Conectarea ilegală la un serviciu telefonic
| Comentarii |
|
conectarea ilegală la un serviciu telefonic, diferenţa faţă de infracţiunea de furt de energie cu valoare economică.
Pentru început considerăm că ar fi util a prezenta pe scurt care a fost evoluţia jurisprudenţei şi doctrinei în materia sustragerii de energie, deoarece obstacolele pentru jurişti au fost de aceeaşi natură iar soluţiile adoptate ar putea să ne ajute şi în soluţionarea problemei conectării ilegale la un serviciu telefonic.
Dezbaterea cu privire la considerarea energiei ca fiind susceptibilă de a fi sustrasă şi de a încadra astfel fapta în textul de incriminare al furtului este veche, dar până la descoperirea energiei electrice era considerat în mod unamim că aceasta nu poate fi obiect al furtului.
Odată cu descoperirea energiei electrice lucrurile încep să se schimbe, iar discuţia asupra caracterului de bun corporal sau , dimpotrivă, de bun nesusceptibil de sustragere se amplifică.
Principiul “Furtum sine contrectatione fieri non potest, nec animo furtum admittitur”, a fost un impediment major în a considera energia ca obiect material al furtului, deoarece aceasta nu putea fi sustrasă neavând un caracter corporal. Aceasta a fost concepţia dominantă care a marcat începutul dezbaterilor pe această temă. Totuşi au fost autori care au considerat contrariul arătând că problema naturii energiei şi a celei electrice în special nu trebuie să frământe juriştii, asta fiind obiectul de studiu al fizicii, pentru noi juriştii e destul numai faptul că electricitatea, are o valoare economică, şi poate forma obiectul unui drept de proprietate.
în jurisprudenţa română unul din primele cazuri de sustragere de curent electric este cunoscut ca fiind cazul unui individ care a evitat trecerea curentului electric prin contorul instalat, iar fapta a fost calificată ca fiind abuz de încredere. Prin această soluţie, jurisprudenţa s-a alăturat celor care au calificat curentul electric ca fiind un bun susceptibil de sustragere putându-se exercita asupra lui contrectatio).
Doctrina şi jurisprudenţa română au considerat a fi util de a se prevedea expres în codul penal că energia poate fi obiect material al furtului pentru a se înlătura discuţiile care au apărut în doctrină odată cu utilizarea pe scară largă a energiei electrice. Astfel în Codul penal "Carol II” s-a prevăzut expres în art. 524 alin.2 că: Se consideră lucru mobil şi orice energie care are o valoare economică. Astfel s-a arătat că raportat la noile
dispoziţii legale discuţia legată de electricitate nu mai prezintă importanţă, soluţia fiind clar reglementată de legiuitor.
Dispoziţia legală a fost preluată şi de codul penal în vigoare prin dispoziţiile art. 208 alin. 2 C.pen., iar în comentariul la această dispoziţie s-a arătat că sunt susceptibile de furt acele energii cu valoare economică ce pot fi sustrase.
De esenţa energiei cu valoare economică este faptul că este susceptibilă de captare şi folosire pentru satisfacerea trebuinţelor omului.
în doctrina franceză de la începutul secolului XX s-a considerat că deşi în mod evident se produce un prejudiciu important prin sustragerea de curent electric, totuşi nu trebuie introduse elemente perturbatoare (sustragerea unui bun imaterial) în concepţia despre furt, acest lucru putând produce efecte dificil de evaluat.
Pentru a înlătura orice discuţii pe această temă, prin noul cod penal francez din 1994, în art. 311-312 s-a prevăzut expres că sustragerea frauduloasă de energie din patrimoniul altuia este asimilată unui furt. Această dispoziţie legală a fost considerată de către unii autori ca fiind inutilă, e adevărat că opinia este minoritară, deoarece este evident că energia este un lucru care poate fi considerat obiect material al furtului.
