Condiţiile de exercitare a acţiunii în constatare
| Comentarii |
|
condiţiile de exercitare a acţiunii în constatare, aceste condiții sunt următoarele:
- partea să nu poată cere realizarea dreptului;
- partea să justifice un interes;
- prin acţiune să nu se urmărească constatarea existenţei sau inexistenţei unei stări de fapt.
Partea să nu poată cere realizarea dreptului. Această condiţie consacră caracterul subsidiar al acţiunii în constatare fată de cea în rea- lizare. Nu se poate formula acţiune în constatare în următoarele situaţii:
- cererea prin care s-a solicitat constatarea calităţii de proprietar asupra unui imobil trecut în proprietatea statului, dacă are la dispoziţie acţiunea în revendicare;
- a fost respinsă cererea în constatare prin care s-a solicitat să se constate că între părţi a intervenit o convenţie privind vânzarea-cumpărarea unei suprafeţe de teren, întrucât partea putea să ceară direct realizarea dreptului.
Prin acţiunea în realizare se înţeleg toate mijloacele de realizare a dreptului, inclusiv contestaţia la executare, şi nu doar mijloacele de drept comun, cum ar fi acţiunea de drept comun, de exemplu, acţiunea în revendicare. Anterior, instanţa supremă decisese că art. 111 CPC nu se referă la căile extraordinare, cum ar fi contestaţia la executare, deoarece partea nu tinde decât să paralizeze o urmărire silită pornită împotriva sa, şi nu este vorba de o acţiune propriu-zisă în justiţie, deci de dreptul comun a arătat însă că prima soluţie este greşită, ca şi motivarea celei de-a doua soluţii, în acest sens existând două argumente. Primul argument este acela că art. 111 CPC presupune, prin ipoteză, că ne găsim în faza judecăţii, or, calea contestaţiei la executare este reglementată în cea de-a doua fază a procesului civil, respectiv executarea silită. Al doilea argument este că, în unele cazuri, contestaţia la executare are natura juridică a unei cereri în revendicare, şi anume atunci când este introdusă de un terţ care pretinde că este proprietarul bunurilor ce se urmăresc silit. Terţul are de ales între acţiunea în revendicare sau contestatia la executare, caz în care cererea în constatare este inadmisibilă, dar nu din cauza împrejurării că terţul are la îndemână contestaţia la executare, ci tocmai datorită faptului că este deschisă calea acţiunii în realizare, respectiv revendicarea.
O altă problemă a fost reprezentată de acţiunile introduse după anul 1990, prin care se cerea constituirea de titluri de proprietate asupra unor terenuri agricole. Datorită faptului că prin Legea nr. 18/1991 s-au stabilit condiţiile în care poate fi reconstituit dreptul de proprietate şi procedura reconstituirii lui şi pentru că este de esenţa acţiunii în realizarea dreptului constituirea unor titluri de proprietate, aceste acţiuni au fost respinse.
Acţiunile în constatarea dreptului de proprietate au fost admise, deoarece reclamantul se afla în posesia bunului (când nu există posibilitatea introducerii unei acţiuni în revendicare, deoarece aceasta presupune existenţa unui proprietar neposesor şi a unui posesor neproprietar), în următoarele situaţii:
- reclamantul a solicitat să se constate strămutarea dreptului de proprietate asupra terenului şi construcţiei potrivit contractului de vânzare-cum-părare;
- s-a cerut constatarea dreptului de proprietate asupra unei suprafeţe de teren reprezentând curtea şi grădina casei aflate în proprietatea sa, fundamentat pe prevederile art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990, prevederi menţinute prin art. 102 din Legea nr. 18/1991.
Çn practică s-a decis că, în condiţiile în care pârâtul a intrat pe terenul proprietatea reclamantului şi a construit pe el, provocându-i un prejudiciu material prin lipsa de folosinţă a terenului şi prin construcţia făcută, trebuie să se recurgă la acţiunea posesorie sau petitorie, în revendicare, şi nu la acţiunea în constatare, datorită caracterului ei subsidiar.
în ceea ce priveşte cererea constructorului, altul decât proprietarul, de a se stabili fie că este proprietarul casei construite, fie că este de bu-nă-credinţă, începând din anul 1979, instanţa supremă a decis în mod constant că, atât timp cât proprietarul terenului nu îşi valorifică dreptul de a invoca dobândirea proprietăţii prin accesiunea imobiliară asupra construcţiilor şi îl lasă pe constructor să aibă o nestingherită folosinţă, el nu poate fi obligat să îl despăgubească pe constructor. Astfel, constructorul nu are
la îndemână o cerere în realizarea drepturilor sale prin care proprietarul terenului să poată fi obligat la a-l despăgubi.
