Garanţii ale creditorului
| Comentarii |
|
garanţii ale creditorului, mijloace tehnice, extrinseci raportului de obligaţie, dar alăturate acestuia, menite să contribuie la conservarea anumitor bunuri în vederea executării silite, la asigurarea executării reale a obligaţiei sau la despăgubirea creditorului, în cazul în care executarea reală nu mai are loc. G.c. îndeplinesc următoarele funcţii: a) promovează securitatea creditului; b) contribuie la apărarea proprietăţii; c) stimulează respectarea disciplinei contractuale. După criteriul momentului în care garanţiile îşi produc efectele, se disting:
a) garanţiile preventive, categorie din care fac parte dreptul de retenţie şi indisponibilizarea (urmărind ca scop conservarea unor bunuri în vederea unei posibile executări silite); b) garanţiile executării reale, între care se înscriu arvuna, clauza penală, clauza de coparticipare (toate acestea având ca scop asigurarea executării reale a obligaţiei principale); c) garanţiile propriu-zise sau reparatorii, care cuprind toate acele garanţii ce îşi produc efectele, în cazul executării silite, ca excepţii de la principiul egalităţii creditorilor (cum sunt: fideiusiunea şi celelalte garanţii personale care derivă din ea; gajul cu diferitele sale forme; privilegiile; ipotecile). Tradiţional, garanţiile se clasifică în: a) garanţii personale, prin care se desemnează toate raporturile de obligaţii în virtutea cărora o persoană se obligă cu întregul său patrimoniu să plătească datoria alături sau în locul debitorului (este vorba de fideiusiune şi de clauza de coparticipare, precum şi de solidaritate, indivizibilitate ori delegaţie imperfectă); b) garanţii reale, ce constau în afectarea unuia sau mai multor bunuri din patrimoniul debitorului, sau chiar al unui terţ, la despăgubirea preferenţială a unui anumit creditor (spre exemplu, gajul şi ipoteca); c) mixte, când o terţă persoană garantează plata datoriei debitorului cu un anumit bun sau cu anumite bunuri din patrimoniul său (cauţiune reală); d) clauze legale de preferinţă, în ipoteza cărora legea însăşi stabileşte o ierarhie între creditori, impunând satisfacerea cu preferinţă a anumitor creanţe, în funcţie de natura lor, prin derogare de la principiul egalităţii creditorilor.
