Sancţiuni penale în relaţiile contractuale
| Comentarii |
|
sancţiuni penale în relaţiile contractuale, pe lângă sancţiunile codului civil, legiuitorul a înţeles să pună în slujba părţilor de bună credinţă, care ar suferi de pe urma relei-credinţe a contractanţilor lor şi sancţiunea penală, care are ca scop în aceste ipoteze nu numai apărarea contractantului păgubit, dar şi a societăţii care nu poate rămâne indiferentă în faţa unor fapte care indirect o ating şi pe ea.
Principiul libertăţii convenţiunilor, consecinţă a ideii de libertate individuală care a prezidat la redactarea codurilor napoleoniene, sub influenţa conceptelor revoluţiei franceze de libertate, egalitate, fraternitate, îşi găseşte un firesc corolar într-un alt principiu şi anume acela al neintervenţiei în raporturile dintre părţile contractante. Ordinea publică, societatea, nu era interesată în concepţia redactorilor codurilor napoleoniene - oricare ar fi fost consecinţele pentru partea contractantă, chiar dacă ea era în mod vădit victima relei-credinţe a celeilalte părţi.
Sancţiunile civile îi stăteau singure la îndemână: iată de pildă un contract încheiat în urma dolului comis de o parte împotriva celeilalte, în scopul de a o determina să contracteze, sau un debitor care cu rea-credinţă îşi înstrăinează avutul în dauna creditorului său. Singura sancţiune recunoscută în folosul victimei era acţiunea în nulitate.
Concepţia pur individualistă a cedat însă cu timpul pasul unei concepţii influenţată de ideile sociale care şi-au făcut drum în cea de a doua jumătate a secolului XIX şi în secolul al XX-lea.
Noţiunea de ordine publică şi-a schimbat, sub influenţa acestor idei, conţinutul în sensul uneia din ce în ce mai accentuate convergenţe între interesele particulare şi interesul general. S-a socotit şi se socoteşte din ce în ce mai mult, că interesul general cere o cât mai perfectă echilibrare a intereselor particulare, care nu mai pot fi lăsate la voia întâmplării, în virtutea principiului autonomiei voinţei.
Legiuitorul s-a socotit în consecinţă nu numai îndrituit dar chiar dator, să intervină pentru restabilirea dezechilibrului ce s-ar ivi între interesele particulare, făcând să intervină din ce în ce mai mult noţiunea de ordine publică în domenii care mai înainte erau considerate ca neinteresând decât ordinea privată.
Pe lângă aceste influenţe de ordin social, care au determinat modificarea principiilor de drept în sensul arătat, trebuie să subliniem şi înrâurirea pe care au exercitat-o în mod vădit şi concepţiile economice admise după război.
Faimoasa economie dirijată, graţie căreia Statul şi-a arogat pretutindeni dreptul de a interveni în relaţiile dintre indivizi pentru a reglementa viaţa economică, s-a tradus printr-o serie întreagă de măsuri legislative, care reprezintă adevărate lovituri aduse sistemului de drept cristalizat în codurile noastre, întemeiate pe ideea fundamentală a libertăţii individuale.
în sfârşit, o incontestabilă influenţă asupra regulilor de drept o exercită, de bună seamă, concepţiile filosofice ale zilei prezente, mai apropiate de regula morală, decât de acele ale redactorilor codurilor franceze de la începutul secolului trecut, ieşite din trecerea normelor dreptului cutumiar şi scris francez, prin filtrul principiilor pozitiviste şi atee ale revoluţiei.
Preocuparea aceasta, de a apropia cât mai mult regula de drept de regula morală, o întâlnim mai cu deosebire pe terenul dreptului public şi pe terenul dreptului internaţional.
închegarea a ceea ce se numeşte morala internaţională în reguli de drept valabile dintr-un capăt la celălalt al lumii civilizate, peste frontierele existente, constituie cu siguranţă cel mai de seamă efort făcut după război în domeniul dreptului.
Ştim bine că preocuparea de perfecţionare a regulilor de drept, în sensul moralizării lor, s-a găsit adeseori contracarată de necesităţile economice, sau poate mai exact de ceea ce s-a crezut că reprezintă o necesitate economică.
E suficient să ne gândim la nenumăratele intervenţii legislative de după război, ca aceea în raporturile dintre proprietari şi chiriaşi sau aceea dintre creditori şi debitori.
E totuşi interesant de semnalat că, chiar în aceste ipoteze în care intervenţia legiuitorului s-a tradus printr-o incontestabilă lovitură adusă obligaţiei morale a celui ce a contractat, de a-şi respecta cuvântul dat, ceea ce a călăuzit pe legiuitor a fost, dacă cercetăm mai aprofundat mobilele sale, nu atât sau nu numai necesitatea economică, cât o idee de umanitate. Nu discutăm dacă această idee a fost bine sau rău înţeleasă, ceea ce trebuie să reţinem însă este că ceea ce a înlăturat regula morală, în cazurile asupra cărora raţionăm, a fost tot o idee morală.
