Izvoarele obligaţiilor în dreptul roman
| Comentarii |
|
izvoarele obligaţiilor în dreptul roman, Raporturile juridice de obligaţii sunt o specie foarte numeroasă a raporturilor juridice civile. Aşa se face că izvoarele lor sunt, în linii generale, identice cu izvoarele tuturor raporturilor juridice. De altfel, însăşi conceptul de izvoare ale raporturilor juridice, indiferent că sunt de drept public sau de drept privat, precum şi diferitele clasificări ale acestora au fost elaborate în ştiinţa dreptului, având ca model şi reper izvoarele obligaţiilor din dreptul civil şi, mai mult, chiar din dreptul privat roman.
în vechiul drept roman, problema izvoarelor obligaţiilor nu a fost teoretizată; jurisconsulţii romani, nu erau interesaţi să realizeze o construcţie teoretică a obligaţiilor civile; ei s-au dovedit preocupaţi, mai degrabă, de soluţiile practice care trebuiau găsite şi aplicate şi mai puţin de diferitele speculaţii teoretice. Cu toate acestea, mai târziu, urmare dezvoltării sociale şi dinamizării schimbului de mărfuri şi servicii, au fost nevoiţi să acorde o atenţie mai mare obligaţiilor civile, în vederea disciplinării comerţului, fiind necesară crearea de noi operaţii şi forme contractuale, care să răspundă trebuinţelor şi realităţilor sociale.
Acestea au fost condiţiile în care au avut loc primele încercări de sistematizare teoretică şi stabilire a unui echilibru necesar între cerinţele vieţii sociale şi acurateţea conceptelor. Aşa se face că la finele secolului al Il-lea e. n., în manualul său, marele jurisconsult Gaius afirma: „orice obligaţie se naşte fie dintr-un contract, fie dintr-un delict (omnis enim obligcitio vel ex contracta nascitur vel ex delicto)” . Aşadar, în acea vreme, obligaţiile aveau două izvoare: contractul şi delictul.
Ulterior, clasificarea bipartită a izvoarelor obligaţiilor a devenit insuficient de cuprinzătoare. Dezvoltarea societăţii romane a determinat apariţia şi a altor împrejurări din care se năşteau raporturi de obligaţii. In acest fel s-a ajuns să se împartă izvoarele obligaţiilor în: contracte, delicte şi diferite alte cauze (varie causarum figurae). în categoria „diferitelor cauze” s-au inclus toate acele împrejurări care, fară a fi contracte sau delicte, dădeau totuşi naştere la legături obligaţionale\
în dreptul roman postclasic, sub imperiul evoluţiilor sociale şi sub influenţa spiritului speculativ grec, împăratul Justinian în „Instituţiile” sale încearcă o nouă clasificare a izvoarelor obligaţiilor în patru categorii: contracte, delicte, cvasicontracte şi cvasidelicte; cvasicontractele şi cvasidelictele cuprindeau împrejurările care înainte vreme erau numite „diferite alte cauze” (varie causarum figurae) şi li se aplicau fie regulile de la contracte, ca şi când s-ar fi născut dintr-un contract, fie regulile de la delicte, considerându-se că s-au născut dintr-un delict.
Clasificarea lui Justinian a fost preluată de marele jurisconsult francez Pothier în secolul al XVIII-lea, la care a mai adăugat legea, ca fiind al cincilea izvor de obligaţii. Această clasificare a fost consacrată şi în Codul civil francez de la 1804 (art. 1101-1369, unde sunt reglementate contractele şi obligaţiile convenţionale în general şi art. 1370-1386 care reglementează celelalte izvoare de obligaţii: cvasicontractele, delictele şi cvasidelictele, precum şi însăşi legea). în ceea ce priveşte legea stricto sensu ca izvor de obligaţii, art. 1370 alin. (3) C. civ. francez prevede că aceasta se întâmplă când o persoană devine debitor faţă de o altă persoană direct şi nemijlocit dintr-o normă juridică imperativă, cum ar fi: obligaţiile care rezultă din starea de vecinătate dintre doi proprietari de imobile şi obligaţiile tutorilor şi altor administratori care nu pot refuza funcţia încredinţată; la acestea doctrina a mai adăugat uneori şi obligaţiile de întreţinere, numite „obligaţii alimentare”.
