Intrarea în posesia bunului-obiect al garanției în mod paşnic
| Comentarii |
|
intrarea în posesia bunului-obiect al garanției în mod paşnic, potrivit noii reglementări în materia executării garanţiilor reale mobiliare, prima opţiune pe care o are creditorul garantat constă în dreptul de a lua în posesie, în mod paşnic, bunul care constituie obiectul garanţiei (afectat garanţiei) sau produsele rezultate din valorificarea acestuia, precum şi înscrisurile care constată dreptul de proprietate al debitorului asupra bunului.
Unii autori' au considerat că această procedură este în principiu una opţională pentru creditor, de vreme ce acesta poate valorifica bunul afectat garanţiei şi fără a intra în posesia lui. Procedura luării în posesie este o procedură opţională pentru creditor, însă este o procedură obligatorie în cadrul executării silite.
Singura ipoteză în care luarea bunului în posesie nu este obligatorie o reprezintă ipoteza art. 77 clin Titlul VI al Legii nr. 99/1999, respectiv în cazul în care părţile contractului de garanţie reală convin ca vânzare bunului să aibă loc fără ca partea garantată să intre în posesie, iar debitorul să rămână în posesia bunurilor în calitatea de locatar.
într-adevăr, potrivit art. 65 din Titlul VI al Legii nr. 99/999, creditorul poate vinde orice bun afectat garanţiei, chiar în cazul în care se află în posesia debitorului, în acest caz cumpărătorul bunului având acelaşi drept de a intra în posesie ca şi creditorul garantat.
În concluzie, luarea (paşnică) în posesie nu reprezintă un scop în sine, ci un element esenţial al procedurii de executare silită, o etapă fără de care executarea nu se poate realiza.
Luarea în posesie nu este întotdeauna o procedură prealabilă valorificării bunului, creditorul nefiind el însuşi obligat să intre în posesia bunului, cumpărătorul având şi el acest drept.
în doctrină' s-a afirmat faptul că posesia ce va fi astfel exercitată de către creditor poate fi atât una pură şi simplă, în sensul că bunul în materialitatea sa va fi luat în custodia creditorului, cât şi una simbolică, în sensul că bunului îi vor fi îndepărtate elementele care îl fac propriu folosirii, dar este în continuare lăsat în custodia debitorului (spre exemplu, automobilul căruia i se iau cheile de către creditor).
Faptul că bunul a fost făcut impropriu folosirii nu înlătură posesia debitorului asupra acestuia, neputându-se afirma faptul că a fost luat în posesie de către creditor , vânzarea unui astfel de bun urmând a se realiza în condiţiile art. 65, adică în posesia debitorului.
Reglementarea acestui drept în noul cod civil este de natură a ne întări opinia. Astfel, creditorul ipotecar are dreptul de a lua bunul în posesie pentru a-l vinde personal sau de a-l face impropriu folosirii, urmând a vinde bunul aflat în posesia debitorului (art. 2438 şi art. 2447 noul C. civ.).
Dreptul de a intra paşnic în posesia bunului poate fi exercitat de către creditor fie personal, fie prin intermediul unui mandatar, în practică existând societăţi specializate ce au ca obiect deposedarea debitorilor (o astfel de practică fiind uzuală în cazul societăţilor de leasing).
Fiind însă un drept care derivă în mod direct din dreptul real de garanţie, el nu poate fi cedat în mod separat, ci numai cu acesta din urmă .
O problemă interesantă o constituie cea a răspunderii în cazul în care s-a încălcat cerinţa deposedării prin mijloace paşnice. In rezolvarea acestei probleme, trebuie să plecăm de la premisa că o astfel de situaţie constituie atât un fapt ilicit, cât şi o depăşire a limitelor mandatului.
în mod normal, în cazul depăşirii limitelor mandatului prin săvârşirea unei fapte ilicite, mandatarul este direct răspunzător faţă de debitor în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, şi nu în temeiul răspunderii privind răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, întrucât raportul dintre comitent şi prepus presupune atât o relaţie de subordonare, cât şi o continuitate şi o permanenţă de serviciu .
în cazul societăţilor comerciale care recuperează în mod obişnuit bunuri mobile prin intermediul unor mandatari recunoscuţi prin faptul că nu folosesc mijloace paşnice (săvârşind astfel fapte ilicite), în vederea luării în posesie a bunului mijloacele de luare în posesie folosite de aceşti mandatari îmbrăcând inclusiv forme infracţionale (intrarea prin efracţie pe diverse proprietăţi private, distrugere, acte de violenţă etc.), putem vorbi atât de o continuitate şi de o permanenţă în serviciu, cât şi de o relaţie de subordonare, mandatarul fiind ales tocmai în considerarea metodelor pe care le foloseşte.
