Vânzarea bunului-obiect al garanției de către creditor
| Comentarii |
|
vânzarea bunului-obiect al garanției de către creditor, luarea în posesie a bunului nu reprezintă un scop în sine, ci, potrivit art. 63 alin. (1), pentru a se da posibilitatea creditorului de a-şi satisface creanţa din bunul afectat garanţiei.
Titlul VI al Legii nr. 99/1999 prevede, în principiu , o singură modalitate prin care creditorul îşi va putea satisface creanţa din valoarea bunului afectat garanţiei, şi anume vânzarea bunului.
Creditorul garantat cu o garanţie reală mobiliară nu are dreptul de a reţine bunul în contul creanţei, spre deosebire de creditorul gajist, care are acest drept în temeiul şi în condiţiile art. 1689 C. civ., ci numai dacă părţile au prevăzut expres această posibilitate în contract (art. 73 clin Titlul VI al Legii nr. 99/1999).
Cu toate acestea, creditorul garantat cu o garanţie reală mobiliară are dreptul să îşi adjudece bunul afectat garanţiei, însă numai în cadrul vânzării iniţiate de el şi nu fără ca în prealabil să fi dat posibilitatea terţilor de a participa la vânzare (art. 73 din lege).
Aşadar, după intrarea în posesia bunului, creditorul va proceda la vânzarea lui (art. 69 din lege).
Creditorul nu va proceda la vânzarea bunului în cazul în care legea specială prevede o altă modalitate de executare silită potrivit naturii
bunului (spre exemplu, în cazul executării silite asupra unor conturi bancare sau a unor drepturi de creanţă etc.), în cazul în care prin contractul de garanţie creditorul are dreptul să îşi adjudece direct bunul în contul creanţei (art. 73) sau în cazul executării unor contracte ce constituie operaţiuni asimilate în cadrul cărora, după deposedarea debitorului, se vor întâlni în persoana creditorului atât calitatea de posesor, cât şi calitatea de proprietar.
în acest din urmă caz, se pune întrebarea dacă şi în ce condiţii creditorul este dator să vândă bunul. Avem în vedere situaţia în care părţile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu rezerva dreptului de proprietate cu plata preţului în rate, iar debitorul a plătit doar o parte din rate. în acest caz, deposedarea debitorului de bun nu poate fi făcută decât prin rezoluţiunea contractului. Părţile vor fi repuse în situaţia anterioară, creditorul având obligaţia de a transmite dreptul de proprietate debitorului şi dreptul de a reintra în posesia bunului, dar şi obligaţia de a restitui sumele primite de la debitor, mai puţin uzura normală a bunului şi daunele-interese, în mod corelativ debitorului revenindu-i obligaţia de a restitui bunul, dar şi dreptul de a pretinde sumele plătite înapoi (mai puţin daunele-interese şi uzura normală a bunurilor). Considerăm că în această situaţie, deşi ca efect al deposedării creditorul iniţial devine el însuşi debitor, nu are obligaţia de a vinde bunul potrivit prevederilor Titlului VI al Legii nr. 99/1999, ci doar de a plăti creanţa.
90. Potrivit dispoziţiilor art. 69 alin. (1), părţile au posibilitatea de a conveni prin contractul de garanţie reală mobiliară o anumită modalitate de vânzare a bunurilor grevate, în acest caz vânzarea urmând a avea loc obligatoriu potrivit clauzelor contractuale convenite, doar în ipoteza în care contractul nu conţine nicio clauză referitoare la vânzare, aceasta urmând a avea loc potrivit regulilor conţinute în art. 69 alin. (2) şi (3) din Titlul VI al Legii nr. 99/1999.
Noua reglementare este mult mai detaliată în ceea ce priveşte modalităţile de vânzare a bunului care face obiectul garanţiei reale mobiliare; în mod tradiţional exista o diferenţă între executarea gajului civil şi executarea gajului comercial, în sensul că, în conformitate cu dispoziţiile Codului comercial, creditorul nu putea solicita instanţei să reţină bunul în contul datoriei .
în afara vânzării propriu-zise, Titlul VI al Legii nr. 99/1999 conţine reguli speciale cu privire la valorificarea anumitor categorii de bunuri mobile sau privind rezolvarea anumitor situaţii particulare, cum ar fi valorificarea mobilelor corporale şi a mărfii reprezentate prin titluri ca warantul sau certificatul de depozit (art. 69-77, art. 83), satisfacerea creanţei din valoarea bunului afectat garanţiei reprezentând sume de bani aflate în conturi creditoare ale debitorului, în ipoteza în care acesta a uzat de dreptul său de dispoziţie şi a înstrăinat bunul afectat garanţiei, precum şi de valorificare a creanţelor şi a titlurilor comerciale de valoare (art. 80-85).