Doctrina italiană a fost reticentă în general a considera energia ca fiind obiect material al furtului deoarece nu are o consistenţă corporală, dar din raţiuni de politică penală s-a considerat util a exista un text expres care să asimileze energia cu un bun (art. 624 C.pen.it.). Au existat şi puncte de vedere contrare care arătau că energia electrică este un bun, deoarece nu consideraţiile de ordin filosofic sunt importante ci bunul simţ al jurisprudenţei care chiar înainte de a incrimina expres furtul de energie, a considerat ca fiind posibil furtul de energie electrică.
Atunci când lucrurile în privinţa energiei păreau clarificate, iată că progresul tehnologic a impus noi cerinţe ştiinţei dreptului penal. Astfel s-a pus problema calificării faptei de racordare în mod ilegal la reţeaua de televiziune prin cablu, exprimându-se două puncte de vedere divergente cu privire la calificare faptei.
S-a susţinut, credem noi pe bună dreptate, că această faptă, nu are caracter infracţional, deoarece semnalul video nu poate fi considerat o energie cu valoare economică, consumată odată cu utilizarea în mod ilegal a acestuia. Se foloseşte fraudulos doar serviciul
oferit de furnizor şi nu se consumă prin utilizare acest semnal. Această soluţie este în concordanţă cu jurisprudenţa franceză care a considerat că nu constituie un furt urmărirea emisiunilor unui canal codat, cu un decodor falsificat, deoarece nu a avut ca efect deposedarea proprietarului de programul pe care a continuat sa-l difuzeze şi nici pe telespectatorul abonat care nu a suferit nici un prejudiciu. Din acest motiv canalele de televiziune codate au făcut demersuri pentru a se incrimina distinct acest comportament antisocial. Afirmaţia de principiu rămâne valabilă şi în cazul conectării la un cablu al firmei furnizoare de televiziune, deoarece proprietarul continuă emiterea programelor, iar abonatul beneficiar nu suferă nici un prejudiciu .
într-o opinie contrară s-a susţinut că în acest caz sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de furt de energie. Totuşi autorul face o distincţie între situaţiile în care conectarea se face direct la cablul firmei furnizoare, când am fi în prezenţa unui furt şi ipoteza în care se foloseşte un decodor sau pur şi simplu prin receptarea semnalului prin influenţă de la cablu, când fapta iese din sfera ilicitului penal. Se arată că există o diferenţă semnificativă în cazul difuzării de semnal prin cablu cu circuit închis faţă de ipoteza emiterii în eter, deoarece este vorba de o altă frecvenţă, o destinaţie precisă în cazul circuitului închis, ceea ce face ca semnalul să se convertească în acea energie cu valoare economică. în situaţia sustragerii de semnal video din reţeaua de cablu, actul este voit, comis în scopul însuşirii pe nedrept.
Diferenţele de frecvenţă a emiterii semnalului video în eter sau prin cablu, în opinia noastră, sunt chestiuni de ordin tehnic care nu au vreo influenţa din punct de vedere al dreptului penal, iar în cazul canalelor codate destinatarii acestui semnal sunt doar abonaţii acelui canal. în această ipoteză elementul intenţional al celui care foloseşte în mod ilegal este acelaşi ( obţinerea unui serviciu pe care să nu-l plătească). Sistemul de cablu este mai avantajos din punct de vedere tehnic pentru distanţe mai mici garantând un semnal de calitate, pe când emiterea în eter codat se utilizează pentru abonaţi aflaţi la distanţe mari şi presupune şi un instrument de recepţie a semnalului şi de decodare a acestuia.
în sens contrar este jurisprudenţa belgiană care face o notă aparte considerând că energia electrică sub forma semnalelor radio-electrice de înaltă frecvenţă furnizând imagini şi sunet unui receptor de televiziune, este o forţă a naturii care poate fi obiectul unei sustrageri frauduloase. Astfel cel care se branşează în mod ilegal la o reţea de televiziune prin cablu comite un furt de energie electrică.