Putem deci conchide că, pe lângă celelalte influenţe, care au prezidat la modificările aduse normelor de drept, de ordin social şi economic, trebuie să menţionăm dacă vrem să ne facem o justă idee asupra problemei ce ne preocupă, şi factorul moral.
La lumina acestor idei trebuie privite inovaţiile pe care le semnalăm mai jos, introduse în noul cod penal intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, şi care se traduc prin intervenţia ordinii publice în domenii care până astăzi nu interesau decât ordinea privată.
Această introducere ni s-a părut necesară, pentru a arăta cum se justifică arătatele intervenţii şi care sunt influenţele care le-au determinat.
Ele nu se pot justifica decât privite prin prisma ideilor semnalate mai sus, ce călăuzesc pe făuritorii dreptului modern.
Legiuitorul, în scopul de a da celor ce contractează o cât mai mare siguranţă, s-a crezut în drept, pe bună dreptate, să intervină, fiind călăuzit de o dublă idee economică şi morală, şi anume aceea de a da o cât mai puternică armătură noţiunii de credit, dând cât mai solide garanţii celor ce contractează, şi de a moraliza cât mai mult relaţiile contractuale.
I. Delictul de frustare a creditorilor. Situaţia juridică a debitorului, de la dreptul roman şi până astăzi, se caracterizează printr-o treptată îndulcire. Răspunzător cu însăşi persoana sa, în timpul romanilor, el nu mai răspunde de mult decât cu patrimoniul său. Constrângerea corporală de care se vorbea încă în codul Napoleon, art. 2059-2070, a dispărut prin modificarea survenită în 1867, când aceste articole au fost abrogate.
O serie întreagă de construcţii şi teorii juridice, admise mai întâi de doctrină, apoi de jurisprudenţă, au avut drept scop ameliorarea din ce în ce mai accentuată a situaţiei
debitorilor. Teoria abuzului de drept de pildă, sau aceea a culpei creditorului, a permis jurisprudenţei să intervină în favoarea debitorilor. Legea ea însăşi apără pe debitori de urmărire, când e vorba de anumite bunuri sau venituri.
După război, solicitudinea legiuitorului faţă de debitori a luat proporţii nebănuite pentru toţi cei deprinşi cu principiile clasice de drept. Postulatul, care spune că pentru părţile contractante contractul are puterea unei legi, a ajuns gol de conţinut, dacă ne gândim la seria de legi care au modificat convenţiile existente, indiferent de voinţa părţilor. Cel mai tipic exemplu în această privinţă îl constituie, fără îndoială, diferitele legi de conversiune.
S-a mers deci pe această cale de favoare pentru debitori până la ultimele limite.
O reacţie era de prevăzut, determinată de nevoia de a reface creditul, atât de lovit de toate aceste legiuiri postbelice, refacere de care se vorbeşte mereu de câţiva ani şi care presupune o serie de măsuri legislative în curs de elaborare.
în limita aceloraşi preocupări trebuie plasată dispoziţia art. 548 cod penal, care creează un delict nou denumit «delictul de frustrare a creditorilor».
Articolul în chestiune prevede mai multe ipoteze când actul unui debitor, comis în dauna creditorilor săi, poate constitui un delict penal: a) cazul când debitorul îşi înstrăinează un bun; b) cazul când îşi deteriorează sau distruge un lucru care-i aparţine; c) cazul când debitorul îşi ascunde un bun al său; d) cazul când debitorul face datorii fictive; e) cazul când ar comite orice alt act în paguba creditorilor.
Vom analiza pe rând aceste ipoteze:
a) Cazul când debitorul îşi înstrăinează un bun. în acest caz creditorul lezat poate uza de acţiunea pauliană pe care i-o pune la dispoziţie codul civil.
Care sunt condiţiile cerute în civil pentru a face sancţiunea să intervină?
1. Trebuie ca actul să provoace sau să mărească insolvabilitatea debitorului; deci se cere elementul prejudiciului.
2. Trebuie ca el să fie comis în fraudadrepturilor creditorior. Frauda din partea debitorului consistă în cunoştinţa acestuia că prin actul în chestiune îşi provoacă sau îşi măreşte insolvabilitatea.
Nu avem să ne preocupăm aici de condiţiile cerute pentru ca anulabilitatea să fie opozabilă terţului achizitor, neinteresându-ne în studiul de faţă decât sancţiunea aplicată debitorului.
Condiţiile pentru sancţionarea penală a faptei debitorului care îşi înstrăinează un bun sunt ele aceleaşi?