Principiile ce guvernează vânzarea bunului afectat garanţiei
Vânzarea bunului aflat în posesia creditorului
Modalitatea de vânzare a bunului afectat garanţiei este lăsată de lege la aprecierea părţilor, care o pot stabili prin contractul de garanţie. Stabilirea modalităţii de vânzarea prin contractul de garanţie nu este însă obligatorie. Este numai o opţiune pe care o au părţile în cazul în care nu au stabilit nimic prin contract, legea instituind o serie de reguli cu privire la modalităţile de vânzare aflate la dispoziţia creditorului.
Potrivit unei opinii' exprimate în literatura de specialitate, valorificarea în spiritul legii a bunurilor afectate garanţiei reale mobiliare trebuie să aibă la bază respectarea a două principii, şi anume principiul bunei-credinţe şi principiul manierei comercial rezonabile, iar potrivit unei alte opinii , singurele reguli impuse pentru vânzarea bunului afectat garanţiei sunt subsumate respectării principiului „manierei comercial rezonabile", care reprezintă mai mult decât buna-credinţă a creditorului în efectuarea executării.
Potrivit primei opinii, nu se poate vorbi de existenţa unei maniere comercial rezonabile în lipsa bunei-credinţe, conduita de bună-credinţă a părţilor contractului de garanţie reală mobiliară reprezintă firul călăuzitor în relaţiile creditor-debitor, precum şi faţă de terţi, cum rezultă din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 27 alin. (5), art. 41, art. 87 şi art. 88 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999.
Explicaţia includerii principiului bunei-credinţe ca principiu distinct faţă de cel al manierei comercial rezonabile rezidă din aceea că procedura specială de executare reglementată de Titlul VI al Legii nr. 99/1999 nu este altceva decât o nouă formă de executare silită cu aplicare specifică în materia garanţiilor reale mobiliare şi, datorită apartenenţei la instituţia executării silite, aplicarea în practică a acestor reglementări trebuie să aibă la bază principiul bunei-credinţe în exerciţiul drepturilor procesuale*.
în schimb, principiul manierei comercial rezonabile (commercial reasonableness) consacrat de dispoziţiile art. 69 alin. (2) şi (3) constă, potrivit aceleiaşi opinii, în efectuarea valorificării într-o astfel de modalitate încât aceasta să corespundă activităţilor comerciale similare exercitate cu profesionalism dintr-un anumit sector economic şi care să corespundă mai multor criterii de referinţă detaliate de acelaşi text de lege.
Cea de-a doua opinie se bazează pe faptul că conceptul manierei comercial rezonabile nu este definit ca atare nici de legea română şi nici de art. 9 din Uniform Commercial Code, care constituie modelul de inspiraţie al legii noastre, în lipsa acestei definiţii doctrina nord-ameri-cană precizând că este vizată în principal buna-creclinţă a creditorului.
Conceptul manierei comercial rezonabile a fost introdus pentru prima dată în legislaţia nord-americană în varianta iniţială a art. 9 din Uniform Commercial Code, fără însă ca el să se bucure de o definiţie legală, ceea ce a dus la deschiderea unei serii de litigii generate de diversele interpretări ce puteau fi date în situaţii practice. Datorită acestui fapt, forma revizuită a art. 9 UCC conţine, în § 9-627 (b) (3), o definiţie, astfel: vânzarea bunurilor va fi considerată efectuată într-o manieră comercial rezonabilă dacă: a) este efectuată într-o manieră obişnuită pe orice piaţă organizată, b) este efectuată la preţul curent valabil pe o piaţă organizată în momentul vânzării sau c) în conformitate cu practicile comerciale rezonabile urmate de cei care vând în mod obişnuit bunuri de acest fel.
Mai mult decât atât, potrivit art. § 9-627 (a) al art. 9 UCC, faptul că se putea obţine un preţ mai mare dacă vânzarea ar fi avut loc în alt moment sau printr-o altă metodă decât cea aleasă de creditor nu face ca vânzarea să nu fie considerată comercial rezonabilă.
Am insistat asupra acestor prevederi legale, întrucât ele au fost preluate, aproape identic, de art. 2446 noul C. civ. De aceea, putem afirma că, potrivit reglementării Titlul VI al Legii nr. 99/1999, conceptul manierei comercial rezonabile este o chestiune de fapt, care trebuie determinată de către instanţa de judecată de la caz la caz.
Cu toate acestea, legea permite părţilor să stabilească prin contractul de garanţie modalitatea în care se va efectua vânzarea, principiul manierei comercial rezonabile intervenind numai în lipsa acordului părţilor cu privire la modalitatea de vânzare, după cum se arată în literatura juridică , în acest caz convenţia părţilor derogând de la cerinţa manierei comercial rezonabile, de vreme ce, odată agreat de părţi ex ante, mecanismul de executare este considerat de către acestea drept rezonabil.
