Intervenţie principală
| Comentarii |
|
intervenţie principală, acţiune civilă promovată pe cale incidentală, prin care o terţă persoană urmăreşte valorificarea unui drept propriu faţă de părţile principale ale procesului. Pentru promovarea i.p. sunt necesare, în afara cerinţelor generale de admisibilitate privitoare la participarea terţelor persoane în procesul civil, şi unele condiţii speciale. Aceste condiţii vizează:
a) afirmarea unui drept ce urmează să fie valorificat. Actualitatea dreptului subiectiv nu reprezintă o condiţie generală a i.p., întrucât acest mijloc procedural are un pronunţat caracter preventiv; de asemenea, i.p. constituie un act de conservare a patrimoniului;
b) forma i.p.; sub acest aspect, i.p. trebuie să cuprindă aceleaşi elemente ca şi orice cerere de chemare în judecată. I.p. este frecvent folosită în practica judiciară; legea nu limitează, în mod expres, promovarea ei doar la unele materii; cu toate acestea, principiul enunţat cunoaşte şi anumite excepţii. Astfel, i.p. nu este admisibilă în litigiile de muncă, iar uneori nici în acţiunile posesorii şi nici în cererile de ordonanţă pre-şedinţială. I.p. se poate promova numai în faţa primei instanţe, până la închiderea dezbaterilor; posibilitatea promovării i.p. în termenul menţionat are semnificaţia de a garanta părţilor accesul la cele două grade de jurisdicţie; cererea de i.p. nu poate fi promovată, însă, după casarea hotărârii, în faţa instanţei de trimitere. Din punct de vedere procesual, i.p. se soluţionează în două faze:
1) Admiterea în principiu a cererii, care se poate dispune doar după ascultarea părţilor şi a celui care intervine. Cu prilejul încuviinţării în principiu se discută doar asupra admisibilităţii i.p. din punctul de vedere al cerinţelor de formă, al interesului şi al legăturii de conexitate cu cererea principală. Asupra admiterii în principiu instanţa se pronunţă printr-o încheiere ce nu poate fi atacată decât odată cu fondul cauzei; o asemenea încheiere are un caracter interlocutoriu, instanţa având obligaţia de a proceda în continuare la judecarea în fond a cererii. După admiterea în principiu, părţile pot formula întâmpinare în termenul stabilit de instanţă; de asemenea, părţile interesate pot promova pretenţii proprii faţă de terţul intervenient, prin intermediul acţiunii reconvenţionale.
2) Judecarea i.p., fază în cadrul căreia se vor administra probe şi se va discuta, în contradictoriu, asupra temeiniciei cererii. I.p. se soluţionează odată cu acţiunea principală, pronunţându-se o singură hotărâre asupra ambelor cereri; dacă i.p. ar conduce la întârzierea judecăţii, instanţa va putea dispune disjungerea ei spre a fi soluţionată separat. în faza judecăţii îi sunt recunoscute intervenien-tului drepturile garantate de lege oricăreia dintre părţi. Astfel, terţul intervenient are dreptul de a formula cereri, de a participa personal sau prin reprezentant la dezbaterile judiciare, dreptul de apărare, precum şi dreptul de a invoca excepţii şi de a propune dovezi; de asemenea, intervenientul are dreptul de a introduce o altă persoană în procesul civil; temeiul juridic al introducerii altei persoane în litigiu decurge din dreptul recunoscut de lege părţilor de a chema în judecată pe aceia care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. Obligaţiile procesuale ale intervenientului sunt, de regulă, identice cu cele pe care legea le impune şi celorlalte părţi. Astfel, interve-nientul are obligaţia de a îndeplini actele de procedură în termenele prevăzute de lege; de a face dovada susţinerilor sale; de a depune la dosar înscrisurile de care înţelege să se folosească; de a-şi exercita cu bună-credinţă drepturile procedurale; de a suporta cheltuielile de judecată pe care le-a ocazionat prin apărarea sa, în ipoteza în care ar pierde procesul. O obligaţie particulară a terţului vizează luarea procedurii în starea în care aceasta se află în momentul admiterii în principiu a intervenţiei; aşa fiind, actele procedurale îndeplinite anterior admiterii in principiu nu pot fi reluate, legea considerând acele acte ca fiind realizate şi faţă de terţ; în schimb, actele de procedură următoare se vor îndeplini şi faţă de cel care intervine. I.p. produce importante efecte procedurale, care sunt determinate atât de caracterul incidental, cât şi de cel principal al cererii.
