Excepția prescripției
| Comentarii |
|
excepția prescripției, 1. Consideraţii generale. Definirea noţiunii. Rolul şi funcţiile prescripţiei extinctive 2. Natura juridică a prescripţiei extinctive 3. Condiţiile de invocare şi soluţionare a excepţiei prescripţiei extinctive
1. Consideraţii generale. Definirea noţiunii. Rolul şi funcţiile prescripţiei extinctive
Prescripţia, instituţie juridică cu multiple implicaţii pentru întreaga ordine de drept, a suscitat în permanenţă atenţia teoreticienilor, în vederea lămuririi resorturilor ei, a modului de funcţionare şi a efectelor pe care le produce.
în continuare ne vom opri succint asupra rolului şi funcţiilor pe care ea le îndeplineşte, izvorîte din însăşi definiţia dată de lege, pentru a încerca apoi să determinăm matura sa juridică, fapt care va justifica, credem, tratarea ei ca excepţie procesuală.
Literatura juridică mai veche definea jprescripţia ca fiind un mod de stingere a obligaţiilor, în sensul ca ea stinge numai obligaţia civilă, căreia lîi supravieţuieşte însă o aşa-numită obligaţia naturală, fără sancţiune, în temeiul căreia se poate face .
Concepţia legiuitorului socialist, care conferă prescripţiei o importantă funcţie mobilizatoare şi de asigurare a stabilităţii şi certitudinii în raporturile juridice, de întărire a disciplinei contractuale şi financiare, este alta. Art. 1, al. 1 din Decretul nr. 167/1958 prevede că: „Dreptul la acţiune avînd un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege“. în consecinţă, dacă titularul unui drept încălcat sau contestat nu şi-l valorifică în intervalul stabilit de lege, el pierde posibilitatea de a obţine concursul organelor de justiţie pentru realizarea acestuia. Prescripţia extinc-
tivă reprezintă deci mijlocul de stingere a dreptului la acţiune, prin neexercitarea lui în termenul prevăzut de lege.
Deşi la prima vedere instituţia prescripţiei, făcînd să se piardă drepturi recunoscute de lege, iar odată termenul împlinit, să dăinuie anumite stări de lucruri, uneori împotriva legii, existenţa sa are raţiuni profunde, care rezultă din scopul şi funcţiile pe care le îndeplineşte.
în primul rînd prescripţia extinctivă îndeplineşte o funcţie mobilizatoare, educativă, determinîndu-i pe titularii drepturilor dobîndite potrivit legii să manifeste o cît mai mare diligenţă pentru realizarea lor, înlăturîndu-se astfel stările de incertitudine în raporturile juridice. Stingerea prin prescripţie a dreptului la acţiune constituie o sancţiune a neglijenţei titularului
acelui drept, care manifestînd o pasivitate nejustificată nu şi-a exercitat dreptul un timp îndelungat. De altfel, o stare de fapt care se prelungeşte în timp, fără a fi modificată, corespunde miei stări de drept, înisemnînd că dacă într-un interval prevăzut de lege relaţiile dintre participanţii la un raport juridic se menţin într-o anumită formă, nu mai există raţiuni pentru a fi schimbate, de vreme ce ele s-au consolidat tocmai prin trecerea timpului într-un anumit fel. Astfel, prin prescripţia extinctivă se asigură stabilitatea şi certitudinea raporturilor juridice, securitatea juridică, cu efecte binefăcătoare pentru întreaga ordine de drept şi pentru asigurarea legalităţii socialiste.
Prescripţia extinctivă se justifică şi prin dificultăţile pe care părţile şi instanţele de judecată le-ar întîmpina în dovada drepturilor deduse judecăţii după trecerea unui timp îndelungat, cînd mijloacele de dovadă preconstituite s-ar putea pierde sau distruge, iar în ce priveşte martorii, aceştia n-ar mai fi în măsură să furnizeze date precise cu privire la raporturile dintre părţi. Datorită acestor neajunsuri ar exista pericolul ca hotărîrile judecătoreşti date în astfel de litigii să nu reflecte realitatea în ce priveşte adevăratele raporturi dintre părţi. Inexistenţa prescripţiei extinctive ar determina şi alte dificultăţi în ce priveşte buna administrare a justiţiei, în sensul că dacă introducerea acţiunilor în justiţie s-ar putea face oricînd, fără nici o limitare in timp, numărul litigiilor ar creşte considerabil, iar şansele de a face lumină în astfel de litigii ar fi tot mai reduse.
în lipsa prescripţiei extinctive se întrezăresc dificultăţi şi din punctul de vedere al părţilor participante la raportul juridic, care^puse fiind în situaţia de a-şi satisface amynite obligaţii, după trecerea unui timp îndelungat, cînd nu le-ar mai avea în vedere, ar încerca considerabile dezavantaje.