Articolul 548 cod penal cere:
1. Să existe o înstrăinare care să cauzeze creditorului un prejudiciu, condiţie pe care am întâlnit-o şi în civil.
2. Ca aceasta să fi fost făcută «în scop de a frustra pe un creditor». Se cere deci o intenţie frauduloasă, fiind vorba de un delict. în civil sancţiunea intervine chiar în lipsa unei asemenea intenţii, fiind suficient ca înstrăinarea să fi fost făcută de un debitor, care ştia că prin actul său îşi măreşte insolvenţa. Cu alte cuvinte, nu se cere în civil ca debitorul să fi lucrat cu intenţia de a frustra pe creditor. Instanţele civile au distins şi ele cele două ipoteze şi anume aceea când debitorul a comis faptul în mod conştient şi aceea când l-a comis cu intenţia de a păgubi pe creditor. în această a doua ipoteză, spre deosebire de cea dintâi, jurisprudenţa civilă a îngăduit să ceară revocarea actului chiar creditorilor ale căror creanţe ar fi luat naştere după comiterea actului. Atunci când debitorul a cunoscut consecinţele actului său, fără să i se poată atribui însă o intenţie frauduloasă, revocarea nu o pot cere decât creditorii anteriori.
Pentru a face să intervină sancţiunea penală, debitorul trebuie să se găsească în cea de a doua ipoteză arătată mai sus, adică să fi lucrat cu intenţia de a frauda pe creditori.
3. Articolul 548 mai cere ca debitorul să fi fost chemat în judecată de creditor, sau ca acesta să fi avut un titlu executor în contra sa.
Sancţiunea penală nu intervine deci, decât dacă creditorul face dovada fie că a acţionat pe debitor în judecată, fie că posedă un titlu executor împotriva sa. Cu alte cuvinte, condamnarea penală nu va putea interveni atunci când creditorul are o simplă creanţă neexecutorie pentru care nu a acţionat încă pe debitor.
Aceasta este, credem, interpretarea care trebuie dată art. 548: «Acela care, în scop de a frustra pe un creditor, de către care este chemat în judecată, sau care are un titlu executor obţinut în contra sa...».
Legiuitorul a voit prin urmare să evite cercetarea mobilelor avute în vedere de un debitor care îşi înstrăinează bunul, atât timp cât el nu era ameninţat cu executarea. Din momentul în care însă bunul înstrăinat putea fi executat de creditor pentru a-şi realiza creanţa, înstrăinarea e socotită frauduloasă şi supusă sancţiunii penale. De altfel, chiar în materie civilă, creditorul nu va putea, de cele mai multe ori, dovedi insolvabilitatea debitorului, decât pornind la executare. în acest sens cităm lucrarea d-lui Al. Băicoianu «L’action paulienne en droit civil compare», Paris, 1922, p. 20: «si le creancier doit prouver le prejudice, et si, dans l’immense majorite des cas, ce prudice ne pourra exister que s’il y a insolvabilite, il ressort nettement de lâ que c’est seulement lorsque le creancier aura epuise tous Ies autres moyens de realiser sa creance, qu’il sera en droit de recourir â l’action paulienne. Et notamment, pour prouver l’insolvabilite, il devra executer Ies biens du debiteur; si celle execution lui a procure le payment sa creance, il ne pourra plus agir en revocation; si elle ne lui a pas procure le payement plein et entier, l’insolvabilite sera prouvee par lâ.
Faut-il conclure de lâ que l’insolvabilite ne pourra etre prouvee que par l’execution du debiteur? Oui, le plus souvent. Nous croyons pourtant, que lorsque Ies circonstances seront telles que l'insolvabilite du debiteur est certaine en dehors de toute execution, et que d'autre part le prejudice du creancier est connu, l’execution dans ce cas est inutile»'.
Din toate observaţiile precedente rezultă că, dacă în caz de înstrăinare a unui bun de către debitor în dauna creditorilor, pedeapsa se aplică concomitent cu sancţiunea civilă rezultând din exercitarea acţiunii pauliene, nu există însă un paralelism perfect între cele două sancţiuni, cea civilă având o aplicaţiune mai largă.
în ceea ce priveşte condiţia ca debitorul să fie acţionat în justiţie sau să existe împotriva lui un titlu executor, observăm că ea se aplică la toate ipotezele prevăzute de art. 548 de care ne ocupăm mai jos.
b) Cazul când debitorul îşi deteriorează sau distruge un bun care îi aparţine şi care conform principiilor formează gajul creditorilor.
în această ipoteză poate exista sancţiune civilă? Pentru ca o asemenea sancţiune să poată fi concepută, ar trebui ca faptul distrugerii parţiale sau totale de către debitor a unui bun ce-i aparţine să dea naştere unei obligaţiuni de reparare a daunei cauzate creditorilor. Dauna constă în acest caz în faptul diminuării activului din care se poate despăgubi creditorul.
