Contract civil
| Comentarii |
|
contract civil, Art. 1166 noul cod civil defineşte contractul ca fiind „acordul între două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”. Definiţia citată reia parţial vechea definiţie cuprinsă în art. 942 vechiul Cod Civil care însă omitea criticabil ipoteza în care contractul era încheiat în vederea modificării unui raport juridic preexistent, aspect sesizat de doctrina de la acea vreme. De aceea, practic, definiţia dată de cod este identică sau aproape identică sugestiilor de definiţie oferite de vechea doctrină în materie, potrivit cărora: Contractul este un acord de voinţă realizat între două sau mai multe persoane în scopul de a crea, modifica sau stinge un raport juridic preexistent.
În cuprinsul Codului civil, termenul de contract este sinonim cu acela de „acord de voinţe”. în doctrină şi pe alocuri, chiar şi în noua reglementare, regăsim şi utilizarea tennenului de „convenţie” despre care se stabilise că este sinonim celui de contract. De aceea, obligaţiile născute din acorduri de voinţă pot fi calificate, deopotrivă, ca obligaţii contractuale sau obligaţii convenţionale.
în literatura noastră juridică mai veche s-a încercat să se facă distincţie între convenţie şi contract, afirmându-se că ele sunt noţiuni diferite: „convenţia este genul, contractul este specia. Contractul este convenţia care dă naştere unei obligaţii.
Convenţia este acordul de voinţă realizat cu scopul de a produce efecte juridice, adică de a da naştere unei obligaţii, de a modifica o obligaţiune sau de a stinge o obligaţiune”. Astfel de încercări sunt contrare sensului de bază al celor două noţiuni care sunt identice, motiv pentru care, în prezent, sunt considerate a fi sinonime. Totuşi, trebuie reţinut că, în dreptul comparat, situaţia noţiunii de contract nu este la fel de simplă şi nu se rezumă la scurte eventuale distincţii între noţiuni atât de apropiate ca şi convenţia şi contractul".
Acordul de voinţe - element esenţial al contractului. Principiul libertăţii contractuale şi limitele sale.
Aşa cum se poate constata din definiţia de mai sus, elementul specific al contractului este acordul de voinţe al părţilor. Prin acord de voinţe, se înţelege întâlnirea concordantă a două sau mai multe voinţe individuale, cu intenţia părţilor de a produce efecte juridice. în acest mod, contractul se deosebeşte de actul juridic unilateral care constă în manifestarea de voinţă a unei singure persoane cu intenţia de a produce efecte juridice.
Potrivit art. 1169 noul Cod Civil, după modelul urmat cu regularitate de propunerile modeme de codificare a regulilor în materie de contracte, „părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri”. Se consacră astfel, principiul libertăţii contractuale cu privire la încheierea şi conţinutul contractului. Consecinţa imediată a acestui principiu este forţa obligatorie a contractului (principiul pacta sunt servcmda). Acordul de voinţe, pentru a fi definit ca şi contract, este necesar să tindă la aplicarea acestui principiu între părţile sale. Dacă acest principiu nu există, nu putem vorbi de un contract ci de manifestări de voinţă non-juridice1 care se bazează pe un acord". Vom relua acest principiu cu ocazia dezbaterii chestiunii formării contractului.
Evoluţia societăţii a impus, inerent, şi unele reconsiderări ale conceptului iniţial de contract. Astfel, potrivit teoriei voluntariste, în 1804 noţiunea de contract era individualistă şi se baza esenţialmente pe acordul de voinţe.
Potrivit tendinţelor actuale, se apreciază că voluntarismul se află în recul, deoarece el nu poate explica unele aspecte moderne ale contractului precum: contractele de adeziune, contractele colective, contractele forţate, rolul bunei-credinţe etc. şi, potrivit teoriei sociale a contractului (solidarismul
Citește mai mult
contractual), s-ar impune „un intervenţionism judiciar sporit, o aplicare selectivă a principiului executării de bună-credintă”.Respingerea contemporană a solidarismului contractual a generat „o nouă criză a contractului” (o „criză de creştere”) cu consecinţe practice în utilizarea noţiunii şi pentru unele mecanisme juridice de drept public.
în contextul de mai sus se pune întrebarea: fundamentul (esenţa) contractului constă în voinţa (voinţele) părţilor sau în executarea lui (obligaţiile părţilor)?
Potrivit dreptului modern al contractelor, voinţa păstrează un rol esenţial în contract (rămânând, astfel, fundamentul acestuia). Voinţa individuală este cea care dă naştere obligaţiilor necesare satisfacerii nevoilor contractanţilor.
Voinţa individuală nu mai este însă autonomă; ea trebuie raportată la respectul cuvenit faţă de lege, pentru a deveni un instrument privilegiat al intereselor societăţii, în general.
în aceste condiţii, voluntarismului (tradiţional') îi trebuie adăugat caracterul „social”. Vorbim astfel, despre voluntarismul social'.
Deşi atmosfera generală este prielnică unei stări de criză, apreciem că reconsiderarea noţiunii de contract este o acţiune de mare responsabilitate, în care excesele nu-şi găsesc locul. în acest context, ne raliem truismului potrivit căruia „Contractul există de iure în sine, pentru că el nu este decât expresia juridică a libertăţii individuale".