşte a fi constatat, împarte acţiunile în constatare în acţiuni în constatare pozitive (prin care se urmăreşte stabilirea existenţei unui anumit raport juridic) şi negative(prin care se urmăreşte constatarea inexistenţei unui drept sau a unui raport juridic).
Este admisibilă acţiunea în constatarea inexistenţei unor raporturi de rudenie între bunici (părinţii mamei fireşti, decedate) şi nepotul adoptat cu efectele unei filiaţii fireşti.
Este inadmisibilă acţiunea în constatarea faptului că reclamantul nu are niciun fel de datorie către pârât.
Este admisibilă acţiunea în constatarea inexistenţei dreptului de creanţă al Romtelecom-ului în privinţa impulsurilor facturate pentru postul telefonic.
Este admisibilă acţiunea în constatarea inexistenţei dreptului de ipotecă, dacă prin aceasta reclamantul urmăreşte obţinerea unei hotărâri judecătoreşti prin care să îi fie consolidat dreptul său asupra bunului.
S-a decis că acţiunea prin care se solicită să se constate că un înscris materializează un antecontract de vânzare-cumpărare pentru un bun este o acţiune în constatare, care este imprescriptibilă extinctiv.
Acţiunea în declararea simulaţiei reprezintă o acţiune în constatare imprescriptibilă, care are drept consecinţă stabilirea actului secret, real şi a inexistenţei actului juridic aparent.
Un al doilea criteriu are în vedere obiectul sau scopul acţiunilor în constatare, în funcţie de care acestea se împart în acţiuni declaratorii, interogatorii şi provocatorii.
Acţiunile declaratorii sunt acelea prin care se solicită să se constate existenţa sau inexistenţa unui drept care se află într-o stare de incertitudine, deşi nu a fost încălcat.
Doctrina menţionează ca fiind astfel de acţiuni:
- acţiunea prin care s-a cerut constatarea pe cale judecătorească a existenţei unui act de vânzare-cumpărare, în care s-a plătit preţul şi s-a predat bunul şi care este materializat într-un înscris sub semnătură privată;
- acţiunea prin care părţile de comun acord supun instanţei interpretarea unei clauze îndoielnice dintr-un contract, pe care o înţeleg diferit;
- acţiunea prin care beneficiarul unui legat cere instanţei să constate caracterul ilicit sau imoral al condiţiei puse de testator;
- acţiunea pe care constructorul o introduce împotriva proprietarului terenului, care nu şi-a manifestat voinţa de a prelua construcţia, pentru clarificarea situaţiei sale juridice.
Acţiunile interogatorii sunt acele acţiuni prin care reclamantul, în mod preventiv, cheamă în judecată o persoană, care ar putea eventual să îi conteste dreptul, pentru a răspunde şi pentru a se lua act dacă recunoaşte sau nu dreptul, deci pentru a-l determina să răspundă asupra pretenţiilor sale viitoare.
Ca exemplu clasic, literatura juridică aminteşte acţiunea introdusă de moştenitorii legali, care vrând să intre în posesia bunurilor moştenirii, nu ştiu dacă pârâtul, care se pretinde legatar universal, îşi întemeiază pretenţiile pe existenţa unui testament lăsat de defunct. Printr-o acţiune interogatorie, moştenitorii legali pot cere ca pârâtul să fie obligat să exhibe un testament.
Un alt tip de acţiune interogatorie este aceea prin care partea dintr-un contract susceptibil de nulitate relativă cere celeilalte părţi să opteze între a confirma cauza anulabilitătii sau a invoca nulitatea.
În sfârşit, acţiunile provocatorii sunt acele acţiuni prin care titularul unui drept îl cheamă în judecată pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale, îi cauzează o tulburare serioasă în exerciţiul dreptului său, ca urmare a unui pretins drept al pârâtului. Pârâtul este astfel provocat să îşi valorifice pretenţiile, respectiv să încerce să îşi dovedească dreptul, sub sancţiunea de a nu-l mai putea invoca, dacă nu îl demonstrează.
Doctrina citează două exemple:
- acţiunea posesorie bazată pe o tulburare de drept;
- acţiunea prin care se cere constatarea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a unui debit. Cu privire la această acţiune, iniţial instanţa supremă decisese că nu ar fi admisibilă, dar ulterior a revenit, statuând că o asemenea acţiune în constatare este posibilă dacă partea nu are deschisă calea contestatiei la executare.
Această clasificare a fost criticată în doctrină, argumentându-se că nu prezintă vreo utilitate practică şi că nici nu sunt bine delimitate sferele fiecărei categorii.
Este de precizat, aşa cum s-a şi arătat de altfel în doctrină, că în practică nu prezintă o foarte mare relevanţă încadrarea acţiunii în constatare în vreuna dintre aceste categorii, astfel încât disputa rămâne una teoretică şi fără relevanţă practică.