în acest caz, considerăm că prin tolerarea şi încurajarea unor astfel de comportamente răspunderea revine inclusiv mandantului, în temeiul răspunderii pentru fapta proprie, însă în cazul în care se va putea dovedi faptul că a dat împuternicire expresă pentru săvârşirea de delicte civile, se impune ca răspunderea să fie una solidară, întemeiată pe relaţia de prepuşenie.
În cazul garanţiei reale mobiliare, dreptul de a acţiona asupra bunului derivă mai mult dintr-un privilegiu conferit de lege decât clintr-un drept propriu asupra bunului. De aceea, luarea în posesie trebuie şi ea subsumată sistemului de prioritate reglementat de lege. Această concluzie trebuie însă nuanţată.
Astfel, luarea în posesie nu este nevoie să fie făcută neapărat de creditorul cu garanţia având rang prioritar . Aşadar, deşi orice creditor garantat poate lua (paşnic) în posesie bunul afectat garanţiei, în cazul în care mai mulţi asemenea creditori garantaţi intră în concurs, va fi preferat cel având rangul anterior.
Obiectul deposedării
Obiectul deposedării poate să constea, potrivit tezei a Il-a a art. 63 alin. (1) din lege, în „bunul afectat garanţiei, produsele rezultate
din valorificarea acestuia, precum şi titlurile şi înscrisurile care constată dreptul de proprietate al debitorului asupra bunului".
Creditorului are un drept de opţiune între a lua în posesie bunul afectat garanţiei sau, în cazul în care debitorul a transferat bunul în cauză unui terţ, produsele rezultate din valorificarea acestora ori ambele. Dreptul de garanţie al creditorului poartă atât asupra bunului iniţial, cât şi asupra produselor rezultate din valorificarea acestuia şi poate fi exercitat concomitent asupra ambelor [art. 21 alin. (2) coroborat cu art. 63 alin. (1)]. Dacă însă creditorul optează pentru luarea în posesie atât a bunului afectat garanţiei, cât şi a produselor rezultate din valorificarea acestuia, suma garantată prin bunul originar şi produsele acestuia se limitează la valoarea de piaţă pe care bunul afectat garanţiei o are în momentul executării.
Dreptul de a intra în posesia bunului poate fi exercitat de creditor faţă de orice persoană care ar deţine bunul (terţ de bună sau de rea-credinţă), însă, în condiţiile art. 23 alin. (1) din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, creditorul, expres sau implicit, poate consimţi să urmărească numai produsele bunului iniţial.
Potrivit unor opinii , din exprimarea textului legal, luarea paşnică în posesie pare a nu fi posibilă decât dacă bunul afectat garanţiei mobiliare se află la debitor. De altfel, dispoziţiile art. 63 alin. (2) din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 se referă la acţiuni „asupra persoanei debitorului" ori la recurgerea la constrângeri asupra debitorului „în momentul luării în posesie". Prin urmare, legiuitorul a avut în vedere exclusiv situaţia luării în posesie paşnică a bunului de la debitor, şi nu de la un terţ. Deoarece creditorului nu îi revine nicio obligaţie legală de încu-noştinţare a debitorului în cazul luării în posesie de la un terţ, nici nu ar putea să se opună la un asemenea demers, care ar putea avea loc şi fără ştirea sa. într-un astfel de caz, drepturile debitorului ar fi însă periclitate şi, prin urmare, intrarea în posesie nu ar corespunde spiritului executării silite consacrate prin regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare.
Mai mult decât atât, autorul citat consideră că soluţia avută în vedere de legiuitor în ipoteza în care bunul afectat garanţiei se află la un terţ este intrarea în posesie cu ajutorul organului de executare, care „se va deplasa la locul unde se află bunul" [art. 68 alin. (1)], cu alte cuvinte, în acest caz, şi la un terţ. Oricum, în ipoteza în care bunul care face obiectul garanţiei se află la altcineva decât debitorul, luarea în posesie de către creditor, chiar cu acceptul terţului, nu poate fi calificată drept acceptare de către debitor a luării paşnice în posesie de către creditor. Acceptarea luării în posesie este un act personal al debitorului şi, prin urmare, nu poate fi exercitată de către terţi în numele său. De altfel, obligaţia oricărei persoane care are bunul în posesie de a-l preda creditorului, reglementată de dispoziţiile art. 64 alin. (1), se referă la procedura executării silite ca instituţie juridică în întregul său, şi nu doar la eventualitatea luării în posesie de creditor fără asentimentul debitorului.