Constructorul, deşi nu îl poate obliga pe proprietarul terenului să invoce accesiunea, are interesul să se constate calitatea în care a construit, şi anume dacă este constructor de rea-credintă, de bună-credintă sau este constructor în temeiul unei convenţii încheiate cu proprietarul terenului, deoarece, în funcţie de aceasta, diferă cuantumul creanţei în despăgubire la care va avea dreptul în momentul în care va fi deposedat.
Aşadar, nu se cere constatarea simplului fapt al edificării, ci a unui raport juridic între constructor şi proprietarul terenului, în baza căruia creanţa devine nu numai certă, ci şi lichidă, deoarece se vor şti criteriile în funcţie de care se va calcula cuantumul despăgubirilor în momentul în care creanţa va deveni exigibilă, deci atunci când proprietarul terenului va invoca accesiunea.
Calitatea de constructor de bună-credinţă nu poate fi opusă de către persoana care a construit pe terenul altuia decât proprietarului acelui teren, singurul care are calitate procesuală pasivă într-o acţiune intentată pentru constatarea unei asemenea situaţii juridice.
S-a mai stabilit că acţiunea în anularea certificatului de moştenitor, bazată pe prevederile art. 85 din Legea nr. 36/1995, republicată, aparţine categoriei mijloacelor de realizare a dreptului şi face inaplicabil textul art. 111 CPC.
S-a mai decis că cererea prin care se solicită interpretarea clauzelor contractuale, ca şi cerere principală, nu este admisibilă, deoarece nu aceasta este calea procedurală la care trebuia să recurgă partea. Părţile contractante au posibilitatea să solicite instanţei interpretarea clauzelor neclare sau asupra cărora există divergenţe în cadrul unui proces vizând chiar încheierea, executarea sau încetarea contractului respectiv.
De asemenea, s-a stabilit că este inadmisibilă cererea prin care se solicită constatarea pe cale judecătorească a existenţei unui anumit cuantum al dobânzii.
Çn ceea ce priveşte calificarea acţiunii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune în sistemul Codului civil din 1864, în doctrina recentă s-a apreciat că aceasta este o acţiune în constatare, raportat la faptul că uzucapiunea poate fi opusă pe cale de apărare de fond, independent de existenţa unei hotărâri judecătoreşti
anterioare prin care să se fi constatat dobândirea dreptului în acest mod, precum şi la faptul că titularul dreptului are posibilitatea să renunţe la invocarea beneficiului uzucapiunii, ceea ce presupune că dreptul a fost dobândit anterior de către acesta.
Din punctul nostru de vedere, argumentul legat de posibilitatea opunerii uzucapiunii pe cale de excepţie nu este hotărâtor sub aspectul calificării acestei acţiuni ca fiind o acţiune în constatare; aducem drept contraar-gument faptul că şi excepţia de nelegalitate în contencios administrativ poate fi formulată pe cale de acţiune în nulitate, ceea ce nu înseamnă că acţiunea în nulitate va fi una în constatare; nu considerăm că posibilitatea de a renunţa la beneficiul uzucapiunii duce la concluzia caracterului în constatare al acţiunii, deoarece se poate renunţa şi la alte situaţii legale supuse unor acţiuni în realizare.
Apreciem că acţiunea în constatarea uzucapiunii, contrar denumirii sale consacrate în doctrină, este o acţiune în realizare, deoarece rezultatul acesteia este constituirea titlului de proprietate, care ar exista doar ca speranţă legitimă până la constatarea lui prin hotărâre judecătorească.
Suntem de acord cu sublinierea făcută în doctrina recentă, în sensul că, în ipoteza capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra unui bun preluat abuziv, urmat de cel vizând revendicarea imobiliară, în realitate „nevalabilitatea titlului statului implică de fapt aplicarea de către instanţă a unei sancţiuni în privinţa actului de preluare a bunului în proprietatea statului, şi anume a nulităţii absolute, iar o atare acţiune constituie, de asemenea, în exemplul dat, o acţiune în realizare, promovarea acestui capăt de cerere nefiind deci inadmisibilă”.
în reglementarea noului Cod civil, legiuitorul a optat pentru terminologia de constatare a nulităţii, în ipoteza nulităţii absolute, respectiv de declarare a nulităţii actului ori de anulabilitate a actului, în ipoteza nulităţii relative [art. 1134, art. 1258, art. 2502 alin. (2) pct. 3 şi 4 NCC etc.].
Aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, la momentul introducerii acţiunii în realizare, reclamantului nu i se va opune excepţia autorităţii de lucru judecat, din moment ce instanţa care a soluţionat prima acţiune (în constatare) nu a intrat în analiza fondului dreptului dedus judecăţii.