Rolul pozitiv şi funcţiile mobilizatoare ale prescripţiei ex-tinctive, precum şi contribuţia sa însemnată la realizarea principiului legalităţii socialiste se vădesc cu pregnanţă şi în raporturile dintre unităţile socialiste.
2. Natura juridică a prescripţiei extinctive
Prin prescripţie, prevede art. 1, alin. 1 din Decretul nr. 167/ 1958, se stinge dreptul la acţiune, de unde rezultă că rezolvarea naturii juridice a acestei instituţii depinde de concepţia pe care o adoptăm referitoare la raportul dintre drept şi acţiune. Aşa cum am arătat într-o altă parte a acestei lucrări.
Este adevărat că părerile doctrinei juridice mai vechi, care considera prescripţia ca fiind un mijloc de stingere a obligaţiilor — şi că, deci, ea este o instituţie a dreptului civil material — aveau la bază prevederi ale Codului civil, din care se desprindeau atare concluzii. Astfel, art. 1837 C. Civ. prevede că prescripţia este un mijloc de a dobîndi proprietatea sau de a se
elibera de o obligaţie, de unde concluzia că prin prescripţie se stinge însuşi dreptul subiectiv. Prin adoptarea Decretului nr. 167/1958, concepţia legiuitorului s-a schimbat însă fundamental, căci, în adevăr, prin prevederea că prescripţia stinge dreptul la acţiune nu s-a urmărit numai o înlocuire de termeni, ci consacrarea unei noi concepţii cu privire la natura juridică a acestei instituţii. în consecinţă, de vreme ce prescripţia nu stinge dreptul subiectiv, care dăinuie şi după îndeplinirea termenului prevăzut de lege, ci numai dreptul la acţiune, socotim că această reglementare ne oferă argumentul legal, de text, pentru a considera că prescripţia nu este o instituţie a dreptului civil material, ci ea aparţine dreptului procesual civil, natura sa juridică fiind procesuală.
Acţiunea civilă cuprinde în conţinutul ei nu numai sesizarea iniţială a organelor de jurisdicţie prin cererea de chemare în judecată, ci şi celeilalte mijloace procesuale care-i urmează: administrarea probelor, apărările şi excepţiile, măsurile asigurătorii, căile de atac, executarea silită etc. In consecinţă, atunci cînd spunem că prin prescripţie se stinge dreptul la acţiune, înţelegem prin aceasta atît sesizareia iniţială cît şi întregul ansamblu de mijloace şi forme procesuale pe care noţiunea de acţiune le cuprinde. Toate acestea fiind indubitabil de natură procesuală, înseamnă că prescripţia, care face ca ele să se stingă, dacă n-au fost exercitate în timpul prevăzut de lege, are aceeaşi natură, căci ea nu poate fi diferită de însuşi obiectul la care se referă. Este încă un argument în sensul tezei pe care o susţinem.
Prescripţia nu poate fi, aşadar, separată de celelalte sancţiuni procesuale, ca nulitatea, decăderea, amenda etc., care intervin în cazul nerespectării condiţiilor şi formelor legale de exercitare a actelor procesuale, şi nu poate fi transferată în dreptul civil, prin obiectul său, precum şi, aşa cum vom arăta, prin modul ei de funcţionare.
Aşa cum, de regulă, încălcarea normelor procesuale este semnalată pe calea excepţiilor de procedură, şi în cazul în care dreptul la acţiune nu a fost exercitat în termen legal, această încălcare va fi scoasă în relief tot pe cale de excepţie. Prescripţia este, aşadar, o excepţie de fond al cărei conţinut îl constituie tocmai semnalarea exercitării peste termenul prevăzut de lege a dreptului la acţiune. De altfel prescripţia este considerată,
în mod unanim, în literatura juridică, ca fiind o excepţie de fond care se invocă şi se rezolvă ca atare.
Este îndeobşte cunoscut că în practica judiciară, atunci cînd acţiunea e considerată ca fiind prescrisă, ea este respinsă ca atare, instanţa fiind împiedicată să cerceteze în fond dreptul dedus judecăţii. In acest mod se realizează practic principiul consacrat în art. 137 c. pr. civ., potrivit căruia excepţiile se rezolvă înaintea fondului. Dreptul subiectiv rămîne astfel neatins, deşi acţiunea s-a respins ca fiind prescrisă, ceea ce relevă, odată în plus, relativa autonomie a dreptului la acţiune faţă de dreptul subiectiv depus judecăţii, pe care îl apără. Acţiunea fiind o instituţie procesuală, iar prescripţia referindu-se numai la ea, putem conchide că şi aceasta din urmă are o natură procesuală.