Am expus pe larg această opinie, întrucât considerăm că se dă o interpretare greşită întregii proceduri de executare silită. Astfel, creditorul are dreptul de a lua bunul în posesie pe cale paşnică (art. 63) sau prin intermediul unui organ de executare (art. 67). Luarea paşnică în posesie nu trebuie confundată cu acceptul debitorului, legea nu condiţionează caracterul paşnic al deposedării de vreun accept, instituind în acest sens, în sarcina tuturor persoanelor ce au posesia bunului afectat garanţiei, obligaţia de a-l preda creditorului a cărui obligaţie a ajuns la scadenţă (art. 64). Pe de altă parte, debitorul îşi poate exprima în scris dezacordul cu privire la executarea garanţiei, fără însă a se opune deposedării într-un asemenea mod, încât deposedarea să îşi piardă caracterul paşnic.
Am insistat asupra acestor drepturi, întrucât art. 23 alin. (2) face referire la posibilitatea creditorului de a-şi exercita dreptul său (de urmărire) asupra bunului afectat garanţiei care se află în posesia unui terţ sau asupra produselor rezultate din acesta ori asupra ambelor. O formulare asemănătoare are şi art. 63 alin. (1) cu privire la dreptul de luare paşnică în posesie, ce are în vedere atât bunul afectat garanţiei, cât şi produsele rezultate din valorificarea sa, în cazul în care există ambele categorii de bunuri, fiind evident faptul că, în acest caz, creditorul va avea dreptul de a lua paşnic în posesie anumite bunuri aflate în posesia unor terţe persoane.
În toate aceste cazuri însă, este nevoie ca bunul afectat garanţiei ori produsele acestuia să fie reprezentate de bunuri ce pot forma obiect al posesiei .
Potrivit concepţiei clasice, posesia se aplică numai drepturilor reale, adică proprietăţii şi celorlalte drepturi reale. Posesia nu exisă asupra drepturilor de creanţă sau asupra bunurilor din domeniul public, deoarece acestea nu sunt susceptibile de proprietate privată. Posesia nu se poate exercita asupra universalităţilor de bunuri (spre exemplu, fondul de comerţ), deoarece acestea nu sunt susceptibile de efectele pe care le creează noţiunea de posesie. Posesia poate însă purta asupra fiecărui bun care intră în compunerea universalităţii, atunci când acest bun este posedat individual, clar nu se poate exercita asupra tuturor elementelor care compun universalitatea .
Totuşi, termenul de posesie s-a extins de la drepturile reale la drepturile de creanţă, respectiv posesia unei creanţe, la care se referă art. 1097 C. civ., şi la starea persoanelor, adică posesia de stat sau folosirea stării civile, la care se referă art. 51 C. fam. ’ în aceste din urmă cazuri, nu este vorba propriu-zis de posesie, ci de extinderea cuvântului sau a termenului de posesie, iar nu de noţiunea de posesie .
în cazul majorităţii bunurilor necorporale, dreptul de proprietate este reflectat de existenţa unui document (titluAnscris) care să ateste dreptul de proprietate asupra bunului în cauză . Prin luarea în posesie a acelui document, practic se preia controlul asupra bunului, ceea ce, în cazul bunurilor necorporale, echivalează cu posesia.
Aşadar, considerăm că pot forma obiectul luării în posesie atât bunurile mobile corporale, cât şi titlurile de valoare (reprezentative de drepturi reale sau de creanţă), adică acele înscrisuri în temeiul cărora posesorul lor legitim este îndrituit să exercite dreptul arătat în înscris şi independent de raportul juridic care a ocazionat emiterea titlului, însă numai cele negociabile, adică acelea care au drept caracteristică principală transmiterea drepturilor şi obligaţiile încorporate în titlu prin transmiterea titlurilor, în condiţiile legii.
Pe de altă parte, art. 63 acordă creditorului posibilitatea luării în posesie a documentelor care constituie „titlurile şi înscrisurile care constată dreptul de proprietate al debitorului asupra bunului". Această prevedere este în măsură de a ne întări convingerea potrivit căreia şi titlurile de valoare negociabile pot forma obiectul luării în posesie (paşnică), de vreme ce creditorul are posibilitatea de a opta între a intra în posesia numai a documentelor în cauză sau a bunurilor afectate garanţiei şi a documentelor ce atestă dreptul asupra bunului.