Punctul de vedere al instanţelor franceze este diferit apreciindu-se că undele herz-iene care transportă semnalul codat sau nu , şi a căror energie reziduală poate fi interceptată de o antenă au o natură imaterială deci nesusceptibile de a fi furate.
Credem că semnalul video nu poate fi considerat ca fiind energie în sensul cerut de art. 208 alin. 2 C.pen., deoarece aceasta trebuie să poată fi consumată indiferent de modalitatea de sustragere a acesteia.
O problemă controversată şi care este de mare actualitate este aceea de a califica fapta de conectarea ilegală la postul telefonic al unei persoane şi evident utilizarea acestui
serviciu în mod fraudulos. Indiscutabil această conduită este păgubitoare fiind numeroase cazurile în care prejudiciul astfel cauzat depăşeşte sume de câteva milioane de lei, fapte nu de puţine ori întâlnite în practica judiciară recentă.
în trecutul apropiat nu a existat o bogată practică judiciară pe această temă, dar problema a fost analizată într-o adnotare a unei soluţii prin care s-a dispus condamnarea inculpatului pentru comiterea infracţiunii de furt.
într-o opinie s-a considerat că fapta de a cupla în mod clandestin un post telefonic constituie contravenţie nefiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de furt, iar repararea prejudiciul se rezolvă în conformitate cu reglementările din materia răspunderii contravenţionale.
într-o a doua notă a aceleiaşi hotărâri s-a susţinut că trebuie făcută o distincţie între sustragerile din reţeaua publică de telecomunicaţii, şi cazul când conectarea se face indirect, prin intermediul postului telefonic al unui abonat.
Astfel în prima ipoteză autorul celei de-a doua note susţine că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de furt. în argumentarea acestui punct de vedere se arată că impulsurile electromagnetice prin care se realizează transmiterea sau recepţia prin fir a sunetelor constituie o energie care are o valoare economică aşa cum este aceasta definită de art. 208 alin. 2 C. pen. Aceasta deoarece în cazul sustragerii de energie electrică fapta se califică drept furt, ori în situaţia analizată se sustrage atât energie electrică( ce este suportul acestor impulsuri) cât şi impulsuri electromagnetice purtătoare de informaţii sub forma propagării sunetelor.Suportul acestor impulsuri este curentul electric a cărui valoare economică este mult sporită prin faptul că permite transmiterea sau recepţia la distanţă a semnalelor sonore. în ipoteza în care inculpatul se branşează clandestin la un post telefonic, ceea ce s-ar fura ar fi doar un drept de folosinţă şi fapta ar avea doar caracterul unui delict civil, deoarece dreptul de folosinţă nu poate fi asimilat unei energii cu valoare economică ce poate fi obiect material al furtului în condiţiile art. 208 alin. 2 C.pen>.
Nu împărtăşim acest punct de vedere deoarece, autorul face o distincţie între două ipoteze care ni se par identice, din punct de vedere al comiterii infracţiunii de furt. Aceasta pentru că dacă admitem că impulsurile electromagnetice pot fi sustrase atunci când autorul se racordează la reţeaua publică, de ce aceleaşi impulsuri nu mai pot fi sustrase când conectarea se face la firul unui abonat. Cu alte cuvinte atunci când impulsurile electromagnetice circulă în reţeaua publică sunt energie cu valoare economică şi pot fi obiect material al furtului, iar în momentul în care intră în reţeaua unui abonat îşi pierd această calitate. De aceea considerăm că o asemenea diferenţă de tratament sancţionator nu se justifică, cel puţin din raţiuni de consecvenţă.