Caracterul incidental al i.p. determină următoarele efecte:
a) lărgeşte cadrul procesual cu privire la părţi şi la obiectul litigiului;
b) conduce la realizarea unei prorogări legale de competenţă.
Caracterul principal, de acţiune, al i.p. determină efecte asemănătoare unei cereri de chemare în judecată. Astfel:
a) intervenientul devine parte în procesul civil, iar hotărârea pronunţată îi va fi opozabilă;
b) introducerea i.p. face să curgă dobânzile pentru creanţele care, anterior, nu erau producătoare de dobânzi;
c) promovarea i.p. face să înceteze buna-credinţă a posesorului, care este obligat astfel să restituie fructele;
d) i.p. întrerupe prescripţia dreptului la acţiune [sin. intervenţie în interes propriu; intervenţie agresivă].
INTERVENŢIE PRINCIPALĂ, acţiune civilă promovată pe cale incidentă, prin care o terţă persoană urmăreşte valorificarea unui drept propriu faţă de părţile principale prezente în cauză. Pentru promovarea intervenţiei principale sunt necesare, în afara cerinţelor generale de admisibilitate referitoare la participarea terţelor persoane în procesul civil, şi unele condiţii speciale. Aceste condiţii vizează: 1. Afirmarea unui drept ce urmează să fie valorificat.
2. Cererea de intervenţie principală trebuie să conţină aceleaşi elemente ca şi orice cerere de chemare în judecată. Intervenţia principală se poate promova numai în faţa primei instanţe, până la închiderea dezbaterilor. Din punct de vedere procesual, intervenţia principală se soluţionează în două etape: 1. admiterea în principiu a cererii, care se poate dispune doar după ascultarea părţilor şi a celui care intervine. Cu ocazia încuviinţării în principiu, se discută doar asupra admisibilităţii intervenţiei principale din punctul de vedere al cerinţelor de formă, al interesului şi al legăturilor de conexitate cu cererea principală. Asupra admiterii în principiu instanţa se pronunţă printr-o încheiere ce poate fi atacată cu apel sau recurs; După admiterea în principiu, părţile pot formula întâmpinarea în termenul stabilit de instanţă; de asemenea, părţile interesate pot formula pretenţii proprii faţă de terţul intervenient, prin intermediul acţiunii reconvenţionale. 2. Judecarea intervenţiei principale, etapă în cadrul căreia se vor administra probe şi se va discuta, în contradictoriu, asupra temeiniciei cererii. Intervenţia principală se soluţionează odată cu acţiunea principală, pronunţându-se o singură hotărâre asupra ambelor cereri; dacă intervenţia principală duce la întârzierea judecării, instanţa va putea dispune disjungerea ei spre a fi soluţionată separat. Obligaţiile procesuale ale intervenientului sunt, de regulă, identice cu cele pe care legea le impune şi celorlalte părţi. Astfel intervenientul are obligaţia de a îndeplini actele de procedură în termenele prevăzute de lege; de a face dovada susţinerilor sale; de a depune la dosar înscrisurile pe care înţelege să le folosească; de a-şi exercita cu bună-credinţă drepturile procedurale; de a suporta cheltuielile de judecată pe care le-a ocazionat prin apărarea sa, în cazul în care ar pierde procesul. Intervenţia principală produce efecte procedurale, care sunt determinate atât de caracterul incident, cât şi de cel principal al cererii. Caracterul incident al intervenţiei principale determină următoarele efecte: a) lărgeşte cadrul procesual cu privire la părţi şi la obiectul litigiului; b) conduce la realizarea unei prorogări legate de competenţă. Caracterul principal de acţiune al intervenţiei principale, determină efecte asemănătoare unei cereri de chemare în judecată. Astfel: a) intervenientul devine parte în procesul civil, iar hotărârea pronunţată îi va fi opozabilă; b) introducerea intervenţiei principale face să curgă dobânzile pentru creanţele care anterior, nu erau producătoare de dobânzi; c) promovarea intervenţiei principale face să înceteze buna-credinţă a posesorului, care este obligat astfel să restituie fructele; d) intervenţia principală întrerupe prescripţia dreptului la acţiune.