Cerinţele luării paşnice în posesie a bunului
Creditorul, atât în cazul garanţiilor reale mobiliare, cât şi în cazul garanţiilor reale propriu-zise, nu va putea intra pe cale paşnică în posesia bunului decât dacă contractul conţine clauza potrivit căreia el poate folosi mijloacele proprii pentru luarea în posesie a bunului afectat garanţiei [art. 63 alin. (4)].
în conţinutul art. 63 alin. (4) întâlnim un exemplu de formalism, câtă vreme norma legală prevede şi faptul că această clauză trebuie scrisă cu caractere majuscule şi într-o mărime de 0,5 cm. în doctrină , formalismul acestei clauze a fost comparat cu formalismul acţiunilor romane, în cazul cărora schimbarea unui singur cuvânt sau schimbarea genului unui substantiv atrăgea sancţiunea nulităţii şi, implicit, a pierderii procesului de către cel care rostea greşit formula sacrosanctă. De aceea, din redactarea acestui text de lege ar rezulta că formula nu este susceptibilă de nicio modificare, fără însă a se prevedea sancţiunea în cazul în care clauza nu este reprodusă întocmai.
Considerăm că modificările de exprimare (adăugarea sau omiterea unor cuvinte) în redactarea acestei clauze nu vor putea fi sancţionate cu nulitatea acesteia, mai ales în condiţiile în care textul nu acoperă toate situaţiile posibile, cum ar fi existenţa mai multor creditori, cu condiţia ca aceste modificări să nu ducă la schimbarea înţelesului.
Pe de altă parte, în cazul nerespectării caracterelor sau a mărimii scrisului, sancţiunea va fi întotdeauna nulitatea clauzei, întrucât aceste prevederi au drept scop tocmai informarea debitorului.
În doctrină a fost formulată şi opinia contrară , motivată pe faptul că nu putem fi constrânşi de formalism, în condiţiile în care Titlul VI din
Legea nr. 99/1999 vizează în principal activitatea comercială axată şi bazată pe celeritate ca element de bază al circuitului comercial şi pe faptul că frecvenţa şi celeritatea tranzacţiilor comerciale reclamă reguli simple, lipsite de formalism, precum şi o mare libertate pentru comercianţi în încheierea actelor juridice, rapiditatea încheierii acestora fiind pentru ei o condiţie a succesului .
Argumentele unei astfel de opinii pot fi greu combătute, însă legiuitorul român a impus acest formalism tuturor contractelor prin care se încheie garanţii reale mobiliare sau operaţiuni asimilate, spre deosebire de modelul-nord american, art. 9 din Uniform Commercial Code, care a instituit o astfel de clauză numai în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, astfel încât sancţiunea nulităţii unor astfel de omisiuni se impune, întrucât ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
Clauza înscrisă în art. 63 alin. (4) reprezintă astfel o condiţie necesară şi suficientă în vederea luării paşnice a bunului în posesie, creditorului nefiindu-i necesară vreo autorizaţie sau notificare prealabilă.
în literatura de specialitate se consideră că la acest moment creditorul parcurge o procedură „graţioasă" ce are un dublu scop: în primul rând, se încearcă o rezolvare amiabilă a situaţiei care a generat neîn-deplinirea de către debitor a obligaţiilor sale contractuale, iar, în al doilea rând, este notificat debitorul despre intenţia creditorului de a trece la executarea silită a garanţiei sale .
Menţiunea expresă cu privire la lipsa oricărei autorizări sau notificări prealabile are în vedere sublinierea celerităţii unei astfel de proceduri, marcată prin lipsa formalismului (în această materie formalismul este prezent cu prilejul încheierii contractului) şi a sublinierii caracterului ei privat, marcat de lipsa oricărei implicări a puterii judecătoreşti în procedura de deposedare paşnică a debitorului.
Legea nu impune niciun fel de notificare a debitorului în privinţa deposedării . O astfel de prevedere este explicabilă prin aceea că debitorul nu trebuie să fie „anunţat" despre acţiunile creditorului. Sunt
astfel evitate situaţiile în care bunul este ascuns de debitor în urma aflării veştii că urmează a fi preluat de creditor.
Caracterul „paşnic" al luării în posesie este caracterizat prin faptul că creditorul nu are dreptul să tulbure în niciun fel ordinea publică şi nu este îndreptăţit să se folosească de forţa fizică sau de orice tip de intimidare sau de constrângere asupra debitorului, însă nu trebuie să conducă la concluzia că acest proces este unul convenţional, la care debitorul trebuie să îşi dea acordul, aşa cum au considerat alţi autori .