Acelaşi autor într-o notă mai recentă susţine că impulsurile telefonice au drept suport energia electrică care constituie purtătorul acestora şi nu produsul energiei. Indiferent de cum se consideră impulsurile telefonice, ca suport sau ca produs, ele constituie un tot care nu poate fi separat, fiind o energie de orice fel în sensul legii penale. Cel care
comite o astfel de faptă este un autor al unei infracţiuni de furt de impulsuri telefonice. Se arată în susţinerea punctului de vedere că prejudiciul reprezintă un indiciu al gravităţii faptei. Nu se poate considera că autorii faptelor au executat doar o conectare neautorizată ci au urmărit mai mult şi anume să fure un drept de folosinţă a serviciului telefonic care aparţinea exclusiv utilizatorului (s.n. S.B). Motivarea soluţiei propuse ni se pare că nu se conciliază cu soluţia propusă, deoarece obiect al furtului sunt doar bunurile mobile, prin excepţie, energia cu valoare economică şi înscrisurile, dar în nici un caz folosinţa unui drept. în plus acelaşi autor în prima notă publicată pe această temă a motivat corect că “furtul” unui drept de folosinţă nu este obiect material al infracţiunii de furt.
în practica judiciară s-a considerat că fapta inculpaţilor, care s-au urcat pe stâlpul telefonic al unui fost C.A.P., s-au racordat la firele de telefon şi au efectuat convorbiri, constituie un furt de impulsuri (fără a arăta dacă este vorba de impulsuri electromagnetice sau impulsurile telefonice). Instanţa de recurs nu a motivat care a fost raţiunea pentru care conectarea ilegală a fost considerată ca fiind un furt, dar credem că instanţa a considerat că impulsurile telefonice sunt o energie cu valoare economică). în reţinerea stării de fapt instanţa a reţinut că inculpaţii s-au conectat ilegal şi au efectuat convorbiri telefonice (s.n. S.B). Latura obiectivă a infracţiunii de furt presupune sustragerea unui bun sau a unei energii cu valoare economică, instanţele reţinând doar faptul că s-au conectat ilegal şi au efectuat convorbiri. Starea de fapt a fost corect reţinută, însă dacă au considerat că este vorba de furt trebuiau să arate care este bunul sau energia care a fost sustrasă de inculpaţi cu ocazia efectuării convorbirilor. în funcţie de bunul sustras, obiect material al furtului, se apreciază valoare prejudiciului cauzat. Deoarece prejudiciul a fost considerat ca fiind 3.986.835 lei rezultă că instanţele au considerat că este vorba de o sustragere de impulsuri telefonice. Instanţa prin soluţia pe care a pronunţat-o a considerat că fapta inculpaţilor întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt, în modalitatea reglementată de art. 208 alin. 2 C. pen. şi anume aceea a sustragerii de energie.
Acelaşi punct de vedere este împărtăşit şi în practica Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, dispunându-se trimiterea în judecată a inculpatului F.C.S pentru comiterea infracţiunii de furt, deoarece în perioada decembrie 1999 - februarie 2000, în mod repetat, a sustras impulsuri telefonice conectându-şi aparatul telefonic la terminalele mai multor vecini, după ce în prealabil a forţat uşa de la nişa terminalelor, care era amplasată pe culoarul palierului blocului în care locuia).
într-o altă abordare problema a fost soluţionată în acelaşi fel dar cu o fundamentare diferită. Printr-o ordonanţă s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a lui B.C. în temeiul art. 18 C.pen. cu motivarea că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. S-a reţinut că în perioada septembrie - octombrie 1998 în mai multe rânduri a
conectat fraudulos un aparat telefonic la nişte conductori pe care i-a legat la întâmplare de anumite borne situate în nişa telefonică din casa scării, efectuând mai multe convorbiri.
Adoptându-se o asemenea soluţie s-a recunoscut în mod implicit că suntem în prezenţa unui furt , dar în cuprinsul rechizitorului se arată că B.C. a consumat ilegal impulsuri telefonice sustrăgând şi energie electrică.
