iura novit curia, (judecătorul cunoaşte legea/normele de drept) 1. prezumţia absolută potrivit căreia judecătorul cunoaşte legea; această prezumţie rezultă din principiul general conform căruia nimeni nu se poate prevala de necunoaşterea legii. Existenţa acestei prezumţii a determinat conturarea principiului inadmisibili-tăţii probei normelor de drept, conform căruia normele de drept nu pot forma obiectul probaţiunii judiciare. Principiul inadmisibilităţii probei normelor juridice se referă numai la legea română; în ceea ce priveşte legea străină, potrivit art. 7 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada conţinutului ei; 2. regula potrivit căreia judecătorul nu este ţinut de textul de lege indicat de parte, ci el trebuie să aplice acel text de lege care corespunde situaţiei de fapt calificate juridic de către parte, în măsura în care situaţia de fapt respectivă este confirmată de probele administrate în cauză. Această regulă nu trebuie să ducă la confundarea operaţiunii de aplicare a textului de lege cu calificare juridică a situaţiei de fapt. în acest sens, reclamantul supune o pretenţie judecăţii pe care şi-o fundamentează pe o anumită situaţie de fapt, pe care apoi o califică din punct de vedere juridic, astfel încât pretenţia respectivă să apară ca fiind justificată. Pârâtul, în apărare, prezintă o situaţie de fapt aşa încât pretenţia formulată împotriva lui să apară ca fiind neîntemeiată. în baza mijloacelor de probă administrate pentru dovedirea sau combaterea afirmaţiilor celor două părţi, judecătorul va stabili situaţia de fapt a speţei, reţinând din împrejurările de fapt prezentate de părţi numai pe acelea care au fost probate, fără să poată da o altă calificare juridică, iar apoi va aplica textul de lege corespunzător acestei situaţii, indiferent de eventualele dispoziţii legale indicate de părţi.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Iura novit curia