O problemă care s-a discutat în literatura juridică este aceea dacă efectele prescripţiei extinctive nu se reflectă şi asupra dreptului subiectiv dedus judecăţii, existînd în acest sens opinii pro şi contra.
Potrivit unor opinii, prin prescripţie se stinge concomitent cu dreptul la acţiune şi dreptul subiectiv, considerîndu-se că, dispărînd elementul constrîngerii judiciare, dispare însuşi dreptul subiectiv material, neputînd exista drept fără o sancţiune juridică.
Aceste opinii au fost pe bună dreptate criticate, în literatura juridică, de autori la ale căror argumente ne raliem şi noi.
Aceştia consideră că dreptul subiectiv rămîne neatins prin împlinirea termenului de prescripţie, pierzîndu-se prin aceasta numai posibilitatea de a obţine concursul organelor de justiţie competente pentru realizarea sa.
Fără să intrăm în toate detaliile acestor opinii, arătăm că, în primul rînd, o astfel de concluzie se desprinde din prevederile art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora „debitorul care şi-a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul pre-’ scripţiei era împlinit". Nu poate exista altă argumentare în temeiul căreia legiuitorul a oprit repetiţiunea plăţii făcute după împlinirea termenului de prescripţie decît aceea că prescripţia extinctivă stinge numai dreptul ia acţiune — noţiune procesuală, distinctă de dreptul material şi care îl lasă neatins pe acesta din urmă.
In favoarea aceleiaşi concluzii, că prescripţia lasă neatins dreptul subiectiv material, poate fi invocată şi prevederea din art. 20 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căreia organizaţiile socialiste debitoare sînt obligate, la împlinirea termenului de prescripţie, să verse la bugetul de stat ceea ce au datorat fostului creditor. Organizaţiile socialiste au această obligaţie tocmai în virtutea dreptului subiectiv material şi a obligaţiei corelative, care persistă şi după împlinirea termenului de prescripţie. De aceea, chiar dacă cu ocazia soluţionării litigiului se ridică problema prescripţiei dreptului la acţiune, se va cerceta şi existenţa sau inexistenţa dreptului pretins, căci obligaţia de a
vărsa la bugetul de stat ceea ce se datora fostului creditor nu poate exista decît în măsura în care raportul juridic de drept material e în fiinţă deşi dreptul la acţiune s-a prescris. Această concluzie se desprinde din art. 24 din Regulile procedurii arbi-trale, care dispune că: „Dacă se constată că dreptul la acţiune este stins prin prescripţie, Primul arbitru de stat, sau arbitrul de stat şef, poate. . . să lase ca organul arbitrai să se pronunţe asupra prescripţiei cu prilejul rezolvării litigiului". Aşadar, organizaţia socialistă pîrîtă are interesul de a cere ca litigiul să fie purtat pînă la capăt, urmărind respingerea acţiunii pe fond, adică ca neîntemeiată, căci numai în ipoteza în care acest lucru nu se poate realiza,, iar dreptul la acţiune este prescris, există obligaţia de a vărsa la bugetul statului debitul pretins de unitatea socialistă creditoare.
Supravieţuirea dreptului subiectiv este demonstrată şi de instituţia repunerii în termen, reglementată <prin art. 19, alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, care prevede că: „Instanţa judecătorească sau organul arbitrai poate, ,în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit să .dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii, ori să încuviinţeze executarea silită". Semnificaţia acestui text nu poate să fie alta decît aceea că, desi termenul de prescripţie s-a împlinit, dreptul subiectiv subzistă, el putînd fi valorificat pe .calea directă a acţiunii civile. Neeeistînd dreptul, chiar dacă acţiunea se poate exercita ca urmare a repunerii în termen, prin ea nu ar fi nimic ce să se ocrotească.
Conchizînd, aşadar, în sensul că prin prescripţie se stinge numai dreptul la acţiune, iar dreptul subiectiv material supravieţuieşte, se pune totuşi întrebarea dacă acest drept are aceleaşi trăsături, aceeaşi configuraţie ca înainte de împlinirea termenului de prescripţie. Răspunsul este că dreptul şi obligaţia corelativă sînt aceleaşi, însă istingerea dreptului la acţiune are totuşi unele implicaţii asupra configuraţiei lor. Astfel, din moment ce dreptul la acţiune s-a istins prin împlinirea termenului de prescripţie, dreptul subiectiv nu mai poate fi deci ocrotit pe calea ofensivă, directă, a acţiunii în justiţie, dar el nu rămîne fără ocrotire, căci dacă debitorul şi-a executat de bună voie obligaţia, chiar fiind în eroare cu iprivire la împlinirea termenului de prescripţie, în cazul în care el ar încerca să ceară repeti-
ţiunea plăţii creditorul îi poate opune o excepţie, păstrînd pentru sine plata efectuată. împlinirea termenului de prescripţie îi conferă debitorului dreptul de a opune ,pe cale de excepţie stingerea dreptului la acţiune, dar nu impune şi neexecutarea obligaţiei după această dată. Dimpotrivă, executarea acesteia este posibilă tocmai pentru că raportul juridic rămîne în vigoare; iar odată făcută plata, nu se poate cere restituirea ei.