Direcţia de Telecomunicaţii Bistriţa-Năsăud, prin adresa nr. 216 /2022 / 08. 04.1999, răspunzând unei adrese a Parchetului de pe lângă Judecătoria Bistriţa în soluţionarea dosarului prezentat mai sus a arătat că:
“Impulsul telefonic reprezintă unitatea de măsură a unei convorbiri telefonice, cu următoarele observaţii:
- valoarea lui este constantă pe o durată determinată până la modificarea tarifelor;
- numărul de impulsuri pe unitatea de timp depinde de palierele orare şi de felul convorbirii
Impulsul telefonic implică consum de energie, dar nu este posibilă o procentare a valorii consumului de energie pentru un impuls telefonic, din valoarea totală a unui impuls.
Impulsul telefonic pentru telefonia fixă implică consum de energie şi are valoare economică. ”
Această adresă a stat la baza soluţiei Parchetului.
Recent s-a susţinut acest punct de vedere şi în doctrină. Astfel prin conectarea ilegală la reţeaua de telefonie ori la postul telefonic al unui abonat, agentul îşi creează premisele deposedării furnizorului sau a abonatului de energia electrică prelucrată având parametri speciali din reţeaua sau postul telefonic, urmată de imposedarea sa prin consumarea acesteia, ca urmare a efectuării convorbirilor telefonice. în acest caz obiectul material al furtului este energia electrică prelucrată de furnizorul de serviciu telefonic, energie fără de care nu ar funcţiona acest serviciu.
Dacă am accepta un asemenea punct de vedere ar trebui ca inculpatul să fie condamnat pentru sustragerea unei infime cantităţi de energie electrică, acela fiind prejudiciul, adică energia de care a fost deposedată persoana vătămată( fie beneficiarul serviciului, fie furnizorul lui). O asemenea interpretare a acestei stări de fapt ar trebui să ducă de exemplu şi la condamnarea pentru sustragere de energie electrică a celui care călătoreşte fără bilet cu un tramvai. Fără energie electrică mijlocul de transport nu ar funcţiona, iar cel care a circulat fără bilet ar sustrage energie mecanică (energia electrică transformată în energie mecanică) şi cauzează un prejudiciu. Exemplul este comparabil cu conectarea ilegală la serviciul telefonic şi efectuarea de convorbiri telefonice fără drept. Şi într-un caz şi în celălalt se foloseşte fără drept un serviciu, ambele servicii au nevoie pentru a funcţiona de energie electrică, şi ambele fapte cauzează prejudicii. Diferenţa este doar dimensiunea prejudiciului. Nu se poate considera o faptă ca fiind furt doar în funcţie de dimensiunea prejudiciului. în plus, prejudiciul nu este un criteriu de calificare a faptei ca furt, acesta fiind consecinţa sustragerii unui bun şi nu invers.
într-o altă opinie s-a considerat că obiect material al furtului îl reprezintă atât energia electrică ce permite funcţionarea serviciului cât şi energia eletromagnetică. Unitatea de măsură a energiei ar fi impulsul. Fără a avea pretenţia că suntem specialişti în fizică, considerăm că o unitate de măsură a unei energii trebuie să fie identică în orice ipoteză de măsurare. Ori prin natura serviciului telefonic, există impulsuri, de 1 minut , de 10 minute, sau de 7 secunde. Cel care decide durata impulsului telefonic este operatorul de telefonie. Nu cunoaştem unităţi de măsură care sunt variabile, de esenţa acestora fiind caracterul aproximativ constant. Ceea ce variază este numărul de unităţi constante şi nu constanţa unităţii de măsură.