Partea să justifice un interes. Este vorba despre interesul care se cere a exista într-o acţiune prin care se solicită tocmai constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, adică a justifica un interes pentru clarificarea unui raport juridic, pe când în celelalte acţiuni se cere protecţia juridică a unui drept.
S-a decis că există interes legitim în promovarea unei acţiuni în constatare în următoarele situatii:
- acţiunea prin care, în timpul căsătoriei, unul dintre soţi cere să se stabilească faptul că un imobil care se găseşte intabulat numai pe numele celuilalt soţ este, în realitate, bun comun™;
- acţiunea prin care foştii soţi, împreună sau numai unul dintre ei, cer după divorţ stabilirea cotei care se cuvine fiecăruia din bunurile comune;
- acţiunea prin care, în timpul căsătoriei, oricare dintre soţi cere constatarea faptului că unul sau mai multe bunuri dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, şi nu proprii ale celuilalt soţ, sau că, dimpotrivă, sunt bunuri proprii;
- acţiunea introdusă de un coproprietar pentru a se constata că o casă situată pe terenul aflat în proprietate comună este proprietatea sa exclusivă;
- acţiunea introdusă de o societate comercială pentru a se constata că este proprietara unor nave pe care le are în posesie şi în folosinţă, dinainte de transformarea sa din întreprindere de stat (ce le avea în administrare operativă directă) în societate comercială pe acţiuni;
- acţiunea în constatarea calităţii de proprietar în cazul unui imobil expropriat în vederea demolării, dar care nu a mai fost demolat, iar proprietarul încă locuieşte în el.
Cum s-a subliniat în mod judicios în doctrină, o cerere în constatare este lipsită de interes în ipoteza în care dreptul invocat de reclamant nu îi este efectiv contestat sau nu ar exista posibilitatea contestării sale în viitor. Simpla solicitare a reclamantului de a i se constata o serie de drepturi pe care legea i le recunoaşte, dar care nu sunt supuse unei contestaţii prezente sau eventuale, nu este de natură să conducă la admiterea acţiunii în constatare, nefiind întrunită condiţia justificării unui interes determinat; aceasta, deoarece orice litigiu de natură contencioasă trebuie să pornească de la necesitatea soluţionării unor conflicte de natură civilă, care nu pot fi rezolvate pe altă cale, aceasta fiind o trăsătură esenţială a procesului civil.
Prin acţiune să nu se urmărească constatarea existentei sau inexistenţei unei stări de fapt. Acţiunea în constatare nu este admisibilă pentru constatarea unor stări de fapt care ar putea fi folosite ca mijloc de apărare într-un viitor litigiu.
Astfel, acţiunea în constatare nu este admisibilă în următoarele situatii:
- pentru a se constata faptul că imobilul nu este cuprins în Decretul de expropriere nr. 205/1977;
- pentru a se constata că un înscris s-a pierdut în anumite împrejurări;
- pentru a se constata fapte arătate de Legea nr. 36/1995, unde competenţa revine notarilor publici sau misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare ale României;
- pentru a se constata că un spaţiu dintr-un imobil-construcţie constituie o singură unitate locativă;
- pentru preconstituirea dovezilor, deoarece există o procedură simplă şi rapidă, respectiv asigurarea dovezilor, reglementată de art. 235-241 CPC, respectiv art. 359-365 NCPC;
- pentru a se stabili identitatea de persoană dintre reclamant şi cel care figurează cu un alt nume într-un act;
- pentru constatarea unor fapte cu caracter personal, cum ar fi faptul că pârâtul a depus mărturie mincinoasă într-un proces anterior, fără a fi fost condamnat pentru aceasta;
- pentru a se constata inexistenţa vreunei datorii a reclamantului faţă de pârât sau inexistenţa vreunui drept al pârâtului asupra bunurilor reclamantului. Cu privire la această ipoteză, s-a apreciat în doctrină că se impune anularea cererii, în temeiul art. 196 alin. (1) NCPC, soluţia fiind pronunţată prin prisma nevalabilităţii obiectului cererii, acesta nefiind determinat sau determinabil.
în schimb, s-a decis că acţiunea având drept obiect constatarea existenţei consimţământului părţilor la efectuarea unor lucrări de îmbunătăţire a imobilului proprietate comună este admisibilă, deoarece, în sens larg, consimţământul înseamnă acordul de voinţă al părţilor unui contract, acord de voinţă care, în ultimă instanţă, este chiar contractul, astfel încât nu se poate vorbi despre constatarea unei situaţii de fapt.
în situaţia în care cererea ce are obiect constatarea unei situaţii de fapt este întemeiată pe dispoziţiile art. 35 NCPC, instanţa, din oficiu, va invoca şi va admite excepţia inadmisibilităţii promovării cererii, respingând-o în
consecinţă.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Condiţiile de exercitare a acţiunii în constatare