în consecinţă, prescripţia ne oferă două excepţii: prima pe care poate să o opună debitorul obligaţiei, în cazul în care dreptul la acţiune s-a prescris, şi prin care el paralizează activitatea organelor d justiţie în sensul că acestea nu-i mai pot acorda sprijin creditorului pentru realizarea dreptului său, şi a doua, care poate fi invocată de creditor în cazul ,în care debitorul ar cere restituirea plăţii făcute după împlinirea termenului de prescripţie.
Dacă în cazul primei excepţii, instanţa de judecată, odată ce stabileşte că în adevăr dreptul la acţiune este prescris ,şi deci excepţia este întemeiată, este împiedicată să cerceteze fondul dreptului, în cazul celei de-a doua, va trebui să cerceteze e'is-tenţa raportului juridic, a dreptului şi obligaţiei corelative, căci altfel plata nu s-ar justifica, fiind o plată nedatorată, a cărei repetiţiune ar fi admisibilă, potrivit art. 1092 c. civ.
Se desprinde, credem, concluzia că prescripţia, prin toate implicaţiile sale, este o instituţie procesuală, iar locul ei nu poate fi în cadrul ramurii dreptului civil material, ci în acela al dreptului procesual civil.
în sensul acestor concluzii mai adăugăm un argument izvo-rît din unitatea dreptului la acţiune şi cea a dreptului de a cere executarea silită. Executarea silită nu este decît o fază — faza ultimă — a realizării dreptului la acţiune, care este deci un tot unitar, căci nu se va putea spune că acţiunea şi-a atins finalitatea dacă nu s-a realizat şi executarea, uneori silită, a dreptului ocrotit. Faza executării prezintă aceeaşi importanţă ca şi faza judecăţii, succedînd-o pe aceasta, dacă e nevoie. Prin ea nu se face altceva decît se apără şi se realizează drepturile subiective, intrînd deci în conţinutul noţiunii de acţiune civilă. Această opinie este de altfel acceptată pe deplin în literatura juridică.
Aşadar, natura juridică a dreptului la acţiune şi a dreptului de a cere executarea silită este aceeaşi. Prin prescripţie se stinge deci nu numai dreptul la acţiunea în obligare sau condamnare,
dar şi dreptul la acţiunea în executare’. ^
Dacă este aşa, şi de vreme ce prescripţia care mărgineşte dreptul la a cere executarea silită este o instituţie a dreptului procesual, înseamnă că şi cea care se referă la acţiunea în obligare trebuie să aparţină aceleiaşi ramuri de drept. Nu se poate accegta, fără înfrîngerea unui principiu de elementară consecvenţa logică, scindarea naturii juridice a aceleiaşi instituţii de drept.
Ne raliem aşadar concluziei, atît de pertinent desprinse de către D. Radu, că locul instituţiei prescripţiei extinctive este în cadrul ramurii dreptului procesual civil, loc revendicat de însăşi natura sa juridică procesuală. De altfel şi în alte sisteme de drept, ca cel englez şi american, prescripţia este considerată o problemă de procedură, şi nu una de drept material.
Socotim deci îndreptăţită tratarea prescripţiei extinctive, în cadrul acestei lucrări, ca excepţie procesuală cu o configuraţie şi o finalitate proprie în cadrul procesului civil.
3. Condiţiile de invocare şi soluţionare a excepţiei prescripţiei extinctive
Condiţiile în care se poate invoca, în cadrul procesului civil, excepţia prescripţiei — înţelegînd prin aceasta determinarea subiecţilor ce pot să o invoce, a termenului în care poate fi invocată, precum şi efectele pe care le .produce — sînt evident determinate de caracterul normelor care o reglementează.