Faţă de cele arătate mai sus considerăm că se poate susţine şi punctul de vedere contrar în sensul că cel puţin de lege lata, aceste fapte care indiscutabil sunt din ce în ce mai numeroase şi care au o anumită gravitate scapă ilicitului penal. Faptele, în discuţie, sunt considerate ca şi contravenţii de dispoziţiile art. 57 din Legea telecomunicaţiilor nr.74/1996 care stipulează următoarele:
Constituie contravenţii următoarele fapte, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să constituie infracţiuni:
[...] i) proiectarea, instalarea sau întreţinerea echipamentelor de telecomunicaţii sau instalarea, conectarea ori întreţinerea echipamentelor de telecomunicaţii de către persoane neautorizate;
[...] m) conectarea neautorizată de echipamente terminale la liniile de telecomunicaţii ale utilizatorilor;
[...].
Cu alte cuvinte conectarea la serviciul telefonic constituie fie contravenţia prevăzută de lit.”/” când conectarea se face la liniile ce aparţin furnizorului de semnal, fie cea de la litera “ni' atunci când conectarea ilegală se face la linia de telecomunicaţie a utilizatorului.
Acelaşi punct de vedere a fost exprimat şi de alţi autori, cu argumentele arătate mai sus.
Considerăm însă că aceeaşi soluţie trebuie adoptată şi în ipoteza în care se foloseşte fără drept serviciul telefonic prin conectarea directă la reţeaua furnizorului de servicii , fapta fiind considerată contravenţie în temeiul art.57 lit. i din Legea nr. 74/1996. Nu poate exista nici o raţiune în a considera că într-un caz acelaşi impuls poate fi considerat energie cu valoare economică, iar în celălalt nu.
S-a susţinut că fapta de a se conecta ilegal la reţeaua de telefonie şi de a efectua convorbiri telefonice nu constituie contravenţie, ci este o infracţiune'. Indiscutabil că fapta nu mai poate fi calificată ca şi contravenţie dacă o considerăm ca fiind o infracţiune, dar problema care trebuie soluţionată este dacă fapta constituie sau nu furt. Dacă este furt, aşa cum stipulează legea nu se poate reţine comiterea unei contravenţii, dar dacă, în opinia noastră, fapta nu este infracţiune, atunci se poate reţine comiterea uneia din contravenţiile reglementate de Legea nr. 74/1996. în practica judiciară s-a decis că se reţine contravenţia prevăzută de art. 57 lit. m din Legea nr. 74/1996, doar dacă aceasta
se face de către abonaţii posturilor telefonice. Nu împărtăşim o astfel de interpretare a legii deoarece textul sancţionează contravenţional pe cei care se conectează neautorizat fără a preciza că textul se aplică doar abonaţilor. Nu vedem care ar fi raţiunea ca o persoană care nu are abonament să nu poată să răspundă pentru această faptă contravenţională. Unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să o facem.
Vom încerca să facem o analiză a două noţiuni şi anume impulsul telefonic, care semnifică modalitatea de contorizare a folosirii serviciului, şi impulsul electromagnetic, adică acea energie care permite comunicarea la distanţă prin intermediul unui fir.
Impulsul telefonic, aşa cum acesta este definit în adresa Direcţiei de Telecomunicaţii este unitatea de măsură a folosirii de către beneficiar a serviciului telefonic.
Impulsul poate fi modificat în orice mod doreşte furnizorul serviciului de telefonie( un minut, o jumătate de minut sau chiar o secundă). Impulsul nu este o unitate de măsură universală a folosirii unui serviciu telefonic spre deosebire de energii în general care au unităţi de măsură universal valabile. Spre exemplu în cazul energiei electrice se sustrag un număr de watt-i, acesta fiind unitatea de măsură a puterii energiei electrice, spre deosebire de impulsuri care la acelaşi interval de timp pot să fie mai multe sau mai puţine în funcţie de sistemul de tarifare al serviciului furnizat. în cazul telefoniei mobile, de exemplu, taxarea se face la secundă sau la minut în funcţie de tipul de serviciu oferit de furnizorul de servicii telefonice. în cazul telefoniei mobile nu se foloseşte noţiunea de impuls, ci noţiunea de taxare a serviciului. Nu ar fi echitabil ca în cazul telefoniei fixe fapta să fie infracţiune iar în cazul telefoniei mobile să nu fie infracţiune, deşi există cazuri în care s-a folosit fără drept cartela unui alt utilizator sau telefonul acestuia, cauzându-i-se titularului contractului un prejudiciu care poate fi la fel de important, fără ca cel care a săvârşit-o astfel să poată să fie condamnat pentru furt de energie cu valoare economică. Singura diferenţă este că în cazul telefoniei mobile mijloacele de securitate a folosirii serviciului telefonic sunt mai numeroase.
