Aparenţa în drept
| Comentarii |
|
aparenţa în drept, paradoxal, în drept, uneori, în anumite condiţii, ceea ce nu corespunde realităţii se consideră totuşi adevărat. Ar fi vorba - cum s-a spus uneori, poate puţin emfatic - de “triumful realismului”, corespunzând idealului justiţiei şi coerenţei ordinii juridice, de punere în acord a posteriori a faptelor cu exigenţele juridice, de un corectiv la “mecanicismul normelor juridice”. în sensul material al termenului, aparenţa este o situaţie ostensibilă, de ordinul evidenţei, prin ea însăşi (de exemplu, viciile lucrului vândut, posesia bunului, titlurile care constată creanţe şi servesc pentru plata lor, adică efectele de comerţ) sau prin exercitarea dreptului (de exemplu, servituţile aparente, posesia de stat). O persoană, fără a fi titular real al unui drept, îndeplinind un act juridic în această calitate - de fapt, fără a avea o calitate reală - actul îşi produce efectele juridice, chiar împotriva titularului veritabil al dreptului, care, cel mult, eventual, se va putea prevala de inopozabilitatea actului. Pare o bizarerie juridică, întrucât, astfel, sunt contrazise câteva principii de ordinul evidenţei: cerinţa consimţământului propriu pentru a deveni titular al unui drept sau situaţii juridice, dar, mai ales, pentru deveni subiect al unei obligaţii juridice, relativitatea efectelor convenţiilor, cu alte cuvinte, circumscrierea acestora numai la sfera persoanelor care, efectiv, direct sau prin reprezentare, au participat la încheierea lor; nemo dat quod non habet, nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet. În definitiv, “teoria aparenţei pare contrară regulilor impuse de logica juridică, făcând să triumfe faptele asupra dreptului”. Nu poate surprinde deci refuzul consacrării aparenţei în drept ca un principiu general.
De sorginte pretoriană şi prezentând un caracter “subsidiar”, pentru situaţiile în care instanţele n-au putut invoca un alt criteriu sau un alt fundament pentru soluţiile lor, teoria aparenţei şi-a extins aplicaţia în toate ramurile dreptului. în esenţă, această teorie are la fundamentul ei —cum deja s-a putut reţine - ideea că existenţa unor semne exterioare ostensibile este de natură să inculce terţilor credinţa în realitatea unei situaţii juridice, determinând, în condiţiile prevăzute de lege, preeminenţa acelei situaţii faţă de realitatea juridică. Se tinde astfel la asigurarea securităţii operaţiunilor juridice. Bunăoară: în cazul unui creditor aparent, al unui mandatar aparent, al unui moştenitor aparent, al simulaţiei, al posesiunii, al unei societăţi fictive, al transferului unor titluri nominative, al funcţionarului de fapt etc..
în principiu, domeniul de aplicare a teoriei aparenţei este nelimitat, dar totdeauna are un caracter “subsidiar”, în lipsa deci a unui text legal care să reglementeze el însuşi situaţia în discuţie. (La exemplele deja arătate, mai adăugăm tot ilustrativ capacitatea aparentă, căsătoria aparentă, domiciliul aparent, calitatea aparentă de comerciant, asociatul aparent, societatea aparentă.)
în încercarea de a explica asemenea “aparente ciudăţenii", opiniile au fost diferite: reprezentarea titularului veritabil prin titularul aparent al dreptului; numai că titularul aparent n-are intenţia de a reprezenta pe altul sau de a gera afacerile altuia, iar obligaţiile ce derivă din actul juridic îndeplinit de el îi aparţin lui şi numai lui; simulaţia, în temeiul căreia terţii se pot prevala de o situaţie juridică creată printr-un act ostensibil; numai că simulaţia nu este decât un caz de aparenţă, iar tot ceea ce este aparent nu este în mod necesar simulat prin acordul intervenit între două persoane; responsabilitatea veritabilului titular al dreptului, fie pe temeiul riscului care rezultă din faptul că el este titular, fie al abuzului săvârşit de el prin nepunerea în valoare a dreptului ce-i aparţine, aşadar, pe temeiul răspunderii obiective care ar trebui să-i incumbe atât în prima variantă explicativă - “riscul” - cât şi în cea de-a doua - “abuzul” -, ajungându-se astfel nu doar la inventarea unei răspunderi obiective, dar mai ales la sancţionarea tocmai a celui prin nimic vinovat de consecinţele substituirii lui. Ideea unei “greşeli” din partea titularului dreptului, care, prin neglijarea exercitării dreptului său, a creat ambianţa unei aparenţe înşelătoare - idee cultivată de o mare parte a doctrinei şi a jurisprudenţei - este nu numai la fel de contestabilă şi ilogică precum teza responsabilităţii obiective, dar şi în vădită contradicţie cu dreptul acestuia de a invoca inopozabilitatea. De altminteri, adeseori aparenţa îşi produce efectele fără să se poată imputa vreo greşeală titularului dreptului.