In această privinţă, ceea ce în literatura noastră juridică dinainte de Decretul nr. 167/1958 constituia, cum s-a arătat este rezolvat fără echivoc prin prevederile art. 1 şi 18 din decretul precizat, din care rezultă cu prisosinţă
caracterul imperativ al acestor norme. în adevăr, art. 18 prevede că: „instanţa judecătorească şi organul arbitrai sînt obligate ca din _ oficiu să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executare jilită este prescris", iar art. 1 al. 3 din acelaşi decret, prevede^ că orice clauză care se abate de la reglementarea legală este lovită de nulitate.
Caracterul imperativ al normelor legale care reglementează prescripţia rezulta de altfel din însuşi rolul şi funcţiile de larg interes obştesc pe care această instituţie le are, şi asupra cărora ne-am oprit mai înainte.
Din acest caracter imperativ al normelor ce reglementează prescripţia rezultă o primă consecinţă, şi anume că în cadrul procesului civil ea poate fi invocată, pe cale de excepţie, de către toate părţile aflate în proces, de către procuror şi — cum rezultă din prevederile legii — de către instanţă din oficiu. Cel mai adesea însă, această excepţie este invocată de către pîrît, care are interesul, de vreme ce pînă atunci obligaţia n-a fost executată, să scape astfel de executarea ei. într-adevăr, dacă excepţia se va dovedi întemeiată, instanţa de judecată nu-i mai poate oferi sprijin reclamantului pentru executarea prin con-strîngere a obligaţiei sale, urmînd să respingă acţiunea ca fiind prescrisă.
în general, în cazul normelor cu caracter imperativ, părţile nu pot, prin convenţia lor, să deroge de la astfel de prevederi. O astfel de convenţie este lovită de nulitate absolută. în consecinţă, ele au, în cadrul procesului civil, nu numai dreptul, dar şi obligaţia de a semnala încălcarea unor atare prevederi legale, căci o omisiune de acest gen ar echivala cu o renunţare tacită la aplicarea unor prevederi legale, înfrîngîndu-se principiile care guvernează aplicarea normelor cu caracter imperativ.
în ce priveşte prescripţia, s-au născut discuţii în jurul întrebării dacă părţile pot sau nu renunţa la invocarea acestei excepţii în cursul procesului civil, discuţii determinate de specificul unor prevederi legale din Decretul nr. 167/1958.
în adevăr, pe de o parte, în mod unanim s-a acceptat .caracterul imperativ al acestor prevederi legale, iar legiuitorul a ţinut să precizeze expres, în art. 18 din decret, că instanţele de judecată (şi organele arbitrale sînt obligate să cerceteze din oficiu dacă dreptul la acţiune sau la executare silită nu este prescris. Tot astfel, art. 1 al. 3 din decret prevede că orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă. Faţă de toate acestea, răspunsul care s-ar putea da întrebării de mai sus s-ar părea că nu poate fi altul decît acela că părţile au
obligaţia de a invoca, în procesul civil, prescripţia pe cale de excepţie, neputînd renunţa la aceasta nici expres şi nici tacit.
în contradicţie cu acest raţionament vine însă prevederea legală a art. 20 din decret, potrivit căreia debitorul poate executa obligaţia şi după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, el neputînd cere înapoierea prestaţiei chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.
S-a arătat, în literatura juridică, în legătură cu aceasta, că de vreme ce debitorul mai (poate să-şi execute voluntar obligaţia, eventual chiar prin asumarea unei noi obligaţii identice, care ar fi succeptibilă de valorificare prin ficţiune, el ar trebui să fie îndreptăţit şi să nu se prevaleze de prescripţia împlinită, căci ceea ce este admisibil .mijlocit ar trebui să fie admisibil şi nemijlocit.
Deci potrivit acestei opinii, de vreme ce în raporturile dintre persoanele fizice nici regula instituită prin prevederile art. 18 din decret (în sensul că instanţele judecătoreşti şi organele arbitrale au obligaţia să invoce din oficiu prescripţia) nu mai este justificată, cu atît mai mult trebuie recunoscută părţii din proces posibilitatea de a renunţa la invocarea excepţiei, mai ales că are ulterior posibilitatea să-şi execute obligaţia în pofida împlinirii termenului de prescripţie, sau chiar să-şi asume o nouă obligaţie, cu acelaşi conţinut, care ar beneficia şi de posibilitatea de a fi realizată pe calea acţiunii în justiţie.