Impulsul telefonic presupune un consum de energie electrică. Acest lucru nu schimbă datele problemei deoarece este indiscutabil că, în general, orice serviciu presupune acest lucru, dar fără a putea vorbi de un furt de energie electrică. în cazul sustragerii de energie electrică prejudiciul se calculează ca fiind înmulţirea unui nr. de watt-i ( lucru universal valabil) cu preţul de cost al acestuia care este un element specific fiecărui furnizor, spre deosebire de telefonie unde prejudiciul este reprezentat de costul serviciului folosit, nicidecum de vreun consum de energie.
Dacă cineva foloseşte fără drept un televizor al altuia, fără a-l sustrage, ar însemna că trebuie condamnat pentru furt de energie electrică, deoarece televizorul a consumat curent electric. Nu considerăm întemeiată o asemenea abordare. Din acelaşi motiv legiuitorul a înţeles să incrimineze în mod distinct furtul de folosinţa unui vehicul, deoarece consumul de benzină nu este de esenţa furtului de maşini, concluzie la care s-ar ajunge dacă am accepta că electricitatea care trece prin firul telefonic este de obiect material al furtului de impulsuri.
Prin conectare ilegală nu se consumă vreo energie care ar circula prin firul telefonic , energia electrică de foarte mică intensitate fiind doar suportul care permite efectuarea
telecomunicaţiei. în caz contrar ar trebui considerat furt de energie electrică şi ascultarea unui post de radio fără drept deoarece orice transmisie prin unde radio presupune un consum de energie. Credem că de esenţa telecomunicaţiilor este transmiterea în orice mod a unei informaţii la distanţă indiferent de mijlocul folosit. Astfel, în cazul telefoniei mobile, ar trebui considerat ca fiind furt utilizarea unui telefon mobil fără acordul proprietarului, bineînţeles în cazul în care nu a sustras telefonul mobil, ipoteză când obiectul furtului este chiar telefonul mobil. Şi în acest caz se consumă energia electrică din acumulatorul aparatului.
în concluzie considerăm că impulsul telefonic nu este o energie în sensul art.208 alin. 2 C.pen. şi cu atât mai puţin o energie cu valoare economică.
Cu privire la impulsul electromagnetic lucrurile trebuie privite mai nuanţat. De data aceasta indiscutabil suntem în prezenţa unei energii, dar trebuie verificată şi îndeplinirea celei de-a doua condiţii prevăzută de lege şi anume să fie o energie cu valoare economică.
în doctrina italiană energia cu valoare economică a fost definită acea energie care poate fi apropriată şi folosită de om.
Impulsul electromagnetic nu este o energie care poate fi apropriată. Furtul ca şi infracţiune presupune trecerea unui bun din sfera de dispoziţie a posesorului legitim în sfera de dispoziţie a hoţului. Ori folosirea serviciului telefonic nu presupune vreo deposedare a cuiva de ceva, şi cu atât mai puţin vreo imposedare. Suntem în prezenţa unei folosiri nelegitime. Deci în acest caz se poate vorbi de o energie folosită dar acea energie nu poate fi apropriată, spre deosebire de energia electrică unde infracţiunea se consideră consumată nu în momentul conectării ilegale la conductorii electrici ci în momentul când această energie este consumată. Astfel avem atât o deposedare cât şi o imposedare a celui care sustrage. Lucrurile stau de o manieră diferită în cazul impulsului electromagnetic, când deşi este folosit serviciul nu există vreo deposedare a proprietarului, prejudiciul este cauzat de folosirea fără drept a serviciului, un prejudiciu indirect, şi nu este determinat de diminuarea directă a patrimoniului din care făcea parte bunul.
