Fenomene sociopsihologice ale privării de libertate
| Comentarii |
|
fenomene sociopsihologice ale privării de libertate, pentru înţelegerea acestor fenomene, este necesară mai întâi analizarea grupului de oameni privaţi de libertate. Viaţa în penitenciar este greu de suportat, aici fiind anulată orice intimitate, totul este la vedere pentru ceilalţi. Un loc important îl ocupă relaţiile interpersonale din cadrul grupurilor de deţinuţi, care sunt grupuri eterogene.
În penitenciar apar relaţii de atracţie sau de respingere între deţinuţi, de indiferenţă sau de subordonare între aceştia. Relaţiile interpersonale sunt o golire, o risipire de sine, pentru că în penitenciar nu te poţi ascunde de partea rea a conduitei celor din jur, dar, mai rău, posibilităţile de schimbare aproape că nu există. Penitenciarul creează un tip aparte de relaţii interpersonale. care au un conţinut dinamic şi modalităţi aparte de structurare şi manifestare, generate de cadrul specific al penitenciarului (modul de organizare, genurile de activitate, supravegherea permanentă, specificul populaţiei penitenciare).
Termenul de mediu închis (închisoare) a fost propus de către Goffman în 1961, pentru a descrie locuinţa unde indivizii îşi petrec tot timpul (odihnă, muncă). Din punct de vedere metodologic, un asemenea mediu este un laborator natural, de exemplu: închisoarea, spitalul, azilul, internatul, cazarma militară, toate reprezintă medii totale sau medii izolate şi restrânse.
Aplicarea pedepsei privative de libertate obligă individul să trăiască într-un mediu de constrângere. Coerciţia instituţională are nevoie de autorizarea societăţii. Ca urmare a privării de libertate, deţinutul este constrâns juridic şi material să locuiască în instituţia penitenciară şi este obligat să se conformeze regulamentelor de ordine interioară. Deţinutul percepe timpul dintr-o poziţie coercitivă, apăsătoare şi artificială: astfel se pătrunde în psihologia deţinutului. El are conştiinţa faptului că intră în penitenciar împotriva voinţei sale. cu un statut de subordonare pe termen lung şi resimte pierderea libertăţii cu atât mai dureros, cu cât libertatea era mai bogată în perspective şi alternative, iar condiţiile concrete din penitenciar sunt mai grele. Cu cât este mai preţuit timpul în libertate - valoarea lui personală cu atât mai mult pierderea lui prin aducerea în penitenciar devine mai dureroasă, mai zdrobitoare, pedeapsa fiind resimţită ca represivă. Fiecare condamnat vine în penitenciar cu un univers specific, plin de contradicţii, frustrări, neîmpliniri, ca urmare a unei conduite antisociale, a săvârşirii unei infracţiuni.
Mulţi dintre condamnaţi sunt neadaptaţi social, refractari sau incapabili să se integreze în cerinţele normelor de convieţuire socială sau de o moralitate dubioasă şi cu un trecut încărcat, care apasă asupra conştiinţei lor. Venirea în penitenciar tulbură echilibrul personalităţii condamnatului. Apatia, lipsa iniţiativei, pierderea interesului pentru lucru, oameni şi evenimente, anestezia afectivă, incapacitatea de a mai face planuri, resemnarea fatalistă, toate acestea conturează nevroza penitenciară. Frecvent se instalează o sensibilitate progresivă la mediu, o intoleranţă emoţională, toate acestea conturând un posibil potenţial patogen al mediului privativ.
Infractorul adult se evidenţiază printr-un profil psihologic care constă în înclinaţia către agresivitate, bazată pe un fond de ostilitate şi negare a valorilor socialmente acceptate, pe o instabilitate emoţională (fragilitatea eului, carenţe educaţionale, inadap-tare socială, exacerbarea sentimentelor de insecuritate), pe duplicitatea conduitei bogate în patimi, vicii, perversiuni şi experienţe neplăcute.
în cadrul mediului privativ de libertate, în penitenciare, putem întâlni diverse tipuri de personalitate a infractorului:
- infractorul inveterat-acesta are un comportament repetitiv obişnuit, care face să apese o ameninţare gravă asupra securităţii semenilor săi prin agresivitate persistentă, indiferenţă absolută în privinţa consecinţelor;
- infractorul primejdios - noţiunea de caracter primejdios nu se sprijină nici pe consideraţiuni juridice, nici pe consideraţiuni clinice. Această clasificare implică mai mult necesitatea de a recurge la măsuri severe faţă de infractor;
- infractorul dificil-este astfel denumit de către autorităţile corecţionale din cauza greutăţilor pe care le are în a se adapta rigorilor şi privaţiunilor detenţiei, mai cu seamă din cauza personalităţii sale într-un mediu fizic strict delimitat, pe o perioadă de timp considerabilă. Deţinuţii dificili sunt pur şi simplu aceia care pun probleme administrative mai curând decât probleme de securitate;
- deţinutul pe termen lung - întemniţarea pe termen lung este o noţiune relativă, fiindcă depinde de existenţa sau absenţa pedepsei capitale. Totuşi, în ceea ce priveşte această categorie de deţinuţi, este posibil să facem deosebirea între cei care pot să prezinte o ameninţare fizică pentru societatte, pentru personalul penitenciarului, pentru alţi deţinuţi şi cei care au fost condamnaţi la o pedeapsă de lungă durată, fiindcă societatea consideră crima pe care au săvârşit-o atât de oribilă, încât o lungă condamnare este singurul mijloc de a stigmatiza asemenea fapte. Cu cât pedeapsa este mai lungă, cu atât condiţiile în care ea este ispăşită sunt mai stricte şi cu atât mai mult izolarea şi alienarea deţinutului vor fi mai durabile.