în practică, ipoteza aceasta nu se va realiza decât extrem de rar, deoarece pe de o parte nu e de presupus că debitorul preferă să nimicească un lucru, decât să-l vândă pentru a-şi achita datoria. Un debitor care ar proceda în acest chip nu ar putea fi socotit ca normal. Observaţia aceasta îşi are importanţa sa şi în ceea ce priveşte sancţiunea penală, deoarece un asemenea debitor ar avea oarecare şanse de a fi achitat ca iresponsabil.
Pe de altă parte, creditorul nu se poate socoti lezat decât în ipoteza când restul averii debitorului, rămas după distrugerea unui bun al acestuia, nu ar fi îndestulător pentru acoperirea creanţei sale.
Rămânând deocamdată pe tărâmul dreptului civil, problema care se pune este deci aceea dacă un proprietar, întrunind în acelaşi timp calitatea de debitor, poate distruge bunul său, sau dacă dreptul de a face ce-i place cu lucrul său nu se găseşte stânjenit din pricina calităţii pe care o are de debitor al unei terţe persoane.
Fapta asupra căreia raţionăm ar putea fi încadrată în termenii aşa de comprehensivi ai art. 998 C. civ.: «Orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela, din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara».
Instanţele ar putea în definitiv să condamne pe debitorul care ar fi distrus un bun al său în unicul scop de a dăuna pe creditori pe baza acestui text, făcând aplicarea teoriei abuzului de drept. într-adevăr, dacă un proprietar poate face ce vrea cu lucrul său, nu poate însă să-şi exercite drepturile sale în unicul scop de a cauza altuia o daună.
Dacă se poate deci pune problema unei sancţiuni civile în cazul de care ne ocupăm, aceasta nu ar putea interveni decât în modul arătat mai sus. în ceea ce priveşte sancţiunea penală edictată de art. 548, ea e subordonată existenţei unei acţiuni în contra debitorului sau a unui titlu executoriu.
Ipoteza prevăzută de art. 548 C. pen. nu e singura când legea nouă pedepseşte pe proprietarul care-şi distruge lucrul său. Art. 554 prevede un alt caz asemănător şi anume acela când deteriorarea lucrului e făcută în scopul de a încasa o despăgubire izvorâtă dintr-un contract de asigurare. Delictul în acest caz poartă denumirea tehnică de «delict de înşelăciune contra asigurătorului».
c) Cazul când debitorul îşi ascunde un bun. Sancţiunea penală intervine în acest caz nu pentru că debitorul şi-ar fi provocat sau mărit insolvabilitatea, ci fiindcă în mod fraudulos face să se creadă că e insolvabil. Aparenta insolvabilitate a debitorului este tot aşa de păgubitoare pentru creditor ca şi o insolvenţă reală, deoarece nu poate executa lucrul ascuns. Legiuitorul a prevăzut ipoteza tocmai pentru a împiedica pe debitori de a simula insolvenţă, cu atât mai mult cu cât în acest caz sancţiune civilă nu există.
d) Cazul când debitorul face datorii fictive. Raţiunea care a determinat pe legiuitor să sancţioneze penalmente pe debitorul care face datorii fictive este aceeaşi ca în ipoteza precedentă: a înţeles să pedepsească pe debitorul care simulează o insolvabilitate mai mare decât cea reală.
Observăm că şi în acest caz pedeapsa nu intervine decât atunci când debitorul, care face datorii fictive, se găseşte chemat în judecată, sau când există împotriva sa un titlu executoriu.
Aplicarea acestei condiţii la ipoteza asupra căreia discutăm va prezenta în practică incontestabile inconveniente, deoarece ea lasă în afară de cadrul articolului 548, deci lasă să scape pedepsei cazurile cele mai frecvente în care debitorii fac uz de creanţe fictive, şi anume în cererile de concordat preventiv. Debitorul îşi creează, într-adevăr, datorii fictive pentru a face să i se admită concordatul cu ajutorul unor creditori imaginari, care se prezintă în adunare, întrunind majoritatea împotriva adevăraţilor creditori.
Creditorul frustrat nu va putea să pună în mişcare acţiunea publică dacă în prealabil nu a acţionat pe debitor în judecată, sau dacă nu are un titlu executor.
In consecinţă, ori de câte ori creditorii nu vor fi învestit, de pildă, cu formula executorie cambiile lor la un moment dat, debitorul va putea să introducă o cerere de concordat, anunţând datorii fictive.
Dacă condiţia care face imposibilă aplicarea în acest caz a sancţiunii din art. 548 avea un rost în cazul înstrăinării frauduloase a unui bun de către debitor, ea nu are nici un rost în ipoteza de faţă.
