Expertiza judiciară, principiile reliefate de jurisprudenţa CEDO
| Comentarii |
|
expertiza judiciară, principiile reliefate de jurisprudenţa CEDO, în scopul elucidării aspectelor pentru care este necesară opinia unui specialist, în sistemele juridice europene judecătorul are, în general, posibilitatea de a recurge la serviciile unui expert a cărui sarcină este aceea de a-l lămuri asupra chestiunilor tehnice care sunt indispensabile soluţionării litigiului. Drept consecinţă, expertul, atât în cadrul unui proces civil, cât şi în cadrul unui proces penal, îşi asumă un rol eterogen, similar celui de auxiliar al justiţiei, dar care îi conferă totodată o poziţie importantă, aproape predominantă, în ceea ce priveşte organizarea elementelor pe care judecătorul îşi va întemeia hotărârea şi, prin urmare, în ceea ce priveşte aflarea adevărului.
Pentru că activitatea expertului se desfăşoară chiar în cadrul etapei administrării probelor. Prin urmare, desfăşurarea activităţii sale trebuie să se conformeze principiilor generale care trebuie să fundamenteze orice procedură judiciară care se doreşte a fi în conformitate atât cu regulile unui stat de drept, cât şi cu dispoziţiile aplicabile ale Convenţiei europene a drepturilor omului (Convenţia). Nu trebuie pierdut din vedere faptul că orice procedură prin care este determinată întinderea drepturilor civile sau care îl pune pe judecător în situaţia de a se pronunţa asupra unei învinuiri în materie penală trebuie să satisfacă condiţiile impuse de Curte în materia dreptului la un proces echitabil (articolul 6 din Convenţie).
Principiile directoare ale unui proces echitabil
Atât în materie civilă, cât şi în materie penală, Convenţia impune statelor să asigure justiţiabililor beneficiul respectării cerinţelor unui proces echitabil, principiu care se deduce, printre altele, din regula generală a preeminenţei dreptului.
De asemenea, articolul 6 al documentului mai sus menţionat expune într-o manieră detaliată imperativele inerente acestei noţiuni în cazul proceselor privind învinuirile în materie penală. în mod deosebit, trebuie asigurată egalitatea de arme între acuzare şi apărare prin raportare la întreg ansamblul etapelor procedurale.
Cât priveşte contenciosul civil, jurisprudenţa subliniază exigenţa egalităţii de mijloace în sensul existenţei unui just echilibru între părţi. Astfel, se reţine în sarcina statului o obligaţie de a oferi fiecăreia dintre părţi posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza - inclusiv probele de care se prevalează - în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net dezavantajoasă comparativ cu aceea a adversarului său.
Convenţia păstrează tăcerea cu privire la materia expertizelor. Prin urmare, problema care se ridică rezidă în a determina rolul care trebuie atribuit experţilor în cadrul procedurii faţă de obligaţiile care îi incumbă statului privitor la asigurarea unui proces echitabil. Dintru început, Curtea şi-a pus întrebarea dacă experţii pot fi asimilaţi martorilor la care face referire, în materie penală, paragraful 3 alineatul d) din articolul 6. Această dispoziţie care consacră dreptul de a interoga sau de a determina interogarea martorilor acuzării şi de a obţine convocarea şi interogarea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării, a fost interpretată în sensul impunerii unei depline egalităţi a armelor. Cu toate acestea, ea lasă instanţelor naţionale sarcina de a aprecia asupra pertinenţei unei solicitări de probe în măsura compatibilitătii cu noţiunea de „proces echitabil” care domină ansamblul reglementării articolului 6.
Apreciind totuşi că, într-o interpretare literală, textul mai sus menţionat vizează martorii şi nu experţii, Curtea a examinat posibilitatea unei eventuale includeri a expertului în sfera mai largă a noţiunii de „proces echitabil” care, în plus, acoperă situaţia expertului atât în cadrul unei proceduri penale, cât şi în cadrul unei proceduri civile.