Mai direct, în sensul aceleiaşi opinii, se exprimă alţi autori, care arată că obligaţia de a invoca prescripţia există numai pentru organele chemate să aplice dispoziţiile legale în această materie, dar nu şi pentru cel care beneficiază de efectele împlinirii prescripţiei. Cel în drept să invoce prescripţia — susţin aceşti autori —, poate renunţa la beneficiul acesteia, prin executarea voluntară a obligaţiei după împlinirea termenului de prescripţie, caz în care nu mai poate cere înapoierea prestaţiei executate. în cazul organizaţiilor socialiste, în baza art. 20 al. 2 din Decretul nr. 167/58, şi a art. 1 din Decretul nr. 219/1960, acestea au obligaţia de a vărsa la bugetul statului suma pe care organizaţia debitoare o datora unei alte organizaţii socialiste. Posibilitatea de a renunţa la beneficiul prescripţiei extinctive — arată în continuare aceiaşi autori — de către cel în drept să o invoce, nu este în contradicţie cu obligaţia aplicării din oficiu a prescripţiei extinctive, deoarece legea prevede stingerea dreptului la acţiune nu pentru a permite debitorului să nu-şi execute obligaţia sa, sau pentru a da curs altor interese particulare ale acestuia, ci în vederea realizării unor interese obşteşti privind ordinea publică, socială şi economică a societăţii. Aceste interese obşteşti opresc organele statului să intervină pentru valorificarea, după împlinirea termenului de prescripţie, a unor pretenţii, prin forţa coercitivă a statului, dar nu opresc executarea voluntară a obligaţiei chiar după aceea, căci, aşa cum s-a văzut, dreptul subiectiv supravieţuieşte împlinirii termenului de prescripţie.
Constatăm deci că teza consacrată în literatura juridică este aceea că, deşi normele legale ce reglementează prescripţia extinctivă au un caracter imperativ, şi organele de jurisdicţie au obligaţia ca din oficiu să constate împlinirea termenului de prescripţie şi în acest caz să respingă acţiunea, părţile pot să renunţe la a se prevala de aceste prevederi, posibilitate care este recunoscută numai în legătură cu normele cu caracter dispozitiv.
întrebarea care se naşte este însă, aceea în legătură cu prevederile art. 1 al. 3 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora orice clauză care se abate de la reglementarea legală privind prescripţia este nulă. S-a spus că în virtutea acestei prevederi legale, părţile nu sînt îndreptăţite, prin voinţa lor, să modifice termenul de prescripţie. Continuînd firul acestei idei — acreditată, cum am spus, în literatura juridică —, aceasta înseamnă că o clauză prin care s-ar modifica un termen de prescripţie este lovită de nulitate absolută, dar una prin care nu se ţine seama deloc de prevederile legale privind prescripţia, este perfect valabilă.
Socotim că lucrurile, nu numai pentru imperfecţiunea raţionamentului, dar şi pentru alte considerente, de fond, nu pot sta în acest fel. în opinia noastră, părţile din proces, şi nu numai instanţa de judecată sau organul arbitrai, au obligaţia de a invoca, pe cale de excepţie, împlinirea termenului de prescripţie, la fel cum au această obligaţie întotdeauna cînd este vorba de încălcarea unor norme cu caracter imperativ. în adevăr, legea prevede că debitorul, în cazul obligaţiilor persoanelor fizice, îşi poate executa obligaţia şi după împlinirea termenului de prescripţie, fără a putea cere înapoierea prestaţiei; dar din această prevedere nu trebuie trasă concluzia că părţile au posibilitatea să renunţe la invocarea prescripţiei, dacă aceasta s-a împlinit, cum această concluzie nu se poate trage nici din împrejurarea că debitorul obligaţiei îşi poate asuma o nouă obligaţie, identică, după prescrierea celei în litigiu.
Caracterul imperativ al normelor ce reglementează prescripţia extinctivă este determinat de rolul şi funcţiile pe care ea le îndeplineşte în societatea noastră, a căror realizare legiuitorul nu a lăsat-o, şi nu poate s-o lase, Ia voia întîmplării, motiv pentru care a şi prevăzut, prin art. 18 din decret, obligaţia organelor jurisdicţionale de a cerceta din oficiu dacă dreptul la acţiune este prescris sau nu. Legea nu prevede, este adevărat, expres, obligaţia părţilor de a invoca, în cadrul procesului, pe cale de excepţie, împlinirea prescripţiei, dar acest lucru rezultă din ansamblul reglementării în această materie şi—, cum am mai spus —, din caracterul imperativ al acestora. S-a instituit pentru organele de jurisdicţie această obligaţie nu pentru că părţile nu ar trebui să invoce prescripţia, ci pentru mai multă siguranţă, în eventualitatea că partea n-ar invoca-o, în necunoştinţă de cauză sau din alte motive; căci, socotim noi, de vreme ce s-a instituit pentru organele statului o astfel de obligaţie expresă, determinată de importanţa obiectivelor ce se urmăresc, părţile din proces nu pot rămîne în afara acestei finalităţi, care priveşte deopotrivă interesul general şi cel particular. Părţile au, aşadar, îndatorirea, tocmai pentru a contribui la realizarea justiţiei în conformitate cu legea şi în vederea asigurării ordinii de drept socialiste, să învedereze prescrierea dreptului la acţiune, chiar dacă ulterior aşa cum tot legea permite — au de gînd_ să-şi execute obligaţia. Nu există nici o contradicţie aici; dimpotrivă, realizarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor doar în limitele legale şi în conformitate cu legea se poate face numai în acest
fel. Legea impune în mod imperativ ca executarea unei obligaţii să se facă, prin forţa de constrîngere a statului, numai în cadrul unui anumit termen; iar peste acesta, concursul organelor de justiţie nu este îngăduit. La aceasta — avîndu-se în vedere caracterul acestor dispoziţii — trebuie să contribuie şi părţile, căci executarea ulterioară a obligaţiei, dacă este permisă, se face în afara intervenţiei justiţiei, avînd la bază un drept fără acţiune.