Credem că legiuitorul nu a întrevăzut consecinţa, cu o atât de incontestabilă importanţă practică, a redactării art. 548. Faţă de termenii atât de categorici ai legii, instanţele nu vor putea însă extinde aplicarea numitului articol, dispoziţiile penale, de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie.
e) Cazul când debitorul comite orice alt act în paguba creditorilor, în afară de cele enumerate mai sus. Legea nu a vrut să enunţe în mod limitativ ipotezele când fapta debitorului de rea-credinţă ar aduce o pagubă pentru creditori.
De aceea a prevăzut în mod expres posibilitatea aplicării sancţiunii penale în cazul oricărui act dăunător comis de debitor.
II. Delictul de înşelăciune în convenţii.
Noul cod penal defineşte în articolul său 551 delictul de înşelăciune în convenţii. Acest delict nu figurează în vechiul cod penal astăzi abrogat, nici în celelalte coduri care au servit drept îndreptar legiuitorului român.
E vorba aşadar de un delict nou creat, prin care se stabileşte pentru ipoteza dolului în convenţii o sancţiune penală, pe lângă sancţiunea civilă prevăzută de codul civil.
S-a urmărit deci a se da părţilor care iau parte la încheierea sau executarea convenţiilor, o sancţiune în plus, dându-se în acest chip o şi mai mare siguranţă părţilor în tranzacţiile lor.
Până la intrarea în vigoare a noului cod, partea care ar fi fost victima unui doi avea drept posibilitate să se adreseze instanţelor penale, dacă dolul în chestiune se putea încadra în limitele trasate de codul penal delictului de înşelăciune. Sancţiunea penală nu intervenea, aşadar, decât atunci când dolul civil putea fi calificat în acelaşi timp de înşelăciune.
Pentru a ne putea da seama cu precizie asupra reformei introdusă prin noul cod, urmează să analizăm în primul rând situaţia anterioară intrării acestuia în vigoare.
Problema interesează, de bună seamă, atât pe penalişti, cât şi pe civilişti, deoarece inovaţia de care ne ocupăm reprezintă corecţionalizarea unui delict civil.
Dolul civil şi dolul penal sub vechiul cod. în cunoscuta sa monografie «De la regie morale dans Ies obligations civiles» dl. profesor Ripert a putut spune cu drept cuvânt:
«dans le monde moderne habile â la ruse Ies cas de doi sont innombrables. Ils vont de l’escroquerie criminelle â la simple allegation mensongere»'.
Din această observaţie reiese prin urmare că dolul poate depăşi limitele unui simplu delict civil, pentru a ajunge la escrocheria penală.
Pentru a putea preciza când un doi comis cu ocazia încheierii sau executării unui contract încetează de a avea un caracter pur civil, pentru a îmbrăca caracterele unui delict penal, va trebui să precizăm mai întâi ce se înţelege prin doi civil, pentru a determina apoi natura dolului penal, adică ţinând seama de principiile admise până în prezent atât în Franţa, cât şi la noi.
1. Dolul civil. Art. 960 cod civ., care reproduce dispoziţiile art. 1116 cod civ., defineşte dolul în modul următor: «Dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţiuni, cealaltă parte n-ar fi contractat. Dolul nu se presupune».
Noţiunea de doi o întâlnim în dreptul roman. Pe timpul lui Cicero dolul consista în a simula un lucru şi a face în realitate un altul. Labeo a lărgit noţiunea. Pentru el dolul rezultă din orice act contrar uzului oamenilor corecţi, destinat să înşele pe cineva. Definiţia sa a rămas clasică: «Omnem calliditatem fallaciam, machinationem ad circumveniendum, fallendum, decipiendumque alterum adhibitam» (D. IV. 3, 1 § 2).
în vechiul drept francez găsim următoarele definiţii. Pothier: «toute espece d'artifice dont quelqu’un se sert pour tromper autrui». Domat: «On apelle doi toute surprise, fraude, finesse, feinte et toute autre mauvaise voie pour tromper quelqu’un».
Codul Napoleon, urmat de codul civil român, a sancţionat dolul, după cum rezultă din articolul citat mai sus, cu nulitatea convenţiei.
lată care sunt după doctrină şi după jurisprudenţă caracteristicile dolului:
1. Dolul presupune, în primul rând, intenţia de a înşela.
2. Dolul presupune o acţiune. Uneori însă afirmaţiile mincinoase şi chiar simpla reticenţă pot constitui un doi.
3. Trebuie ca dolul să fi putut produce efect în absenţa oricărei culpe grave din partea părţii adverse.
4. Trebuie ca dolul să fi fost determinat. Cu alte cuvinte ca, în lipsa lui, contractul să nu se fi încheiat. Dacă însă contractul s-ar fi încheiat chiar în lipsa dolului comis, acesta nefiind determinat, nu se ia în seamă, convenţia rămânând valabilă.
