Interogatoriu
| Comentarii |
|
interogatoriu, mijloc procedural de obţinere a mărturisirii în mod provocat, fie la cererea părţii potrivnice, fie din iniţiativa instanţei, în exercitarea rolului său activ. Legea prevede că reclamantul care doreşte să ia i. pârâtului va solicita aceasta prin chiar cererea de chemare în judecată; în cazul în care s-a făcut o asemenea solicitare, preşedintele va dispune citarea pârâtului la i., sub rezerva dezbaterii în contradictoriu la termenul de înfăţişare. Şi pârâtul poate cere, prin întâmpinare, i. reclamantului. Partea al cărei i. s-a cerut va fi citată cu o menţiune specială în acest sens, făcută în cuprinsul citaţiei ce i se trimite. Atât reclamantul, cât şi pârâtul, dacă nu solicită i. părţii adverse în condiţiile arătate, sunt în principiu decăzuţi din această probă. Instanţa are dreptul să ordone din oficiu i. oricăreia din părţi; de asemenea, ea poate aprecia că proba nu a fost solicitată datorită lipsei de pregătire a părţii şi să o încuviinţeze, la cerere, luând i. părţii în cazul în care aceasta se prezintă personal la proces. I. trebuie să se refere la probleme de fapt, la fapte personale, pertinente şi concludente; el nu poate fi încuviinţat:
a) în acele situaţii în care însăşi proba mărturisirii este interzisă (cum sunt cazurile în care litigiul priveşte drepturi în privinţa cărora părţile nu pot dispune; astfel, nu pot fi dovedite pe această cale motivele de divorţ, actele de stare civilă, un drept stins prin prescripţie etc.);
b) în situaţii în care i. nu se referă la fapte personale ale părţii; faptele străine părţii pot fi dovedite prin alte mijloace de probă, ca, de exemplu, prin martori;
c) dacă întrebările au un caracter vexatoriu (instanţa poate refuza punerea unor asemenea întrebări);
d) unei persoane străine de proces nu i se poate lua i., ea putând fi audiată numai în calitate de martor sau numai ca expert; i. constituie o probă care priveşte numai părţile litigante;
e) răspunsurile nu pot fi date prin mandatar, ci numai personal de către parte, deoarece mărturisirea, prin specificul ei, are un pronunţat caracter personal.
Partea care solicită i. sau instanţa de judecată (când ordonă din oficiu această probă) formulează în scris întrebările, urmând ca răspunsurile să fie consemnate pe aceeaşi foaie de hârtie, care se semnează de către preşedinte, grefier, partea care a cerut i. şi partea care a dat răspunsurile, după ce a luat cunoştinţă de cuprins. în eventualitatea că în text se operează ştersături sau adăugiri, acestea trebuie semnate în acelaşi mod, sub sancţiunea neluării în considerare. în cazul în care partea
recunoaşte cele pretinse prin întrebările conţinute în i., recunoaşterea sa are valoarea unei mărturisiri; dacă răspunsurile sunt negative, i. nu constituie nicio probă împotriva părţii care o face şi nicio probă în favoarea ei, urmând ca litigiul să fie soluţionat pe baza celorlalte probe administrate. Răspunsul echivoc sau incomplet are valoarea unui început de dovadă scrisă, care poate fi completat cu proba prin martori. Legea prevede că în cazul în care partea refuză, fără motive temeinice, să răspundă la i. sau nu se înfăţişează, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă scrisă în folosul părţii potrivnice [v. şi chemare la interogatoriu; mărturisire].
interogatoriu - 1. ascultare a învinuitului sau inculpatului în cursul procesului penal, în legătură cu fapta săvârşită. Cuprinde totalitatea întrebărilor puse învinuitului sau inculpatului, precum şi răspunsurile la aceste întrebări. 2. înscris în care sunt consemnate întrebările şi răspunsurile.