în materia probelor, jurisprudenţa precizează că admisibilitatea acestora este supusă în primul rând regulilor dreptului intern, deoarece este de competenţa instanţelor naţionale să aprecieze asupra elementelor care rezultă din acestea. Sarcina Curţii constă în a analiza dacă procedura privită în ansamblu, incluzând deci modul de prezentare a mijloacelor de probă, a păstrat un caracter echitabil.
Într-adevăr, respectarea „principiului contradictorialităţii” constituie una din principalele garanţii ale unei proceduri judiciare. Astfel, părţile unui proces au dreptul de a lua cunoştinţă de orice probă supusă judecătorului în vederea influenţării deciziei sale şi de a dezbate asupra acesteia. Rezultă de aici că mijloacele de probă trebuie administrate, în mod obişnuit, în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Cu toate acestea, acest lucru se dovedeşte a nu fi întotdeauna posibil, în special în materie penală. într-o astfel de ipoteză, partea interesată trebuie să fi avut posibilitatea adecvată şi suficientă de a contesta respectivul mijloc de probă, la momentul prezentării sale sau la un moment ulterior. în acelaşi sens, se cuvine să subliniem că, în opinia Curţii, chiar dacă exigenţele de drept privitoare la o procedură contradictorie sunt aceleaşi, atât în materie civilă, cât şi în materie penală, regulile aplicabile contenciosului civil sunt mai suple decât cele aplicabile în materie penală.
în particular, în ceea ce priveşte respectarea „principiului contradictorialităţii” în cadrul administrării probelor şi, în special, referitor la garanţiile procedurale faţă de implicaţiile efectuării unei expertize, Curtea a precizat că acestea privesc în primul rând instanţa învestită cu pronunţarea hotărârii. Prin urmare, nu poate fi dedus un principiu general şi abstract conform căruia, atunci când un expert a fost numit de o instanţă, părţile trebuie să aibă, în toate cazurile, posibilitatea de a asista la discuţiile conduse de acesta sau de a le fi comunicate probele pe care acesta le-a luat în considerare.
Rolul expertului în dreptul jurisprudenţial
După cum este cunoscut, dreptul Convenţiei este în mod esenţial de sorginte pretoriană. Prin urmare, dreptul comun european în materia drepturilor fundamentale se conturează tocmai prin raportare la soluţiile de speţă. Decurge de aici că circumstanţele de fapt joacă un rol esenţial în definirea graniţelor acestui drept.
Jurisprudenţa s-a dezvoltat în principal prin raportare la sfera dreptului penal.
în cauza BOnisch, reclamantul, administrator al unei întreprinderi specializate în producţia de carne afumată, a fost învinuit de încălcarea reglementărilor în domeniul alimentar. Urmărirea penală fusese declanşată în urma denunţului formulat de directorul Institutului de Igienă al Universităţii din Viena, cel care, ulterior, a fost desemnat drept expert în cauză de către instanţă. Curtea a avut în vedere rolul directorului în cadrul procedurii penale şi maniera în care acesta şi-a îndeplinit sarcina încredinţată. Curtea a evidenţiat dezechilibrul rezultând din faptul că, potrivit legii, expertul avea un rol de asistent neutru şi imparţial al judecătorului şi că, prin prisma acestui fapt, declaraţiile sale trebuiau să aibă mai multă greutate decât cele ale unui expert-martor audiat la solicitarea acuzării. Subliniind rolul preponderent al directorului Institutului în cauză, precum şi faptul că apărarea a fost lipsită de„orice posibilitate de a obţine numirea unui contra-expert”, Curtea a reţinut încălcarea principiului unui proces echitabil în următorii termeni:
„Se înţelege cu uşurinţă faptul că îndoielile poartă, în special în beneficiul „învinuitului”, asupra imparţialităţii expertului care este chiar persoana al cărei raport a provocat declanşarea acţiunii penale, in speţă, aparenţele îl apropie pe director mai degrabă de rolul de martor al acuzării. Audierea sa în cursul dezbaterilor nu contravine în sine Convenţiei, dar principiul egalităţii mijloacelor care decurge din noţiunea de proces echitabil şi este ilustrat de paragraful 3 d) al Articolului 6 (an. 6-3-d) impunea existenţa unui echilibru între această audiere şi cea a persoanelor care, cu orice titlu, ar fi fost sau ar fi putut fi audiate la cererea apărării." (par. 32).