5. Trebuie ca dolul să fi determinat o eroare prejudiciabilă. Dacă însă contractul s-ar fi încheiat chiar în lipsa dolului comis, acesta nefiind determinat, nu se ia în seamă, convenţia rămânând valabilă.
6. Trebuie ca dolul să fi fost exercitat de unul din contractanţi asupra celuilalt.
Nu vom intra în detaliul tuturor acestor condiţii, arătate mai sus, articolul de faţă neavând ca obiect un studiu pur şi simplu de drept civil, ci analiza consecinţelor introducerii în codul penal a noţiunii de doi penal, independent de delictul de înşelăciune, adică a corecţionalizării dolului civil.
2. Dolul penal. A) în dreptul francez. Codul penal francez nu posedă nici o dispoziţie specială pentru delictul de înşelăciune în convenţii. în consecinţă, dolul comis cu ocazia încheierii sau executării unei convenţii nu e sancţionat penalmente, decât dacă el se poate încadra în definiţia delictului de escrocherie prevăzut de art. 405 cod penal francez: «Quiconque, soit en faisant usage de fauxnoms ou de fausses qualites, soit en employant des manoeuvres frauduleuses pour persuader l’existence de fausses entreprises, d’un pouvoir ou d’un credit imaginaire, ou pour faire naître l’esperance ou la crainte d’un succes, d’un accident ou de tout autre evenement chimerique, et aura, par un de ces moyens, escroque ou tente d'escroquer la totalite ou pârtie de la fortune d’autrui, sera puni d’un emprisonnement d’un an ou moins et de cinq ans au plus...».
Trebuie să observăm că legea franceză din 17 şi 22 iulie 1791, în definiţia pe care o da delictului de escrocherie întrebuinţa cuvântul de doi: «ceux qui par doi, ou â l’aide de faux noms ou de fausses entreprises...». Dacă ulterior, la votarea codului penal, s-a renunţat la această expresie, aceasta se datoreşte dorinţei de a evita orice confuzie între dolul civil şi dolul penal, denumit escrocherie.
Condiţiile cerute pentru existenţa acestui delict, aşa cum reiese din articolul 405, sunt următoarele:
1. Trebuie să se fi întrebuinţat mijloace frauduloase. O simplă afirmaţie mincinoasă nu e deci suficientă.
în orice caz însă codul socoteşte această condiţie ca împlinită atunci când făptaşul a împrumutat fie un nume fals, fie o calitate falsă. Aceste procedee constituie, prin ele însele, o manoperă frauduloasă.
Se cere dar: a) o manoperă, un artificiu, adică mai mult decât o simplă minciună; b) ca manopera să fie frauduloasă; c) ca ea să fie întrebuinţată «pour persuader l’existence de fausses entreprises, d’un pouvoir on d’un credit imaginaire, ou pour faire naître l’esperance ou la crainte d’un succes, d’un accident ou de tout autre evenemet chimerique», cum se exprimă codul.
2. A doua condiţie cerută pentru existenţa delictului de care ne ocupăm este obţinerea unui câştig ilicit.
Cu alte cuvinte, numai dacă, în urma manoperelor frauduloase întrebuinţate s-a realizat un câştig ilicit, se poate socoti că există escrocherie.
3. în sfârşit, trebuie ca acel câştig să fi luat naştere în paguba patrimoniului unui terţ.
Din enumerarea condiţiilor cerute pentru existenţa dolului penal rezultă, făcând
comparaţie cu condiţiile cerute pentru existenţa dolului civil, că acestea sunt cu totul diferite.
într-adevăr, nu numai că pentru existenţa dolului civil nu e nevoie de o manoperă frauduloasă, dar mai mult, nu e nevoie ca rezultatul atitudinii celui ce a comis dolul să fie un câştig pentru el şi o pagubă pentru partea cealaltă.
în ceea ce priveşte deosebirea privitoare la necesitatea unei manopere pentru existenţa dolului penal, Planiol constată cu drept cuvânt, în tratatul său, că deosebirea faţă de principiul admis asupra dolului civil, e cu atât mai remarcabilă cu cât legea penală întrebuinţează pentru escrocherie acelaşi cuvânt «manopere», pe care legea civilă îl foloseşte când se ocupă de doi.
Deosebirea aceasta de soluţii, adăugăm noi, constituie un caz semnificativ în privinţa rezultatelor diferite la care se poate ajunge, plecând de la un punct comun, pe cele două căi ale interpretării civile şi penale.
în ipoteza care ne preocupă, interpretarea strictă, practicată în materie penală, a obligat instanţele să se ţină în mod strict de litera codului, oprindu-se asupra cuvântului «manopere», pe care îl interpretează în mod restrictiv.
în materie civilă, interpretarea largă, practicată de instanţe, le-a permis să extindă noţiunea de manopere, dându-i un înţeles mai cuprinzător şi anume de la manoperele frauduloase propriu-zise şi până la simplele afirmaţii mincinoase, ba chiar până la simpla reticenţă.
