Clasificarea izvoarelor obligaţiilor în noul Cod Civil
| Comentarii |
|
clasificarea izvoarelor obligaţiilor în Noul Cod Civil, doctrina juridică românească, alături de unii autori străini de prestigiu, a adoptat clasificarea generică a izvoarelor obligaţiilor în două mari categorii: actele juridice civile şi faptele juridice civile în sensul propriu al cuvântului.
A. Actele juridice civile sunt acorduri de voinţă sau manifestări unilaterale de voinţă ale diferitelor persoane făcute cu respectarea sau în executarea legii, cu intenţia de a produce efecte juridice, care altfel nu s-ar putea produce. Ele se subclasifică în contracte şi acte juridice unilaterale.
a) Contractul este acordul de voinţă între două sau mai multe persoane, cu intenţia de a da naştere, modifica, transforma, strămuta sau stinge raporturi juridice, efecte care altfel nu s-ar putea produce. Art. 1166 C. civ. cuprinde o definiţie legală a contractului, formulată astfel: „Contractul este acordul de voinţă dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”.
b) Actul juridic unilateral de drept civil este manifestarea de voinţă a unei singure persoane, cu intenţia de a produce efecte juridice, adică a da naştere, a modifica ori stinge raporturi juridice civile. Actul juridic unilateral nu era reglementat expres printr-o normă juridică generală în vechiul Cod civil. în schimb, art. 1324 C. civ. îl defineşte expres: „Este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voinţă a autorului său”. Atunci când este izvor de obligaţii, actul juridic unilateral constă în manifestarea de voinţă a debitorului.
De cele mai multe ori, actele juridice unilaterale de drept privat constituie obiectivarea sau expresia juridică a drepturilor potestative. Dreptul potestativ este puterea pe care o are titularul său de a da naştere, a modifica sau stinge o situaţie juridică, prin voinţa sa unilaterală, în care sunt afectate şi interesele altei persoane care nu se poate împotrivi ci, dimpotrivă, este ţinută să se supună.
B. Faptele juridice civile stricto sensu. Faptele juridice civile stricto sensu, adică în sensul propriu al acestui concept, sunt definite de doctrina juridică în opoziţie cu actele juridice". Văzute din această perspectivă, prin faptele juridice civile se înţeleg toate celelalte împrejurări, cu excepţia acordurilor şi manifestărilor unilaterale de voinţă, indiferent că sunt sau nu sunt conduite umane, de săvârşirea sau producerea cărora legea leagă naşterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice, în cazul nostru, de raporturi obligaţionale. Rezultă că faptele juridice stricto sensu, după natura lor, sunt de două feluri: fapte juridice conduite umane şi alte fapte juridice care nu sunt conduite umane.
a) Faptele juridice-conduite umane. Sunt acţiuni sau inacţiuni ale oamenilor, licite şi ilicite, care dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice de obligaţii, fiindcă aşa prevede legea. Ele sunt izvoare de obligaţii în afară de voinţa debitorului de a se obliga; el nu a avut şi nu are această intenţie, chiar dacă este autorul acelei conduite. Raporturile juridice de obligaţii care se nasc în acest fel au în conţinutul lor dreptul creditorului şi îndatorirea debitorului de restituire a unui bun sau a altei valori ori repararea unui prejudiciu.
Această subcategorie de fapte juridice este numeroasă şi se prezintă într-o mare diversitate. După cum prin conduitele umane se încalcă sau nu normele juridice în vigoare, putem distinge între:
- conduitele umane ilicite, care sunt acele acţiuni sau inacţiuni ale omului săvârşite prin încălcarea normelor juridice imperative. Fac parte din această categorie toate faptele ilicite şi prejudiciabile reglementate în vechiul cod civil sub denumirea de delicte şi cvasidelicte. Noul Cod civil le defineşte indirect şi implicit în art. 1349, în care se stabileşte cadrul general al răspunderii civile delictuale;
- conduitele umane licite sunt fapte ale omului prin care nu se încalcă normele imperative ale legii aflate în vigoare; în vechiul Cod civil, ele alcătuiau categoria cvasicontractelor (art. 986-997). Sub denumirea de fapte juridice licite, noul Cod civil reglementează: gestiunea de afaceri (art. 1330-1340), plata nedatorată (art. 1341-1344) şi îmbogăţirea fară justă cauză (art. 1345-1348).
