Obligaţia creditorului de notificare a vânzării bunului-garanție
| Comentarii |
|
obligaţia creditorului de notificare a vânzării, notificarea vânzării reprezintă o etapă specifică procedurii „private" de executare a garanţiilor reale mobiliare şi a operaţiunilor asimilate.
Potrivit art. 71 alin. (1) din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, înainte de vânzarea bunului mobil afectat garanţiei reale, creditorul trebuie, sub sancţiunea nulităţii şi a răspunderii pentru pagubele cauzate, să notifice debitorului şi terţilor interesaţi de începerea executării (creditorii cu grade de prioritate inferioare, în cazul în care aceştia există, precum şi proprietarului, în ipoteza în care acesta nu este identic cu debitorul) vânzarea şi modalitatea de executarea aleasă.
Notificarea are scopul de a-l informa pe debitor (precum şi pe celelalte persoane interesate, dacă există) cu privire la etapa cea mai importantă clin cadrul procedurii de executare silită (privată) a garanţiilor reale mobiliare.
Legiuitorul român a considerat vânzarea bunului afectat garanţiei drept cea mai importantă etapă în cadrul acestei proceduri execu-ţionale, astfel încât atât notificarea, cât şi calea de atac a opoziţiei vizează exclusiv momentul vânzării.
Specificul acestei proceduri speciale de executare este dat şi de faptul că legea nu instituie obligaţia de informare a debitorului şi a terţilor cu privire la declanşarea procedurii de executare (prin luarea în posesie a bunului), ci numai cu privire la o singură etapă din cadrul acestei proceduri, respectiv vânzarea bunului.
De la data primirii notificării debitorul, precum şi celelalte persoane interesate, au dreptul de a ataca vânzarea prin formularea unei opoziţii în condiţiile art. 75 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, tot de la această dată urmând a curge şi termenul.
În condiţiile în care dreptul la opoziţie se naşte numai după primirea notificării, debitorul şi celelalte persoane interesate nu au dreptul de a ataca întreaga executare prin intermediul unei adevărate contestaţii (plângeri) la executare, prin care pot critica toate aspectele legate de executarea silită, în opinia legii etapa vânzării fiind singura etapă ce i-ar putea prejudicia. în acest fel se păstrează caracterul privat al procedurii de executare silită.
Pe de altă parte, primirea notificării reprezintă momentul de la care debitorul poate să oprească executarea începută, prin plata întregii datorii, în condiţiile art. 66 din lege.
Potrivit unei opinii' exprimate în doctrină, notificarea despre care face vorbire art. 71 are două scopuri: asigurarea unui cadru exe-cuţional legal (care să conducă la obţinerea unei valori cât mai mari) şi acordarea dreptului debitorului de a participa la procedura care va duce la pierderea unui bun din patrimoniul său .
Notificarea reprezintă modalitatea „oficială" prin care creditorul aduce la cunoştinţa debitorului decizia sa privind modalitatea de valorificare aleasă; în cuprinsul său, notificarea trebuie să indice locul, ziua, ora şi modalitatea vânzării. Notificarea se comunică debitorului şi celorlalţi creditori la domiciliul ales indicat în avizul de garanţie reală, respectiv la domiciliul sau, după caz, sediul proprietarului bunului, astfel încât să fie primită cu cel puţin 5 zile libere înainte de vânzare.
Potrivit dispoziţiilor art. 71 alin. (3) din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, notificarea se va face în orice mod care asigură dovada primirii ei. Modul efectiv de realizare a notificării rămâne la latitudinea creditorului, în măsura în care acesta poate face dovada primirii ei la timp de către destinatari. Nu trebuie însă confundată această notificare cu anunţurile făcute de către creditor în vederea asigurării publicităţii vânzării către terţii interesaţi să participe la o vânzare publică sau privată, iar pentru persoanele enumerate de lege notificarea trebuie să se facă în mod direct.
Creditorul este liberat de obligaţia notificării atunci când bunul afectat garanţiei este perisabil, într-un astfel de caz vânzarea putându-se face şi fără încunoştinţarea persoanelor indicate de lege.
în doctrină s-a pus problema de a şti dacă obligaţia notificării subzistă şi în cadrul adjudecării directe a bunului afectat garanţiei de către creditor în cadrul vânzării iniţiate de el sau, cu alte cuvinte, dacă adjudecarea directă este privită de lege ca o formă de vânzare.
Anumite opinii exprimate în doctrină', cu care nu suntem de acord, consideră că, în cazul adjudecării, nu mai este necesară notificarea debitorului, a creditorilor garantaţi cu acelaşi bun şi a proprietarului bunului, în lipsa unei prevederi exprese a legii.