într-o cauză similară celei prezentate mai sus, cauza Brandstetter, reclamantul a fost învinuit de falsificare de vinuri în urma controalelor efectuate de un inspector federal de crame şi confirmate de Institutul agricol federal competent în domeniul respectiv. Şi în acest caz, problema care se ridica era aceea de a determina dacă, pentru instanţă, numirea drept expert a unui funcţionar al Institutului agricol reprezintă o atingere adusă principiului unui proces echitabil.
Ca şi în cauza BOnisch, Curtea a luat în considerare rolul expertului pe parcursul întregii proceduri, dar a ajuns la o concluzie diferită, în temeiul circumstanţelor de fapt existente, după cum urmează:
„Faptul că expertul făcea parte din personalul Institutului agricol, cel care a declanşat urmărirea, putea în mod cert să inspire (reclamantului) anumite temeri, însă dacă astfel de temeri pot prezenta importanţă, ele nu sunt totuşi determinante; aspectul decisiv constă în a stabili dacă temerile născute din aparenţe sunt în mod obiectiv justificate. O astfel de justificare obiectivă lipseşte în acest caz: în viziunea Curţii, împrejurarea că un expert lucrează pentru acelaşi institut sau laborator ca şi un coleg al său, al cărui aviz reprezintă temeiul actului de acuzare, nu implică în ceea ce îl priveşte supoziţia că ar fi incapabil de a acţiona cu imparţialitatea necesară. O interpretare contrară ar limita în numeroase cazuri, de o manieră inacceptabilă, posibilitatea instanţelor de a recurge la o expertiză. Mai mult, nu rezultă din dosarul cauzei că apărarea ar fi formulat cea mai mică obiecţie la primul termen (...) la care instanta a numit expertul sau la următorul termen (...) la care expertului i-a fost acordat cuvântul şi a fost însărcinat cu întocmirea unui raport; doar după întocmirea şi depunerea acestui raport, nefavorabil clientului său, avocatul (reclamantului) a formulat critici la adresa expertului bazate pe strânsele legături existente între acesta si Institutul agricol.'' (par. 44).
Rolul jucat de expert într-o cauză de moravuri şi, în special, modificarea neaşteptată a opiniei acestuia în momentul audierii faţă de concluziile sale scrise, au furnizat Curţii prilejul de a se apleca asupra garanţiilor care trebuie să însoţească opiniile emise de experţi atunci când acestea sunt de natură să influenţeze în mod negativ soluţia judiciară.
In cauza G.B. contra Franţa, reclamantul fusese acuzat de viol şi agresiune sexuală împotriva minorilor. în cursul cercetării penale a fost dispusă o expertiză psihiatrică menită să determine existenţa unei eventuale anomalii mentale sau psihice a acuzatului şi să evalueze periculozitatea acestuia. în final, experţii au apreciat că acuzatul nu este „periculos” în sensul psihiatric al termenului. Curtea a reţinut în acestă privinţă că raportul scris al experţilor a fost „dacă nu favorabil reclamantului, cel puţin nuanţat’.
Or, în cursul depoziţiei sale în faţa instanţei, unul dintre experţii desemnaţi a beneficiat de o suspendare de cincisprezece minute pentru a analiza probele administrate de ministerul public cu privire la comportamentul sexual al reclamantului la vârsta adolescenţei. Conform reclamantului, în urma reluării audierii, expertul a emis „o opinie incriminatoare în privinţa sa şi în totală contradicţie cu raportul scris cu trei ani şi jumătate înainte."