B) Drept român. 1. Sub vechiul cod penal. Vechiul nostru cod penal nu conţinea nici el vreo dispoziţie specială privitoare la codul penal, adică la delictul de înşelăciune în convenţii, care nu e decât o formă a delictului de înşelăciune. Se aplicau aşadar principiile prescrise în materie de înşelăciune, care se găseau înscrise în art. 332 şi urm.
Art. 332 prevedea: «Acela care în vederea de a împărtăşi folos, face să nască o amăgire în paguba averii altuia, sau făcând să treacă de adevărate fapte mincinoase, sau prefăcând în mincinoase fapte adevărate, ori suprimându-le de tot, este culpabil de înşelăciune».
Iar art. 334 prevedea ipoteza când înşelăciunea avea loc prin întrebuinţarea unui nume sau unei calităţi mincinoase, ori prin întrebuinţarea unor uneltiri viclene. Textul reproduce dispoziţiile art. 405 C. pen. francez.
în dreptul nostru se deosebeşte aşadar sub vechiul cod simpla escrocherie, prevăzută de art. 332, de escrocheria calificată prevăzută de art. 334.
Faţă de termenii întrebuinţaţi de art. 332, s-a decis la noi că, pentru existenţa simplului delict de înşelăciune, nu există nevoia de a se constata manopere frauduloase, element cerut numai pentru înşelăciunea calificată.
Făcând aplicarea acestor principii la ipoteza dolului comis cu ocazia încheierii sau executării unei convenţii, urmează că la noi, spre deosebire de cele ce se petreceau în Franţa, sancţiunea penală putea interveni chiar în lipsa unor manopere frauduloase, în cazul când s-ar fi constatat simple afirmaţii mincinoase. în cadrul principiilor cu privire la înşelăciune, dolul penal găsea deci sub vechiul cod român o sancţiune civilă.
Nu trebuie însă să se creadă că orice doi civil era sancţionat penalmente. într-adevăr, pentru ca să existe înşelăciune legea cerea, cum am văzut când ne-am ocupat de dreptul francez, o condiţie pe care nu o găsim în enumerarea pe care am făcut-o mai sus, când am arătat caracteristicile dolului civil. Condiţia în chestiune este aceea ca afirmaţiile mincinoase să fi fost făcute în vederea unui folos şi în paguba averii altuia.
Cu alte cuvinte, ori de câte ori această condiţie nu era întrunită, nu ne găseam decât în prezenţa unui doi civil.
Instanţele au subliniat în mod clar această deosebire: «Actele patrimoniale, atât în formarea lor cât şi în executarea lor, sunt garantate contra fraudei şi dolului, atât de legea civilă cât şi de cea penală. Dolul civil constă într-o manoperă întrebuinţată pentru a determina pe o persoană să consimtă la încheierea unei convenţii care altfel nu s-ar fi format. Dolul criminal, constă tot dintr-o manoperă care tinde însă la obţinerea unui profit în dauna patrimoniului altei persoane, iar nu la smulgerea unui consimţământ».
Din observaţiile precedente rezultă că, câmpul de aplicare al dolului civil e departe de a coincide cu acela al dolului penal. Reprezentate grafic prin două cercuri, acestea se întretaie cuprinzând între cele două puncte de intersecţie o suprafaţă comună figurând câmpul comun de aplicare, rămâne însă în fiecare cerc câte o suprafaţă care figurează câmpul de aplicare propriu al fiecăruia din cele două feluri de doi.
2. Noul cod penal. Noul cod penal începe, în secţiunea consacrată delictului de înşelăciune, prin a defini în art. 549 acest delict, ocupându-se într-un alt articol, şi anume art. 551, de delictul de înşelăciune în convenţii.
Se părăseşte deci vechea metodă în care dolul comis cu ocazia încheierii sau executării unei convenţii, sancţionat civilmente, nu putea fi sancţionat totodată şi din punct de vedere penal, decât dacă condiţiile cerute pentru existenţa delictului de înşelăciune se găseau întrunite.
Prin noua lege penală se deosebeşte aşadar înşelăciunea în genere săvârşită, în afară de ipoteza când e vorba de o convenţie, de înşelăciunea comisă cu ocazia unei convenţii.
Chestiunea nu e lipsită de importanţă practică, deoarece altele sunt condiţiile pe care le cere dolul într-un caz, altele în cazul celălalt.
Cuprinsul art. 551 e următorul:
«Comite delictul de înşelăciune în convenţii şi se pedepseşte, după distincţiile din art. 549, acela care, cu ocazia încheierii sau executării unei convenţii, induce sau menţine în eroare pe cealaltă parte, în aşa fel, încât, fără această eroare, ea nu ar fi încheiat sau executat convenţia în condiţiile stipulate».