Plecând de la necesitatea acordului debitorului, autorul citat ajunge la concluzia că orice fel de opoziţie a debitorului, urmată totuşi de luarea în posesie de către creditor, duce la concluzia că acesta din urmă a uzat fie de forţa fizică, fie de intimidare sau constrângere pentru luarea în posesie şi acest lucru duce la angajarea răspunderii creditorului în condiţiile art. 87-89 din lege.
Din punct de vedere probatoriu, modul cum s-a realizat deposedarea rămâne o situaţie de fapt ce poate fi probată prin orice mijloc de probă, în lipsa unei prevederi legale exprese opoziţia debitorului neputând constitui o prezumţie valabilă cu privire la declanşarea răspunderii.
Caracterul privat al luării paşnice în posesie este subliniat şi de faptul că pentru procedura de luare paşnică în posesie creditorul nu va plăti taxe ori vreun tarif.
Cerinţele pentru ca luarea în posesie să fie considerata paşnică
Pentru ca luarea în posesie să fie considerată paşnică, creditorul nu poate tulbura ordinea publică, nici nu poate face uz de forţă fizică sau de orice alt tip de intimidare asupra persoanei debitorului ori să recurgă la orice alt mijloc de a-l constrângere pe debitor [art. 63 alin. (2)].
Conceptul de tulburare a liniştii publice (breach of the peace), caracteristic sistemului de common law, nu este definit nici de legea
română şi nici de art. 9 UCC, definirea lui rămânând la latitudinea instanţelor judecătoreşti.
Potrivit art. § 9-609 (b) din Uniform Commercial Code, un creditor poate intra în posesia bunului fără intervenţia organelor de executare cu condiţia de a nu se tulbura ordinea publică. în literatura nord-americană se arată că amploarea şi incertitudinea unui astfel de limbaj, dublată de răspunderea semnificativă ce intervine în cazul în care creditorul este găsit vinovat, a limitat sever cazurile în care creditorii se folosesc de această procedură în lipsa unui acord expres al debitorului.
Pe de altă parte, debitorii, clin dorinţa de a nu suporta costurile unor deposedări* prin intermediul organelor de executare, îşi dau acordul expres pentru a fi deposedaţi, creându-se astfel o cutumă cu privire la această formă de executare.
în privinţa costurilor deposedării, trebuie însă remarcată o diferenţă importantă între sistemul Titlului VI al Legii nr. 99/1999 şi cel al art. 9 clin Uniform Commercial Code (care fusese propus şi în Proiectul legii ’). în sistemul nord-american, potrivit § 9-609 (b), creditorul poate intra în posesia bunului afectat garanţiei în temeiul unei hotărâri judecătoreşti („pursuant to judicial process") sau în lipsa unei hotărâri judecătoreşti („without judicial process"), însă fără a tulbura liniştea publică. în acest caz, costurile deposedării sunt generate de costurile procesului (ale procedurilor judiciare).
Spre deosebire ele legislaţia românească, legislaţia nord-americană cunoaşte în dreptul comun o serie de proceduri specifice care permit creditorului să obţină posesia bunului afectat garanţiei .
întreaga procedură de executare silită a garanţiilor reale mobiliare a fost concepută ca o procedură eminamente privată de executare, deposedarea prin mijloace paşnice având rolul de a întregi caracterul privat, în aceste condiţii, intervenţia organelor statului nu este permisă, potrivit principiului neimplicării statului în problemele private. Mai mult, intervenţia unor organe ale statului nu ar face altceva decât să adauge un motiv de tensiune prin acordarea unei poziţii privilegiate creditorului. In aceste condiţii, legiuitorul român a ales soluţia permiterii implicării organelor de executare în procedura deposedării, fără ca creditorul să mai fie obligat să recurgă la o procedură judiciară, dar numai după ce acesta a încercat să ia bunul în posesie în mod paşnic, iar debitorul s-a opus. în acest sens, legea instituie caracterul de titlu executoriu al contractului de garanţie, ceea ce permite apelul la ajutorul executorilor judecătoreşti.
Chiar dacă legea nu defineşte expres conceptul de tulburare a ordinii şi liniştii publice, considerăm că trebuie să ne raportăm la acesta prin trimitere la prevederile Legii nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, care consideră o serie de fapte drept contravenţii, dacă nu sunt comise în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni. Cu toate acestea, considerăm că noţiunea este mult mai largă, cuprinzând şi faptele care nu constituie potrivit legii contravenţii sau infracţiuni, determinarea unor astfel de fapte fiind lăsată la aprecierea instanţei de judecată.
