Executarea indirectă (prin echivalent) a obligaţiilor din antecontract
| Comentarii |
|
executarea indirectă (prin echivalent) a obligaţiilor din antecontract, creditorul obligaţiei neexecutate poate alege a solicita executarea obligaţiei de a încheia contractul de vânzare-cumpărare în natură, prin pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare, sau executarea în echivalent, prin acordarea de daune-interese.
In ceea ce priveşte condiţiile acordării despăgubirilor, evaluarea judiciară, legală sau convenţională a acestora, sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun, urmând a se avea în vedere referirile pe care le-am făcut mai sus cu privire la clauza penală şi arvuna în antecontractele de vânzare-cumpărare.
Frecvent, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de cerere reconvenţională în acţiunea având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare, instanţele de judecată sunt învestite cu cereri având ca obiect declararea sau constatarea rezoluţiunii antecontractului de vânzare-cumpărare.
Dacă în privinţa rezoluţiunii, ca sancţiune pentru neexecutarea obligaţiilor, neexecutare care trebuie să fie imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia, instanţele au analizat, de la caz la caz, îndeplinirea condiţiei culpabilităţii, dacă neexecutarea este suficient de importantă şi au apreciat asupra posibilităţii declarării rezoluţiunii, diferenţe de opinie în practica judiciară au intervenit cu privire la situaţiile în care în antecontractul de vânzare-cumpărare părţile au convenit asupra pactelor comisorii.
Astfel, unele instanţe au apreciat că, indiferent de gradul pactului co-misoriu, chiar şi în situaţia reglementării aşa-numitului pact comisoriu dc grad IV, instanţa sesizată cu cercrea de constatare a rezoluţiunii poate aprecia asupra inexistenţei culpei debitorului şi, în măsura în care acesta dovedeşte că neexecutarea nu îi este imputabilă, intervenind o împrejurare exoneratoare de culpă, cum ar fi cazul fortuit sau forţa majoră, cererea de constatarea a rezoluţiunii nu poate fi admisă, punându-se problema riscului contractului.
Alte instanţe au apreciat că, în situaţia în care părţile au reglementat în antecontract un pact comisoriu de ultim grad, contractul se considcră desfiinţat de drept, fară punere în întârziere şi fară orice altă formalitate prealabilă, astfel încât instanţa nu face decât să constate intervenirea acesteia, fară a putea aprecia asupra neexecutării culpabile din partea debitorului.
Nu putem fi de acord cu această ultimă opinie, deoarece de esenţa rezoluţiunii, indiferent de caracterul judiciar sau convenţional al acesteia, este neexecutarea culpabilă din partea debitorului, în caz contrar punându-se problema suportării riscului contractului. Reglementarea unui pact comisoriu de ultim grad are ca efect doar înlăturarea posibilităţii instanţei de a verifica îndeplinirea condiţiilor prealabile cu privire la punerea în întârziere ori posibilitatea aprecierii asupra acordării termenului de graţie, însă nu posibilitatea instanţei de a verifica dacă este vorba de o neexecutare culpabilă.
Considerăm că aceeaşi va trebui să fie soluţia şi sub imperiul reglementării din Noul Cod Civil.
Astfel, pe lângă rezoluţiunea judiciară, art. 1552 NCC reglementează posibilitatea rezoluţiunii unilaterale, în situaţia în care părţile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere.
Posibilitatea părţilor de a insera în contract anumite clauze referitoare la desfiinţarea contractelor este prevăzută de dispoziţiile art. 1553 NCC, care reglementează pactele comisorii.
Rezoluţiunea întemeiată pe un pact comisoriu presupune, de asemenea, o neexecutare culpabilă a obligaţiei asumate de către una dintre părţi, iar pactul comisoriu poate fi invocat numai de către creditorul acestei obligaţii, iar nu şi de către cel culpabil de neexecutare. De asemenea, partea îndreptăţită poate opta între a cere rezoluţiunea şi a cere executarca silită.
Trebuie reţinut că, în cazul rezoluţiunii unilaterale, ca de altfel şi în situaţia rezoluţiunii de plin drept, eventuala intervenţie a instanţei vizează constatarea existenţei unei neexecutări culpabile, validitatea pactului comisoriu şi corecta sa aplicare de către partea îndreptăţită.
În practica judiciară s-a considerat că, spre exemplu, imposibilitatea obiectivă a obţinerii documentaţiei cadastrale la un anumit termen, din cauza modului de funcţionare a instituţiilor publice, poate reprezenta un caz fortuit care să justifice neexecutarea obligaţiilor asumate prin antecontract de către debitor.