Obligaţia părţilor de a invoca prescripţia în proces apare şi mai pregnantă în cadrul raporturilor juridice dintre organizaţiile socialiste, în legătură cu care am arătat că, în măsura în care termenul de prescripţie s-a împlinit, ceea ce se datora urmează să fie vărsat la bugetul statului. Nu s-ar putea, credem, susţine că în vederea realizării acestei obligaţii, instituite prin prevederile art. 20 al. 2 din Decretul nr. 167/1958 şi ale art. 1 din Decretul nr. 219/1960, numai organele de jurisdicţie sînt chemate să observe împlinirea termenului de prescripţie, iar părţile litigante ar putea rămîne indiferente.
Mai adăugăm la toate acestea că, de regulă, mai ales în raporturile dintre persoanele fizice, deoarece pîrîtul are interesul de a semnala prescrierea dreptului la acţiune, rareori se pot în-tîlni cazuri cînd acesta, deşi are cunoştinţa că termenul de prescripţie s-a împlinit, să nu invoce această împrejurare pe cale de excepţie, căci dacă ar fi fost de acord cu executarea obligaţiei nu se ajungea la proces.
Pîrîtul poate invoca excepţia prescripţiei prin întîmpinare, iar dacă nu a depus întîmpinare, oral, în faţa instanţei, fie la prima zi de înfăţişare, fie mai tîrziu, în tot cursul procesului. La fel ca şi celelalte părţi, el va putea invoca prescrierea dreptului la acţiune pe calea recursului, sau chiar direct în faţa instanţei de recurs.
Reclamantul este pus în situaţia de a invoca excepţia prescripţiei numai în ipoteza în care pîrîtul ar formula împotriva sa acţiune reconvenţională, iar aceasta ar fi prescrisă.
Procurorul, în cazul în care participă la procesul civil ca parte alăturată, poate invoca, de asemenea, în tot cursul procesului prescrierea dreptului la acţiune.
în fine, mai arătăm că această excepţie poate fi invocată chiar pe calea recursului extraordinar exercitat de către Procurorul General.
Cu toate că prescripţia poate fi ridicată în orice fază a procesului, fiind o excepţie de fond şi în acelaşi timp absolută, este indicat să fie invocată cu prioritate, căci, de vreme ce dreptul la acţiune este prescris, continuarea judecăţii nu mai are nici o raţiune, în acest caz cercetarea în fond a pricinii nemaiputîndu-se face.
în cazul în care, din anumite motive, nici una din părţi nu invocă prescripţia, instanţa de judecată, potrivit prevederilor legale arătate mai sus, are obligaţia, dacă constată că dreptul Ia acţiune s-a prescris, să invoce această excepţie din oficiu şi s-o pună în discuţia părţilor. Fiind o excepţie de fond, instanţa de judecată, potrivit principiului consacrat prin art. 137 c. pr. civ., urmează să se pronunţe mai întîi asupra acesteia; căci în măsura în care excepţia este întemeiată, ea face de prisos cercetarea fondului dreptului dedus judecăţii. Dacă excepţia se constată a fi neîntemeiată, instanţa de judecată o va respinge pro-nunţînd o încheiere interlocutorie; iar dacă ea apare ca fiind întemeiată, acţiunea se va respinge, prin hotărîre, ca fiind prescrisă. împotriva încheierii interlocutorii prin care se respinge excepţia prescripţiei nu se poate face recurs decît odată cu fondul.
Excepţia prescripţiei se va invoca în acelaşi mod şi în cursul executării silite, organele de executare, avînd obligaţia ca din oficiu să sesizeze dacă termenul de prescripţie al dreptului de a cere executarea silită este împlinit. Dacă termenul de prescripţie s-a împlinit, ele vor refuza să pornească executarea silită, pentru a nu se valorifica un drept care nu mai poate fi protejat prin forţa de constrîngere a organelor statului.