Ultima teză a art. 69 alin. (2) clin lege detaliază întrucâtva întinderea aplicării standardului manierei comercial rezonabile la metoda, maniera, locul şi momentul vânzării, însă face trimitere la un alt concept, respectiv cel al „regulilor comerciale adecvate", adică la uzanţele comerciale. Astfel, „metoda, maniera, locul şi momentul vânzării" trebuie toate să respecte uzanţele comerciale, în scopul de a obţine cel mai bun preţ.
Datorită referirii la regulile comerciale adecvate (uzanţele comerciale), legea noastră se apropie de modelul său nord-american , însă, inclusiv în forma prevăzută de art. 2446 noul C. civ., conceptul manierei comercial rezonabile, aşa cum este el conturat de art. 69 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, rămâne un simplu fapt juridic lăsat la latitudinea instanţei de judecată, deoarece majoritatea bunurilor mobile uzate (utilaje, autoturisme, mobilă etc.) nu sunt tranzacţionate de obicei pe pieţe reglementate, ele putând fi vândute numai pe baza cererii şi a ofertei.
Considerăm, alături de alţi autori, că nu este necesar ca aceste uzuri să fie codificate (devenind uzanţe sau reguli uniforme ), pentru a fi încorporate în conţinutul manierei comercial rezonabile.
Metoda, maniera, locul şi momentul vânzării sunt subsumate criteriului obţinerii celui mai bun preţ. Dacă creditorul are la îndemână mai multe metode de vânzare, este obligat să o aleagă pe cea care îi asigură obţinerea celui mai bun preţ.
Pentru ca vânzarea să fie considerată comercial rezonabilă, creditorul nu are neapărat obligaţia de a obţine cel mai bun preţ, ci obligaţia de a alege metoda care să îi asigure cel mai bun preţ. în aceste condiţii, considerăm, alături de alţi autori , că „obţinerea celui mai bun preţ" nu reprezintă o obligaţie de rezultat pentru creditor, ci doar una de diligentă, în acest sens pledând construcţia frazei, care alătură efectul preţului maximal cerinţei rezonabilităţii. Ar fi absurd să se impună creditorului o obligaţie de rezultat, de vreme ce evaluarea preţului maxim nu se poate face decât dacă s-ar încerca toate metodele posibile, ceea ce nu este acceptabil, de vreme ce „simularea" unor oferte iocandi causa nu ar face altceva decât să reducă încrederea eventualilor cumpărători şi să conducă, prin aceasta, la scăderea preţului.
Deşi actuala legislaţie nu prevede, considerăm că trebuie avut în vedere cel mai bun preţ de la locul şi din timpul efectuării vânzării bunului afectat garanţiei. Prin urmare, un preţ la valoarea pieţei în momentul respectiv sau peste acesta trebuie considerat ca cel mai bun preţ, chiar dacă, potrivit evoluţiei ulterioare, în situaţia unei amânări a vânzării, s-ar fi obţinut eventual un preţ mai ridicat.
Legea nu stabileşte vreun termen legat de momentul valorificării bunului. Dispoziţiile art. 72 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 instituie doar regula potrivit căreia întreaga procedură de executare trebuie să se desfăşoare într-un interval de timp rezonabil. Ca atare, amânarea cu câtva timp a vânzării în ideea obţinerii unui preţ mai bun poate fi considerată, din această perspectivă, ca adecvată. Trebuie avută în vedere şi ipoteza în care valoarea de piaţă a bunului afectat garanţiei este mai ridicată decât valoarea obligaţiei garantate; în acest caz, dacă există temerea că printr-o amânare i se cauzează debitorului vreo daună, această amânare ar părea ca nejustificată.
În art. 69 alin. (3) sunt enumerate câteva modalităţi de vânzare care se pot încadra în conceptul regulilor comercial rezonabile: vânzarea directă către un terţ, vânzarea prin licitaţie făcută publică în ziar, vânzarea pe pieţe publice sau prin orice alt mod de vânzare rezonabil comercial pentru tipul de bunuri supuse vânzării.
Dintre aceste forme de vânzare, este discutabil cum vânzarea directă către un terţ poate fi calificată ca fiind făcută potrivit regulilor comercial rezonabile, în condiţiile în care sunt lăsate la bunul plac al creditorului atât alegerea terţului, cât şi stabilirea preţului.
Redactarea textului indică o enumerare cu caracter exemplificativ,
astfel că pot fi folosite şi alte metode, cum ar fi o vânzare pe piaţa virtuală oferită de Internet sau altele similare. Indiferent de metoda de vânzare, aceasta trebuie pregătită temeinic prin publicarea de anunţuri chiar şi repetate în ziare centrale, dacă este vorba despre bunuri de valoare, efectuarea unor expertize de stabilire a valorii, numirea unui licitator, dacă creditorul nu are experienţă, etc.'