b) Alte fapte juridice, care nu sunt conduite umane. Ele constau în manifestări ale unor energii exterioare omului, ale unui lucru sau ale unei fiinţe, alta decât fiinţa umană, care, potrivit legii imperative, produc efecte juridice şi deci pot da naştere, modifica sau stinge raporturi juridice, în cazul nostru de obligaţii. Se includ în această categorie, cu titlu de exemple: fenomenele naturii (trăsnetul, cutremurul, inundaţiile, alunecările de teren etc.), explozia unui cazan, explozia cauciucului unui autovehicul, deraierea unui tren, defectele produselor, sperietura unui animal, ruina unui zid sau gard, surparea unei construcţii etc. Ele nu sunt conduite umane şi trebuie să nu aibă la origine faptele omului. De cele mai multe ori, asemenea împrejurări au ca rezultat cauzarea injustă a unui prejudiciu corporal, material sau moral; existenţa prejudiciului dă naştere, potrivit normelor imperative ale legii, unei obligaţii de reparare în sarcina persoanei răspunzătoare, care este un raport de răspundere civilă. Astfel; păzitorul juridic al unui animal este ţinut să răspundă de prejudiciul cauzat de acel animal unei persoane (art. 1001 din vechiul Cod civil şi art. 1375 C. civ.); păzitorul juridic al unui lucru este obligat să repare prejudiciul cauzat de lucrul său [art. 1000 alin. (1), parte finală, vechiul Cod civil şi art. 1376 C. civ.]; proprietarul unui edificiu are îndatorirea de a repara prejudiciul cauzat altuia de ruina edificiului în cauză (art. 1002 din vechiul Cod civil şi art. 1378 C. civ.); persoanele care în calitate de producători pun în circulaţie diferite produse sunt obligate de lege să repare prejudiciile cauzate consumatorilor de defectele acelor produse (Legea nr. 240/2004).
27. Izvoarele obligaţiilor în textele noului Cod civil. Izvoarele obligaţiilor sunt enumerate cuprinzător în art. 1165 C. civ., care prevede: „Obligaţiile izvorăsc din contract, act juridic unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fară justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii”. Analiza textului, prin raportare la clasificarea de mai sus a izvoarelor obligaţiilor, permite constatarea că, de această dată, legea enumeră expres numai acele izvoare de obligaţii a căror existenţă este necontestată. De asemenea, sunt cuprinse în enumerarea legală îmbogăţirea fară justă cauză şi actul juridic unilateral, ca izvoare distincte, de sine stătătoare şi bine conturate de obligaţii civile. Şi mai mult, formularea din finalul textului, în sensul că obligaţiile pot izvorî şi „din orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii”, este atât de largă şi cuprinzătoare încât permite includerea în categoria izvoarelor de obligaţii şi a unor fapte ori împrejurări prevăzute în alte texte ale Codului civil, precum şi în alte legi, în afara celor numite şi enumerate expres în art. 1165 C. civ. Dovada afirmaţiei noastre se află chiar în dispoziţiile Codului civil care reglementează asemenea fapte sau împrejurări ce nu pot fi încadrate în niciuna dintre izvoarele obligaţiilor expres enumerate, cum sunt: cauzarea de prejudicii de către animalele şi lucrurile pe care le avem în paza noastră juridică (art. 1375-1377); cauzarea de prejudicii prin ruina unui edificiu (art. 1378). La acestea se mai adaugă şi alte fapte care sunt prevăzute în dispoziţiile unor legi, cum sunt: cauzarea de prejudicii de către defectele produselor puse în circulaţie (Legea nr. 240/2004); cauzarea de prejudicii prin erori judiciare [art. 53 alin. (3) din Constituţia României, art. 96 din Legea nr. 303 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 505 C. pr. pen.]. Toate aceste fapte şi împrejurări generează sau pot genera raporturi obligaţionale care au ca obiect prestaţia de a repara prejudiciul injust cauzat victimelor; ele pot fi incluse fară nicio dificultate într-una din categoriile de izvoare ale obligaţiilor care rezultă din clasificarea realizată de doctrina juridică actuală.
Subliniem în final că în Cartea a V-a, Titlul II, art. 1166-1395 C. civ. sunt atent reglementate toate izvoarele obligaţiilor expres enunţate de art. 1165 şi în ordinea enumerării lor, consacrându-se fiecăruia câte un capitol separat. Astfel: Capitolul I (art. 1166-1323) constituie sediul legal al contractului şi al regimului său juridic general; Capitolul II (art. 1324-1339) reglementează actul juridic unilateral; Capitolul III (art. 1330-1348) este consacrat faptului juridic licit (sub această denumire sunt reglementate: gestiunea de afaceri - art. 1330-1340, plata nedatorată - art. 1341-1344 şi îmbogăţirea fară justă cauză - art. 1345-1348); Capitolul IV (art. 1349-1395) cuprinde reglementarea a ceea ce se numeşte răspunderea civilă, care constă în raporturi juridice obligaţionale în care debitorul are îndatorirea de a repara un prejudiciu injust cauzat victimei printr-o faptă ilicită a omului sau prin alte fapte care nu sunt conduite umane dar care, potrivit legii, dau naştere unor asemenea efecte.