4. Efectele admiterii excepţiei prescripţiei extinctive
Am arătat în cele de mai sus că în situaţia în care excepţia prescripţiei este admisă, instanţa nu va mai cerceta fondul dreptului, ci va respinge acţiunea ca fiind prescrisă. Dreptul civil
subiectiv rămîne astfel fără posibilitatea de realizare pe calea constrîngerii de stat, în cazul că debitorul nu-şi îndeplineşte voluntar obligaţia.
în literatura juridică, arătăm că scindarea în drept la acţiune în sens procesual şi drept la acţiune în sens material a fost argumentată de nevoi determinate tocmai de justificarea instituţiei prescripţiei extinctive. Să vedem, deci, dacă în adevăr instituţia prescripţiei justifică o atare abordare a problemei, sau dimpotrivă; iar apoi, şi într-un caz şi în altul, care sînt efectele admiterii excepţiei prescripţiei extinctive.
Teoreticienii au pornit de la constatarea că deşi termenul de prescripţie este împlinit, titularul dreptului poate acţiona în justiţie, însă nu poate obţine concursul organelor de justiţie pentru ocrotirea dreptului său. S-a susţinut atunci că dreptul de a sesiza organele de jurisdicţie, adică dreptul la acţiune în sens procesual, supravieţuieşte împlinirii termenului de prescripţie, care stinge numai dreptul de a obţine concursul acestor organe pentru realizarea unui drept, adică dreptul la acţiune în sens material.
Considerînd însă prescripţia — aşa cum am precizat mai sus —, alături de decădere, o sancţiune de drept procesual civil, care duce la 'Stingerea unui drept neexecutat în intervalul de timp prevăzut de lege, socotim că nu este necesar pentru justificarea sa să se recurgă la această scindare a dreptului la acţiune, aşa cum nici în cazul drepturilor care se sting prin decădere nu se simte nevoia de a li se atribui două sensuri, unul formal şi altul de fond. Cum bine s-a arătat în literatura juridică: nici în cazul decăderii din dreptul de a se face recurs nu se vorbeşte de stingerea unui drept material, care să împiedice instanţa de recurs să verifice hotărîrea primei instanţe, şi un altul în sens formal, care permite oricînd părţii să formuleze recursul şi să aducă cauza în faţa instanţei competente. Problema se rezolvă prin considerarea faptului că dreptul supravieţuieşte pînă la
constatarea de către organul de jurisdicţie că el s-a stins prin neexercitarea sa în termenul prevăzut de lege. Putem deci spune că şi în cazul prescripţiei, ca şi al celorlalte sancţiuni procesuale, decăderea, nulitatea etc., efectele sale nu se produc prin simpla împlinire a termenului prevăzut de lege, ci numai după ce instanţa de judecată competentă s-a pronunţat în acest sens prin-tr-o hotărîre. Nu este deci necesar, pentru a se justifica posibilitatea sesizării instanţei de judecată după ce dreptul la acţiune s-a prescris, să se scindeze dreptul la acţiune în alte două drepturi, dintre care unul supravieţuieşte, pentru a i se putea cere instanţei competente să constate că celalalt s-a stins. Dreptul la acţiune supravieţuieşte în întregul său datei pînă la care putea fi exercitat, căci stingerea sa nu poate fi constatată decît prin hotărîrea organului competent. De altfel, în orice problemă privind prescripţia (întreruperea sa, repunerea în termen, stingerea sa), instanţa de judecată trebuie să se pronunţe. Dreptul la acţiune este o entitate indivizibilă, un drept procesual de sine stătător prin care se realizează silit, dacă este nevoie, drepturile civile subiective. Conţinutul său constă în posibilitatea de a pretinde şi obţine, din partea organului jurisdicţional, apărarea drepturilor civile subiective sau a intereselor legitime ocrotite de lege.
Ceea ce se stinge prin împlinirea termenului prevăzut de lege este dreptul la acţiune în întregul său, dar constatarea acestui fapt nu se poate face decît de organul de jurisdicţie competent, care poate fi sesizat, ca în orice altă problemă, în temeiul unui drept mai general, şi anume al dreptului de petiţionare, pe care îl au toţi cetăţenii şi care nu este supus vreunui termen pentru exerciţiul său.
Prin admiterea excepţiei prescripţiei extinctive, organul jurisdicţional constată aşadar ca dreptul la acţiune fiind prescris, el nu mai poate oferi concursul său în vederea realizării dreptului subiectiv material, fiind obligat să respingă acţiunea ca fiind prescrisă.