Respectarea celor două principii conduce la asigurarea unui cadru juridic adecvat pentru satisfacerea intereselor părţilor implicate în procedura de valorificare a bunului afectat garanţiei reale mobiliare, exprimând, totodată, cerinţe de bază în acest domeniu, cum ar fi asigurarea celerităţii operaţiunilor comerciale, dar şi a securităţii acestora .
Vânzarea bunului aflat în posesia creditorului
În vederea valorificării garanţiei reale mobiliare, nu este obligatorie preluarea bunului de către creditor, ci, conform dispoziţiilor art. 65 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, creditorul poate vinde bunul afectat garanţiei, chiar dacă acesta se află la debitor, în acest caz, cumpărătorul bunului având dreptul de a intra în posesia acestuia potrivit regulilor arătate mai sus.
Articolul 65, care reglementează o vânzare efectuată de creditor, este înglobat în regulile referitoare la luarea în posesie a bunului afectat garanţiei, iar nu în regulile vânzării, a cărei reglementare legală este prevăzută de art. 69-71 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999. Totodată, în vreme ce articolele de lege referitoare la vânzare conţin procedura de urmat ce implică participarea tuturor părţilor interesate, de la înştiinţare şi până la opoziţie, vânzarea prevăzută de art. 65 nu creează în sarcina vânzătorului niciun fel de obligaţie
Pornind de la o asemenea interpretare, unii autori au propus de lege ferenda abrogarea în totalitate a art. 65, văzut ca fiind în totală contradicţie cu procedura de valorificare instituită de Titlul VI al Legii nr. 99/1999'.
Alţi autori au optat pentru calificarea acestei operaţiuni ca fiind o cesiune de creanţă, deoarece terţul dobânditor nu va obţine un drept de proprietate asupra bunului respectiv, ci acele drepturi de creanţă pe care le avea creditorul.
Pe de o parte, în cadrul executării silite, terţul cumpărător va beneficia doar de dreptul de a intra în posesia bunului în aceleaşi condiţii ca şi creditorul, iar nu şi de celelalte drepturi sau obligaţii ale acestuia (referitoare, spre exemplu, la distribuirea preţului), iar, pe de altă parte, spre deosebire de creditor, care are doar un drept real de garanţie asupra bunului, cumpărătorul dobândeşte un drept de proprietate neafectat de sarcini.
în consecinţă, terţul dobândeşte mai mult decât un simplu drept de creanţă, el dobândeşte un drept de proprietate în virtutea căruia are dreptul să îi fie predat bunul, obligaţia de predare subzistând în cazul oricărui contract de vânzare-cumpărare (fiind de natura acestuia).
Potrivit unei alte interpretări date dispoziţiilor art. 65, se consideră că acest text se referă la o vânzare valabilă a bunului altuia (ius in re aliena), adică un drept (dezmembrat) asupra unui bun aparţinând (în proprietatea) unei alte persoane, care trebuie să fie notificată în condiţiile art. 71 şi să respecte regulile prevăzute de art. 69 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, sub sancţiunea nulităţii .
în realitate, vânzarea bunului în cadrul procedurii de executare silită, indiferent dacă bunul se află în posesia debitorului sau a creditorului, nu reprezintă decât un simplu act de executare silită, fără a putea fi calificat drept o cesiune de creanţă sau o vânzare a bunului altuia, cu toate consecinţele ce decurg din acest fapt (respectiv preluarea bunului liber de orice sarcini şi protejarea intereselor terţului subdobânditor).
Vânzarea reglementata de dispoziţiile art. 65 nu poate fi un act discreţionar din partea creditorului, astfel că se impune a fi aplicate şi în acest caz regulile stabilite de legiuitor în cuprinsul art. 69-71 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999. Vânzarea unilaterală efectuată de creditor, numai potrivit intereselor lui, nu poate avea niciun efect juridic; în acest caz, vânzarea va fi nulă, urmând să fie aplicate sancţiuni creditorului conform dispoziţiilor art. 88 .
Şi în acest caz, cumpărătorul va dobândi bunul liber de orice sarcini, fiind aplicabile prevederile art. 70 alin. (1) din lege, mai puţin în situaţia prevăzută de art. 77 alin. (2), în care părţile contractului de garanţie reală (creditorul şi debitorul) pot conveni ca în urma vânzării debitorul să rămână în posesia bunurilor în calitate de locatar. în acest caz, dreptul de folosinţă creat în favoarea debitorului constituie o sarcină ce poartă asupra bunului cumpărat.
Şi în cazul acestei vânzări, creditorul este obligat să distribuie preţul, urmând regulile prevăzute de art. 78 din lege.