Modificarea diametrală a poziţiei expertului alăturată refuzului de admitere a solicitării de contraexpertiză, au determinat Curtea să reţină violarea principiului procesului echitabil, conform următorului raţionament:
„Curtea reaminteşte că simplul fapt că un expert, în cadrul audierii sale în faţa curţii cu juraţi, exprimă o opinie diferită de opinia sa scrisă, nu contravine în sine regulilor procesului echitabil. De asemenea, dreptul la un proces echitabil nu impune ca instanţa naţională să desemneze, la solicitarea apărării, un nou expert atunci când chiar opinia expertului ales de către apărare este în sensul celor susţinute de acuzare. în fine, refuzul de a dispune o contraexpertiză nu ar putea fi considerat în sine ca fiind inechitabil." (par. 68).
„Cu toate acestea, Curtea subliniază că, în speţă, nu este vorba doar de exprimarea de către expert, în cadrul audierii la bară, a unei opinii diferite de aceea expusă în raportul său scris, ci de modificarea diametrală a poziţiei acestui specialist în cadrul aceleiaşi audieri. Se reţine, pe de altă parte, că solicitarea contraexpertizei formulată de către reclamant a fost ulterioară acestei „reveniri”a expertului survenite pe parcursul audierii după o rapidă trecere în revistă a noilor probe şi în sensul unei luări de poziţie extrem de nefavorabilă reclamantului. Or, chiar dacă este dificil de evaluat influenţa pe care o are opinia unui expert asupra deciziei juriului, Curtea apreciază drept foarte probabil ca o schimbare de poziţie atât de bruscă să confere opiniei expertului o greutate cu totul specială.” (par. 69).
Una dintre rarele cauze civile care au ridicat problema garanţiilor ce trebuie conferite în materia expertizei priveşte un litigiu referitor la angajarea răspunderii medicului, care a făcut obiectul cauzei Mantovanelli.
Operată mai întâi ca urmare a unei inflamaţii, fiica reclamanţilor a fost supusă ulterior unui număr de alte şapte intervenţii chirurgicale în cursul cărora a suferit mai multe anestezii generale, utilizându-se în acest sens o asociere de compuşi chimici printre care s-a regăsit în mod constant halotanul. Convinşi fiind că decesul fiicei lor, survenit la paisprezece luni după debutul inflamaţiei, a fost cauzat de administrarea excesivă a acestui din urmă compus chimic, reclamanţii s-au adresat instanţelor naţionale prin intermediul unei acţiuni în răspundere pentru culpă gravă, îndreptată împotriva Centrului medical regional. Tribunalul administrativ a dispus efectuarea unei expertize a cărei concluzie a fost că nu se poate reţine răspunderea medicală. Ca urmare a acestui fapt, atât tribunalul administrativ, cât şi curtea administrativă de apel au decis că nici o culpă gravă nu poate fi imputată Centrului medical.
în faţa Curţii, reclamanţii au susţinut că expertiza medicală dispusă de prima instanţă s-a desfăşurat fără a se fi respectat principiul contradictorialităţii şi, în principal, fără a fi cooptaţi în procesul de efectuare al expertizei cu atât mai mult cu cât solicitarea privind efectuarea unei noi expertize a fost respinsă.