Dar numai aparenţa, căreia legea îi ataşează consecinţe juridice, nu este suficientă pentru aplicarea teoriei aparenţei. Mai este necesar ca persoana să se afle într-o “eroare
legitimă” - în care ar fi putut să se afle orice persoană rezonabilă, în aceeaşi situaţie -sau o “eroare comună”, invincibilă pentru orice persoană.
Două sunt elementele constitutive imanente ale aparenţei: un element material, comportând toate semnele exterioare ale unei situaţii juridice veritabile (1°); un element psihologic, provocat prin eroarea comisă (2°).
1°. Titularul aparent al dreptului trebuie să exercite “în fapt” prerogativele care îndeobşte derivă din acel drept. Sursele aparenţei pot fi o măsură de publicitate, un act juridic sau unele împrejurări de fapt.
2°. Elementul psihologic, asociat celui material, este credinţa eronată, o credinţă minimă şi rezonabilă, apreciată în raport cu circumstanţele. (De exemplu, calităţile profesionale ale terţului, timpul de reflecţie.) Anomaliile grosiere trebuie să stârnească suspiciunea terţului (de exemplu, dobândirea de către el a unui imobil prin act semnat numai de către unul dintre soţi, deşi cunoştea faptul că acesta este căsătorit, netrimiterea încă în posesie a moştenitorului legal nesezinar).
Dacă sunt întrunite condiţiile “valorii indicative a faptelor”, cel care a acţionat, crezând într-o aparenţă, trebuie tratat juridiceşte ca şi cum acea aparenţă corespunde realităţii juridice. Faptele vorbesc ele însele, res ipsa loquitur, numai că ele nu spun adevărul. Protecţa juridică se asigură prin combinarea a două tehnici derogatorii de la regulile obişnuite: inopozabilitatea situaţiei oculte faţă de terţul indus în eroare prin aparenţă (a); extinderea efectelor obligatorii ale convenţiei încheiate de el faţă de veritabilul titular al dreptului aparent (b).
a) Dacă terţul a fost de bună-credinţă, iar eroarea sa este una dintre acelea “comune şi invincibile” sau “legitime”, veritabila situaţie juridică îi este inopozabilă, el fiind indus în eroare de o falsă realitate. Cum s-a spus - şi putem prelua cele spuse, dar nu â la lettre
- aparenţa “salvează un act juridic de la nulitate”. Un exemplu: revocarea anterioară a mandatului este inopozabilă contractantului cu mandat aparent. Reluăm precizările făcute în legătură cu mandatul aparent, întrucât cuprind toate caracteristicile unei asemenea situaţii. în cazul mandatului aparent, deşi lipseşte voinţa mandantului de a fi reprezentat
- mandatarul a depăşit împuternicirea sau mandatul a încetat anterior ori nici n-a existat
în realitate - “terţii contractează cu credinţa scuzabilă, legitimă (deci fără vreo culpă, dar nu neapărat eroare comună) că mandatarul aparent are puteri de reprezentare” (s.n.).
Totuşi, “faptele” care permit să se considere că există un mandat aparent nu sunt totdeauna uşor de decelat şi de interpretat şi, în orice caz, ele nu pot fi cuprinse pur şi simplu în sintagma “eroare comună”.
Error communis facit ius - eroarea comună este creatoare de drept - semnifică producerea unui fenomen paradoxal sau chiar suprinzător prin ilogismul lui: aparenţa dreptului se substituie dreptului însuşi. Este neîndoielnic un fenomen virtual periculos, dar practic necesar, în anumite circumstanţe şi cu observarea câtorva condiţii, pe care, de altfel, însăşi sintagma error communis le sugerează:
♦ Eroarea comună nu este o eroare universală, dar ea trebuie să fie o eroare colectivă. Şi nu apreciată după un criteriu “numeric”, ci după unul “calitativ”, în sensul că orice om prudent şi diligent, aflat în aceeaşi situaţie, ar fi fost persuadat de aparenţe;
♦ Victima persuasiunii trebuie să fi fost de bună-credinţă (eroarea colectivă să se realizeze aşadar ca eroare individuală a celui cu adevărat neştiutor);
♦ Deşi sintagma pare a admite numai eroarea de fapt, în realitate ea nu o exclude pe cea de drept.