Potrivit unei alte opinii , la care ne raliem, creditorului îi revine obligaţia notificării în toate cazurile în care va demara orice formă de valorificare a bunului afectat garanţiei, inclusiv în cazul adjudecării directe'. Şi această afirmaţie necesită o precizare, în sensul că, deşi obligaţia notificării subzistă în prezenţa tuturor formelor de valorificare a bunului afectat garanţiei, persoanele ce urmează a fi notificate, precum şi regulile aplicabile nu sunt întotdeauna aceleaşi (de exemplu, în cazul valorificării drepturilor de creanţă). Potrivit acestei opinii, chiar legea consideră adjudecarea directă drept o formă de „vânzare", şi anume o vânzare realizată direct către creditorul (garantat) care a pornit executarea.
în sprijinul acestei afirmaţii sunt aduse mai multe argumente:
- posibilitatea efectivă a terţilor de a participa la vânzare, aşa cum o impune art. 73 din lege, ca o condiţie prealabilă adjudecării bunului de către creditor în cadrul vânzării iniţiate de el, nu se poate realiza decât prin notificarea directă a terţilor interesaţi;
- raţiunile impunerii obligaţiei de notificare rezidă şi în ipoteza adjudecării. Astfel, debitorul are interesul de a şti momentul şi modalitatea de adjudecare, pentru a putea formula o eventuală contestaţie în condiţiile art. 75 din lege. Creditorii beneficiari ai unei garanţii subsecvente asupra bunului au interesul să fie protejaţi de efectul drastic al stingerii garanţiei lor.
Conform art. 73 teza finală din lege, „Bunul adjudecat de către creditor va fi liber de orice sarcini, cu excepţia celor înregistrate anterior înscrierii garanţiei sale". Acest text are două neajunsuri pentru creditorii cu garanţii subsecvente. Un prim neajuns este generat de faptul că, dacă nu ar fi notificaţi, aceşti creditori nu ar avea posibilitatea de a verifica modul de evaluare a bunului în vederea adjudecării. Creditorul adju-decatar va avea întotdeauna interesul să îşi adjudece bunul la o valoare cât mai apropiată de cea a creanţei sale, prin subevaluarea acestuia. Un al doilea inconvenient survine în situaţia în care valoarea bunului este superioară celei a creanţei, caz în care creditorul adjudecatar va trebui să plătească debitorului o „sultă". Asupra acestei sulte creditorii subsecvenţi vor continua să aibă o garanţie reală, dar vor pierde definitiv garanţia asupra acelei părţi din bun care depăşeşte valoarea creanţei creditorului adjudecatar.
Obligaţia notificării în cazul unor drepturi de creanţă
Obligaţia notificării ce incumbă creditorului se realizează potrivit altor reguli în cazul în care obiect al valorificării este un drept de creanţă.
În cazul în care bunul afectat garanţiei sau produsele obţinute din vânzarea lui reprezintă sume de bani aflate într-un cont bancar, potrivit art. 80 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, intenţia creditorului de a-şi recupera creanţa din sumele depuse în acest cont se notifică băncii la care este deschis contul creditor în cauză.
Din conţinutul art. 80 nu rezultă explicit care sunt destinatarii notificării (în afara băncii la care este deschis contul), dacă trebuie notificate şi celelalte persoane prevăzute de art. 71. Considerăm în acest caz că obligaţia de notificare nu subzistă în privinţa acestor persoane, executarea silită asupra conturilor fiind o procedură derogatorie, iar în lipsa unei prevederi exprese, nu putem institui această obligaţie în sarcina creditorului. în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi creditori, lipsa notificării nu îi prejudiciază în niciun fel, art. 82 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 fiind menit a le proteja drepturile cu ocazia distribuirii sumelor de bani aflate în conturile bancare.
Pe de altă parte, în literatura juridică , lipsa obligaţiei de a-l notifica pe debitor a fost explicată prin faptul că ar afecta însăşi eficacitatea operaţiunii de blocare a conturilor, care, ca şi în cazul popririi de drept comun, are în vedere tocmai surprinderea debitorului.
în cazul în care bunul afectat garanţiei constă într-o creanţă bănească şi este cesionat, cesionarul trebuie să notifice cesiunea în scris debitorului cedat. în această situaţie, se impun câteva precizări, respectiv avem în vedere situaţia în care creditorul garantat vinde (cesionează), în calitate de cesionar, creanţa pe care debitorul garant o are faţă de un terţ (debitor cedat). în privinţa creanţei cedate, trebuie să observăm că debitorul garant (în contractul de garanţie reală mobiliară) are calitatea de creditor în ceea ce priveşte creanţa cedată, însă vânzarea, cesiunea este efectuată în cadrul procedurii de executare silită, astfel încât calitatea de cesionar (vânzător) o va avea în acest caz creditorul garantat.
Debitorul cedat nu este nici el debitorul din contractul de garanţie reală mobiliară, ci debitorul acestuia clintr-un raport juridic în baza căruia s-a născut creanţa care a fost ulterior afectată drept garanţie.
în aceste condiţii, obligaţia de notificare revine tot creditorului, în calitate de cesionar, contrar unor opinii exprimate în literatura de specialitate .