Deosebirea faţă de delictul de înşelăciune, ale cărei condiţii le-am expus mai sus, apare în mod evident din simpla citire a articolului 551.
înainte de a arăta care sunt condiţiile care atrag aplicarea acestui articol, trebuie să examinăm în ce măsură codul nou a menţinut principiile admise anterior în privinţa delictului de înşelăciune.
Art. 549 precizează: «Acela care, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, face să se treacă drept adevărate fapte mincinoase, sau prezintă ca mincinoase fapte adevărate şi prin aceasta cauzează o pagubă materială unei persoane, comite delictul de înşelăciune şi se pedepseşte cu închisoarea corecţională de la 3 luni la 2 ani, amendă de la 2.000 lei la 10.000 lei şi interdicţie corecţională de la 1 la 2 ani.
Când, pentru comiterea faptului de mai sus, infractorul a întrebuinţat nume, calităţi mincinoase sau alte mijloace frauduloase, pedeapsa este închisoarea corecţională de la 1 la 3 ani, amendă de la 3.000 lei la 12.000 lei şi interdicţie corecţională de la 1 la 3 ani».
Cu alte cuvinte, noul cod penal păstrează distincţia admisă de codul vechi între înşelăciunea simplă şi cea calificată, definind pe cea dintâi în primul alineat al art. 549, iar pe cea de a doua în alineatul al doilea.
Fără a modifica principiile admise în această chestiune, codul cere aşadar pentru existenţa înşelăciunii simple: a) o afirmaţie mincinoasă; b) un folos material pentru făptaş; c) o pagubă materială pentru victimă.
Pentru existenţa înşelăciunii calificate cere: a) o manoperă frauduloasă, constând în întrebuinţarea unui nume sau calităţi mincinoase, sau de orice alt fapt care poate fi calificat ca atare; b) un folos material; c) o pagubă materială.
Am văzut, când ne-am ocupat de vechiul cod, că numeroase sunt ipotezele când dolul civil nu poate constitui totodată un doi penal, deoarece nu se găsesc întrunite condiţiile cerute pentru existenţa delictului de înşelăciune simplă sau calificată.
Această împrejurare a determinat înscrierea în cod a dispoziţiilor art. 551.
Care sunt condiţiile pentru ca acest articol să poată fi aplicat?
a) Se cere în primul rând ca să fie vorba de încheierea sau executarea unei convenţii.
b) Trebuie ca unul din contractanţi să fi fost indus sau menţinut în eroare.
c) Ca inducerea sau menţinerea în eroare să fi fost făcută de unul din contractanţi.
d) în sfârşit, se cere ca eroarea cauzată să fi determinat pe cel căzut în eroare să contracteze sau să execute convenţia.
Condiţiile stabilite pentru existenţa delictului de înşelăciune în convenţii de art. 551 C. pen. sunt tocmai condiţiile pe care civiliştii le cer cu privire la dolul civil.
Pentru a face să intervină, pe lângă sancţiunea civilă şi represiunea penală, nu se mai cer deci cele două condiţii necesare pentru delictul de înşelăciune propriu-zisă, şi anume de o parte un câştig, de alta o pagubă.
Rezultatul noii reforme este că dolul penal a fost echivalat dolului civil. Din modul cum e redactat art. 551 C. pen. urmează că există o coincidenţă perfectă astăzi între câmpurile de aplicare ale celor două feluri de doi. Reprezentate grafic ele se înfăţişează sub aspectul a două cercuri care se suprapun.
Cu alte cuvinte, prin noua lege, dolul civil, pe lângă sancţiunea civilă, a căpătat şi o sancţiune penală. Din simplu delict civil, dolul în convenţii a devenit un delict penal.
Prin aceasta, legiuitorul român nu a făcut decât să urmeze calea trasată de jurisprudenţă care, preocupată de ideea moralizării contractului, a întins într-o largă măsură aplicarea principiilor privitoare la dol.
Instanţele au admis într-adevăr, pe lângă sancţiunea nulităţii prevăzută în mod expres de art. 960 C. civ. rom. (art. 1116 C. civ. fr.), şi sancţiunea rezultând din aplicarea art. 998 C. civ. rom. (art. 1382 C. civ. fr.), adică despăgubiri civile pentru partea care a fost victima dolului comis.
în acelaşi timp au dat o cât mai largă interpretare principiilor, admiţând, de pildă, în ipoteza când dolul ar fi fost comis de un terţ în complicitate cu unul din contractanţi, că acesta din urmă e culpabil şi el de doi şi în consecinţă instanţele anulează contractul. Acesta nu e decât unul din exemplele pe care le-am putea cita pentru a arăta tendinţele jurisprudenţei în materia care ne preocupă.
RENE P. RÂMNICEANU
Doctor laureat al Facultăţii de Drept din Paris
