Indivizibilitatea mărturisirii
| Comentarii |
|
indivizibilitatea mărturisirii, regulă de apreciere a valorii probante a mărturisirii, potrivit căreia atunci când această probă are caracter complex, ea nu poate fi divizată (scindată), în sensul că instanţa de judecată nu poate lua în considerare, cu ocazia soluţionării procesului în care mărturisirea a fost făcută, numai primul ei element (adică recunoaşterea faptului invocat de partea adversă) şi să-l ignore pe cel de-al doilea element (adică faptul posterior, la care face referire cel ce mărturiseşte), ci trebuie să adopte o poziţie unitară (identică) faţă de ambele elemente, privind mărturisirea ca pe un tot unitar, nescindabil, ce trebuie să fie luat în considerare în întregul său ori înlăturat în întregul său. Această regulă este în deplină concordanţă cu sistemul probator reglementat de legislaţia României. Astfel, potrivit legii, mărturisirea (judiciară) nu poate fi luată decât în întregime împotriva celui care a mărturisit, consacrându-se astfel regula indivizibilităţii mărturisirii judiciare. S-a pus problema de a şti dacă regula indivizibilităţii mărturisirii judiciare îşi mai găseşte aplicare după ce, prin Decretul nr. 205/1950, mărturisirea judiciară a fost transformată dintr-o probă legală, ce făcea deplină dovadă, într-o probă obişnuită, lăsată la aprecierea instanţei. într-o primă opinie, s-a susţinut că regula indivizibilităţii mărturisirii judiciare nu mai leagă pe judecător, arătându-se fie că legiuitorul a săvârşit o inadvertenţă atunci când, desfiinţând caracterul de probă legală a mărturisirii, a păstrat totuşi din vechiul text indivizibilitatea ei, deoarece într-un sistem consecvent, este firesc să se lase judecătorului puterea să aprecieze dacă întreaga recunoaştere sau numai o parte din ea îi inspiră încredere, fie că, în condiţiile în care judecătorul are un rol activ şi apreciază liber toate probele administrate în cauză, regula indivizibilităţii nu mai poate fi considerată că are un caracter obligatoriu, ci constituie o simplă îndrumare pentru judecător, care va putea primi mărturisirea în totalitate sau în parte, punând în vedere ambelor părţi sau uneia dintre ele să mai administreze probe ori le va ordona din oficiu. într-o altă opinie, regula indivizibilităţii mărturisirii judiciare îşi găseşte în continuare aplicare, de vreme ce legiuitorul a menţinut dispoziţiile legale care se referă la această regulă. Regula i.m. nu se aplică în cazul mărturisirii extrajudiciare [v. şi forţa probantă a mărturisirii].
indivizibilitatea mărturisirii, regulă potrivit căreia o mărturisire complexă nu poate fi divizată (scindată), în sensul că instanţa de judecată, soluţionând procesul în care aceasta a fost făcută, nu poate să ia în considerare numai primul ei element (recunoaşterea faptului invocat de către partea adversă) şi să-I nesocotească pe cel de al doilea (faptul posterior la care face referire, în completare, autorul mărturisirii), ci dimpotrivă, trebuie să adopte aceeaşi poziţie faţă de ambele elemente ale mărturisirii, fie acceptand-o, fie înlăturand-o în întregul ei.
Consacrată şi în dispoziţiile Codului civil de la 1864, regula indivizibilitatii marturisirii a fost larg împărtăşită şi consecvent susţinută de juriştii burghezi. Ba a fost menţinută în Codul civil (printr-o inadvertenţă cu ocazia modificărilor aduse codului în anii socialismului), cu toate că în prezent această regulă nu mai este în deplină concordanţă cu realităţile sistemului nostru probator, în care mărturisirea niu mai este „regina probelor", ci un mijloc de dovadă obişnuit, supus — ca toate celelalte mijloace de dovadă — liberei aprecieri a judecătorului, întemeiată pe conştiinţa sa juridică.