Mai mult decât atât, legea noastră, pe lângă cerinţa de a nu se tulbura liniştea (şi ordinea) publică, arată că deposedarea nu se poate face uzând de forţă fizică sau de orice alt tip de intimidare asupra persoanei debitorului ori prin recurgere la orice alt mijloc de a-l constrângere pe debitor. Prevederile sunt utile mai ales în condiţiile în care faptele de violenţă sau de intimidare nu au drept consecinţă tulburarea ordinii publice. Spre exemplu, creditorul vine însoţit de unul sau mai mulţi agenţi ai unor firme specializate de pază şi protecţie tocmai în scopul de a-l intimida pe debitor.
Conceptul tulburării liniştii publice are rolul de a de a evita eventualele abuzuri ale creditorului în exercitarea drepturilor conferite de lege. în cazul în care creditorul intră în posesia bunului afectat garanţiei cu încălcarea dispoziţiilor legale, i se va atrage răspunderea în condiţiile art. 87 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999.
83. Sancţiunea încălcării dispoziţiilor legale privind luarea în posesie a bunului constă în obligarea creditorului de a plăti debitorului o sumă echivalentă cu 30% din valoarea obligaţiei garantate, de a restitui bunul sau dreptul şi, dacă este posibil, de a-l despăgubi pe debitor pentru orice pagube rezultând din luarea în posesie cu rea-credinţă.
Prevederile legale nu disting între situaţia în care creditorul este îndreptăţit să intre în posesia bunului afectat garanţiei şi situaţia în care nu este îndreptăţit, creanţa sa nefiind certă sau exigibilă. In toate aceste situaţii de tulburare a liniştii publice, de preluare prin intermediul forţei fizice sau prin intimidări, se aplică sancţiunea prevăzută de art. 87. Aplicarea acestei sancţiuni se concretizează întotdeauna în restituirea bunului, deci inclusiv în situaţiile în care creditorul este îndreptăţit să intre în posesia acestuia.
Potrivit art. 66 din lege, până la momentul efectiv al vânzării, debitorul are dreptul să achite suma datorată, la care se adaugă cheltuielile de luare în posesie şi de pregătire a operaţiunilor vânzării, în această situaţie creditorul fiind obligat să accepte plata şi să restituie debitorului bunul luat în posesie, astfel încât, prin aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 87, se mai acordă debitorului posibilitatea de a achita suma datorată, nemaifiind obligat la plata cheltuielilor de luare în posesie.
În practică, deposedarea se realizează în majoritatea cazurilor prin violenţă fizică sau morală (intimidări). Contrar dispoziţiilor legale, firmele specializate în recuperarea bunurilor recurg inclusiv la concursul organelor de poliţie pentru a-l deposeda pe debitor.
în aceste condiţii, ori de câte ori creditorul, personal sau printr-un mandatar specializat sau nespecializat, intră în posesia bunului însoţit de organele de poliţie sau de alte organe ale statului sau atunci când este însoţit de agenţi de pază şi protecţie al căror număr sau constituţie este de natură a-l intimida pe debitor, deposedarea este ilegală, creditorul urmând a fi tras la răspundere în condiţiile art. 87 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999.
în literatura juridică' s-a subliniat caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 87 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, în sensul că acesta stabileşte .
Obligaţia de plată de către creditor a contravalorii a 30% din valoarea obligaţiei garantate ia naştere ca efect direct al deposedării nelegale a bunului afectat garanţiei.
Debitorului nu îi revine sarcina dovedirii vreunui prejudiciu decât
în cazul în care solicită daune peste 30% din valoarea obligaţiei garantate. în mod corelativ, creditorului îi este permisă proba contrară cu privire la existenţa şi cuantumul prejudiciului, numai pentru pagubele ce depăşesc 30% din valoarea obligaţiei garantate.
în toate cazurile, obligarea creditorului la plata unor astfel de despăgubiri nu se va putea realiza decât prin promovarea unei acţiuni în răspundere civilă întemeiate pe prevederile art. 87 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999.
Odată cu înapoierea bunului către debitor şi cu plata despăgubirilor legale, raporturile contractuale ale părţilor reintră în normal, fiecare dintre ele fiind ţinute în continuare de îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul de garanţie reală mobiliară .