De aceea credem că prin condiţia posibilităţii de a fi apropriată trebuie subînţeleasă condiţia ca respectiva energie să poată fi consumată, condiţie pe care impulsul electromagnetic nu o îndeplineşte.
Pentru toate acestea credem, că cel puţin de lege lata, impulsul electromagnetic nu poate fi asimilat unei energii cu valoare economică. Serviciul telefonic indiscutabil că are o valoare economică, dar asta nu înseamnă că se circumscrie noţiunii vizate de art. 208 alin 2 C.pen.
Aceeaşi soluţie este împărtăşită şi de doctrina italiană arătându-se că nu constituie furt de energie folosirea abuzivă a unui aparat de radio-comunicaţie deoarece nu există nici o diminuare a patrimoniului care ar decurge din folosirea aparatului de transmitere.
Jurisprudenţa franceză a fost tranşantă în privinţa conectării ilegale la serviciul telefonic al altuia, hotărându-se că orice comunicaţii telefonice constituie prestări de servicii care nu sunt susceptibile de apropriere şi nu intră în categoria bunurilor vizate de dispoziţiile care incriminează furtul.
în concluzia adnotării considerăm că branşarea la un serviciu telefonic nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt. Indiscutabil că acest fenomen social produce uneori consecinţe grave şi e nevoie de o reprimare a acestuia dar soluţia cea mai bună este incriminare în mod distinct a acestor practici păgubitoare. Acest punct de vedere a fost confirmat şi în practica judiciară recentă prin care s-a decis că impulsurile telefonice nu pot fi considerate ca fiind energie.
Mai poate fi adus şi un argument cu privire la interpretarea normelor penale. Aceasta trebuie făcută restrictiv. în acest sens Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa referitoare la art. 7 ( cel care consacră principiul legalităţii incriminării ) a apreciat că principiul legalităţii incriminării nu presupune doar incriminarea unor fapte prin lege ci şi ca redactarea acestora să se facă de o manieră clară, pentru a înlătura orice potenţial abuz care ar decurge din aplicarea acelui text de incriminare. Nu poţi să respecţi un text al cărui conţinut nu îl înţelegi din cauza redactării sale neclare, fără însă a exclude interpretarea în baza unor dispoziţii penale pertinente. De aceea interpretarea noţiunii energie cu valoare economică trebuie făcută restrictiv, pentru ca o persoană să nu fie prejudiciată printr-o apreciere extensivă a legii penale, interpretare care s-ar apropia foarte mult de o analogie în dreptul penal, fapt interzis de principiul legalităţii incriminării.
Prejudiciile care se produc prin această conduită credem că cel puţin la momentul actual trebuie soluţionate în cadrul unui litigiu civil. în perspectivă ar fi de dorit o reglementare a acestui domeniu, fie va rămâne în sfera ilicitului civil, fie legiuitorul va considera că faptele trebuie incriminate, acţionând în consecinţă.
Demersul nostru a încercat să exprime un punct de vedere fără a avea pretenţia că soluţia pe care o susţinem nu ar fi la adăpost de orice critici. Chiar dacă tentaţia legitimă de a sancţiona cât mai aspru pe cei care comit astfel de fapte este de înţeles, asta nu înseamnă că trebuie să facem o justiţie penală pretoriană. Echitatea dreptului penal trebuie să rezulte din lege şi nu ca o completarea a ei, şi asta chiar şi atunci când legea penală îşi arată limitele ei în materie de echitate sau de politică penală eficientă.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Conectarea ilegală la un serviciu telefonic