lată motivele pentru care Curtea a reţinut, în speţă, încălcarea principiului procesului echitabil:
„Cu toate acestea, dacă soţii Mantovanelli au avut posibilitatea să formuleze, în faţa tribunalului administrativ, observaţii asupra conţinutului şi concluziilor raportului de expertiză după ce acesta le-a fost comunicat, Curtea nu poate reţine însă că aceştia ar fi avut posibilitatea efectivă de a obiecta în mod eficient asupra acestuia. Intr-adevăr, întrebarea la care expertul era însărcinat să răspundă se identifica cu problema asupra căreia urma să decidă instanţa, respectiv a se determina dacă circumstanţele în care halotanul a fost administrat fiicei reclamanţilor conduceau la reţinerea unei culpe a Centrului medical. Or, o astfel de problemă aparţine unui domeniu tehnic care excede cunoaşterii judecătorului. Astfel, cu toate că instanţa nu a fost ţinută din punct de vedere juridic de concluziile expertizei efectuate în cauză, acestea sunt susceptibile să influenţeze în mod decisiv aprecierea instanţei asupra faptelor. In acest context, şi având în vedere faptul că instanţele naţionale au respins cererea privind efectuarea unei noi expertize, soţii Mantovanelli nu au avut posibilitatea de a-şi exprima în mod eficient opinia în cauză decât anterior depunerii raportului de expertiză din cauză. Nu exista nici un fel de dificultate de ordin tehnic menită să împiedice cooptarea reclamanţilor în procesul de efectuare a expertizei, această expertiză constând în audierea martorilor şi analizarea probelor. Totuşi, aceştia au fost împiedicaţi să participe la audierea mai sus menţionată în situaţia în care cele cinci persoane audiate de către expert erau angajaţi ai Centrului medical, iar printre ele se numărau atât chirurgul care efectuase ultima operaţie careia a fost supusă dra. Mantovanelli, cât şi anestezistul. Prin urmare, reclamanţii nu au avut posibilitatea de a interoga aceste cinci persoane ale căror depoziţii puteau fi în mod legitim prezumate ca fiind în favoarea Centrului medical, partea adversă în instanţă. Cât despre probele luate în considerare de către expert, persoanele interesate nu au avut cunoştinţă de acestea decât după întocmirea şi comunicarea raportului. Astfel, soţii Mantovanelli nu au avut posibilitatea de a obiecta în mod eficient asupra mijlocului de probă esenţial." (par. 36).
De asemenea, este oportun să reliefăm importanţa pe care expertizele o pot avea în cadrul desfăşurării unui proces cu privire la dreptul de a obţine o hotărâre definitivă într-un interval de timp rezonabil, atât în materie civilă , cât şi în materie penală. Ceea ce trebuie subliniat cu privire la acest aspect este faptul că întârzierea în efectuarea unei expertize poate determina prelungirea duratei procedurii. Este vorba de un element pentru care, în ultimă instanţă, statul este ţinut să răspundă. într-adevăr, statul este garantul întregului ansamblu al serviciilor pe care le conferă şi nu doar al organelor sale judiciare. în special în materie civilă, chiar şi în ceea ce priveşte sistemele juridice care consacră principiul conducerii procesului de către părţi, judecătorii nu sunt exoneraţi de sarcina de a asigura celeritatea impusă de Convenţie. După cum a subliniat Curtea în cauza Ridi „experţii acţionează în cadrul unei proceduri judiciare controlate de către judecător care rămâne însărcinat cu instrumentarea cauzei şi cu celeritatea desfăşurării procesului." (par. 17).
Acest aspect a fost subliniat de asemenea de către Curte şi într-o altă cauză franceză, respectiv cauza Versini, privind un litigiu referitor la restituirea terenurilor ocupate de către o comună şi a cărui procedură, în cadrul căreia fusese dispusă o expertiză, a durat mai mult de opt ani pentru un singur grad de jurisdicţie. Apreciind că o asemenea durată a procedurii a condus la o încălcare a Convenţiei, Curtea a reliefat, printre altele, următoarele:
„Mai mult, expertul şi-a depăşit atribuţiile care se limitau doar la evaluarea prejudiciului suferit, ceea ce l-a determinat pe reclamant să solicite noi expertize şi a contribuit la prelungirea procedurii. Asupra acestui aspect, Curtea reaminteşte că un expert, independent în ceea ce
priveşte întocmirea raportului său, rămâne cu toate acestea supus controlului autorităţii judiciare, ţinută să asigure buna desfăşurare a expertizei." (par. 29).
Concluzie
Se observă din jurisprudenţa Curţii, făcând abstracţie de aspectul duratei procedurii, impactul pe care efectuarea unei expertize îl poate avea asupra obiectului cauzei, atât în materie civilă cât şi în materie penală, precum şi răspunderea care incumbă în egală măsură în ambele materii statului şi, în particular, autorităţilor judiciare care au sau ar trebui să aibă controlul desfăşurării cauzei. Principiile egalităţii armelor şi al respectării dreptului la apărare se întrepătrund, eventualul dezechilibru care ar putea rezulta în cadrul unei proceduri din cauza modului de efectuare a unei expertize poate împieta asupra caracterului echitabil al procesului şi fonda angajarea răspunderii internaţionale a statului.