Efectul erorii comune îl constituie validitatea actului sau a operaţiunii juridice săvârşite în asemenea condiţii, precum şi a tuturor consecinţelor juridice rezultate din acel act sau din acea operaţiune (de exemplu, actele încheiate cu un tutore putativ, actele cu titlu oneros încheiate de terţii de bună-credinţă cu titularul aparent al unui drept, actele încheiate cu un mandatar aparent, actele încheiate cu minorul care, prin mijloace dolosive, şi-a creat o aparenţă de capacitate înşelătoare).
în ce ne priveşte - şi din motive de moralitate, nu doar de “securitate dinamică” a situaţiilor juridice - ne ataşăm opiniei că, sub aspectul efectelor arătate, interesează dacă actul terţului a fost făcut cu titlu oneros, un avantaj gratuit pentru acesta neputând justifica sancţionarea veritabilului titular.
b) Inopozabilitatea situaţiei oculte este completată - cum anticipam - cu extinderea efectelor obligatorii ale contractului încheiat de victima aparenţei în detrimentul adevăratului titular al dreptului litigios. Practic, bunăoară, veritabilul proprietar, moştenitorul sau creditorul ori pretinsul mandant este “legat” printr-un act juridic la care el nu a consimţit. Dar care este natura acestei legături juridice? Este vorba de o “extindere” a efectelor obligatorii ale contractului litigios sau este vorba de “opozabilitatea” acestora? Determinarea caracterului “direct” sau “indirect” al efectelor răsfrânte pe seama veritabilului titular permite calificarea adecvată a acestei tehnici, căci, cât priveşte calitatea de terţ a celui ce suportă efectele, aceasta este incontestabilă. Examinând o ipoteză, dintre multele altele, rezultă că suntem în prezenţa extinderii “directe” a efectelor, aşadar, nu trebuie pusă în discuţie “opozabilitatea” acestora, caracterizată esenţialmente prin extinderea “indirectă” a efectelor unei operaţiuni juridice faţă de terţi. Dar, mai înainte, se impune o precizare de principiu: veritabilul proprietar, moştenitorul, creditorul sau pretinsul mandant nu este un ‘Iert” asemenea celorlalţi. Pe cale de consecinţă, el suportă “direct” efectele respectivei operaţiuni juridice. Astfel, pentru executarea voluntară în natură a obligaţiei, între alte condiţii ale plăţii, art. 1096 C. civ. arată că aceasta trebuie să se facă creditorului sau împuternicitului său ori aceluia care a fost autorizat de lege sau de instanţă să primească pentru creditor. Dintre excepţiile prevăzute de lege, când totuşi plata făcută altei persoane este “valabilă”, aducem în atenţie următoarele: plata făcută cu bună-credinţă posesorului creanţei, care apare public ca fiind titularul acesteia, chiar dacă ulterior posesorul ar fi evins - art. 1097 C. civ.; când plata, deşi a fost făcută unei alte persoane, aceasta a profitat creditorului. în ambele situaţii, este vorba de o plată “valabilă”, care stinge obligaţia prin executare; şi o stinge faţă de adevăratul creditor. Aşadar, efectul plăţii se produce “direct” pe seama acestuia, deşi, paradoxal - sau revoltător? - el n-a fost efectiv plătit. Nu este vorba de opozabilitate, ci de extinderea efectelor directe, din motive de securitate dinamică a operaţiunilor juridice.
Raporturile dintre titularul aparent al dreptului şi titularul veritabil depind de buna-credinţă a celui dintâi (a) sau de reaua lui credinţă (b).
a) Dacă titularul aparent a fost de bună-credinţă, crezând el însuşi în realitatea dreptului său, făcându-se aplicarea art. 485 C. civ., el va păstra fructele dreptului sau ale bunului, dar va trebui să restituie veritabilului titular preţul bunului alienat;
b) Dacă titularul aparent a fost de rea-credinţă, se vor aplica regulile privitoare la posesorul de rea-credinţă. Neputând remite însuşi bunul, el va restitui, pe lângă fructele acestuia, valoarea bunului apreciată în ziua rambursării şi, eventual, va acoperi daunele-interese.