Punerea în discuţie a izvoarelor obligaţiilor şi a însăşi raporturilor juridice de obligaţii în acest manual va fi desfăşurată respectând ordinea în care sunt reglementate în textele noului Cod civil; astfel, analiza va începe cu contractul - cel mai important izvor de obligaţii -, va continua cu actul juridic unilateral, faptele juridice licite şi se va încheia cu abordarea regimului juridic al răspunderii civile delictuale, constând în obligaţiile de reparare a unui prejudiciu injust cauzat unei persoane prin fapte umane ilicite sau prin alte fapte care nu sunt conduite umane, dar de producerea cărora legea imperativă leagă astfel de efecte juridice.
Reglementarea şi clasificarea izvoarelor obligaţiilor în vechiul Cod civil român
Vechiul Cod civil român a fost în bună parte o copie fidelă a Codului civil francez de la 1804, care deşi a suferit multe modificări şi completări este şi astăzi în vigoare. Aşa se explică faptul că dispoziţiile sale cu privire la izvoarele obligaţiilor şi la clasificarea lor exprimă concepţia în materie a redactorilor Codului civil francez, cu unele deosebiri puse în discuţie de doctrina noastră. Principala deosebire rezidă în aceea că în vechiul nostru Cod civil sunt reglementate numai patru izvoare de obligaţii: contractul, cvasicontractul, delictul şi cvasidelictul; în schimb, nu exista nicio dispoziţie în care să se prevadă expres şi explicit că unele raporturi de obligaţii s-ar fi putut naşte direct şi nemijlocit din lege.
Contractul era definit în art. 942 C. civ. ca fiind „acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic”.
Cvasicontractul îşi are definiţia în art. 986, unde se prevedea: „Cvasicontractul este un fapt licit şi voluntar din care se naşte o obligaţie către o altă persoană sau obligaţii reciproce între părţi”. Sub această definiţie erau reglementate două cvasicontracte: gestiunea de afaceri (art. 987-991) şi plata nedatorată (art. 992-997).
Delictul era definit în art. 998 în următoarea formulare: „Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-1 repara”. Aşadar, delictul este o faptă ilicită a omului cauzatoare de prejudiciu săvârşită cu intenţie de către autorul său.
Cvasidelictul era caracterizat legal în textul art. 999 unde se dispunea: „Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”. Prin urmare, cvasidelictul este tot o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu dar, spre deosebire de delict, este săvârşită din culpă propriu-zisă, adică din neglijenţă sau prin imprudenţă.
Raporturile juridice de obligaţii născute din delicte şi cvasidelicte sunt, deopotrivă, raporturi de răspundere delictuală, cărora li se aplică unul şi acelaşi regim juridic.
Critica clasificării izvoarelor obligaţiilor în textele vechiului Cod civil.
Clasificarea cvadripartită a izvoarelor obligaţiilor în textele vechiului Cod civil, aşa cum am mai arătat la clasificarea obligaţiilor după acest criteriu, este insuficient de cuprinzătoare şi fără rigoare ştiinţifică. De aceea, a fost supusă unor critici severe şi justificate. Aceste critici pot fi sintetizate astfel: a) clasificarea este incompletă, deoarece nu cuprinde unele izvoare de obligaţii a căror existenţă nu poate fi ignorată, cum sunt: actul juridic unilateral, îmbogăţirea fară justă cauză, precum şi numeroasele fapte juridice care nu sunt conduite umane şi de producerea cărora se leagă naşterea unor raporturi juridice de obligaţii; b) categoria cvasicontractelor este inexactă, neştiinţifică, întrucât, deşi pare a evoca o apropiere de contract, în realitate aşa-numitele cvasicontracte - gestiunea de afaceri şi plata nedatorată - sunt conduite umane licite şi nicidecum manifestări de voinţă şi cu atât mai puţin acorduri de voinţă;
c) categoria cvasidelictelor este cu totul inutilă, pentru motivul bine cunoscut că, spre deosebire de dreptul penal, în dreptul civil autorul unei conduite ilicite şi prejudiciabile este ţinut la repararea integrală a prejudiciului cauzat, fară a deosebi după cum fapta a fost săvârşită cu intenţie sau fară intenţie, adică din neglijenţă sau prin imprudenţă.
Toate aceste neajunsuri au determinat apariţia a numeroase propuneri de clasificare a izvoarelor obligaţiilor civile. Dintre acestea reţinem clasificarea în izvoare voluntare şi izvoare nevoluntare; izvoarele voluntare sunt acordurile de voinţă sau contractele şi actele juridice unilaterale; izvoarele nevoluntare sunt împrejurările care, potrivit legii, nefiind acorduri sau manifestări unilaterale de voinţă, dau naştere la raporturi obligaţionale între anumite persoane.
