Dreptul creditorului de luare în posesie a obiectului garanţiei
| Comentarii |
|
dreptul creditorului de luare în posesie a obiectului garanţiei, în măsura în care obligaţia garantată devenită exigibilă (prin ajungere la termen sau prin intermediul posibilităţii creditorului de „accelerare a scadenţei") nu a fost îndeplinită în mod corespunzător, creditorul are dreptul de a-şi satisface creanţa din bunul afectat garanţiei, prin luarea în posesie paşnică şi apoi prin valorificarea acestuia.
Luarea în posesie a bunului afectat garanţiei apare astfel ca prima etapă în cadrul procedurii de executare silită pe care creditorul o poate parcurge în cazul neîndeplinirii obligaţiei garantate.
S-a afirmat în literatura juridică faptul că această procedură este una opţională , reprezentând primul pas al executării silite prin procedura specială reglementată de Titlul VI al Legii nr. 99/1999.
Doctrina a mai considerat că dreptul de a lua în posesie bunul afectat garanţiei aparţine numai creditorului garantat cu o garanţie reală propriu-zisă fără deposedare, acest drept neputând opera şi în privinţa operaţiunilor asimilate . Autorul s-a ferit în a afirma direct acest lucru, mărginindu-se a considera că domeniul de aplicare al acestui drept îi aparţine numai creditorului garantat cu o garanţie reală mobiliară (propriu-zisă), argumentând în notele de subsol faptul că, deşi dreptul aparţine şi locatarului dintr-un contract de leasing, fundamentarea este diferită, locatorul rămâne tot timpul proprietarul bunului dat în leasing, iar dreptul utilizatorului este supus condiţiei rezolutorii constând în neplata a două rate de leasing. Odată împlinită condiţia, utilizatorul nu mai are niciun drept asupra bunului în cauză.
Nu putem fi de acord cu această opinie, pentru mai multe considerente. In primul rând, art. 2 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 instituie, în mod expres, acelaşi regim şi în ceea ce priveşte executarea operaţiunilor asimilate, aceste operaţiuni având drept caracteristică specială afectarea unui bun în scopul îndeplinirii unei obligaţii. în al doilea rând, scopul instituirii acestei proceduri unitare, în ceea ce priveşte ordinea de prioritate, publicitatea şi executarea, excede sfera clasică a dreptului de proprietate, prioritate având necesitatea garantării executării obligaţiei şi protejarea intereselor creditorului. Fără îndoială că locatorul din contractul de leasing este proprietar al bunului dat în leasing, dar, în virtutea acestei calităţi, nu are la îndemână decât acţiunea clasică în revendicare întemeiată pe art. 1909 C. civ., cu toate neajunsurile sale, şi nicidecum posibilitatea de a intra singur în posesia bunului prin mijloace proprii.
Deşi dispoziţiile legale cuprinse în Capitolul V, „Executarea garanţiilor reale", din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 se aplică asupra tuturor bunurilor enumerate în art. 6 din lege, considerăm că prevederile referitoare la luarea în posesie se referă numai le garanţiile reale fără deposedare instituite asupra bunurilor mobile corporale . O luare în posesie a unui drept sau a unei creanţe, pe lângă faptul că fizic nu se poate realiza, însăşi afectarea ca garanţie presupune cesiunea lor creditorului [art. 2 lit. a), art. 25], ceea ce lasă oricum fără obiect luarea acestora în posesie de la debitor. Aceeaşi soluţie este întâlnită şi în cazul bunurilor mobile a căror proprietate este încorporată într-un certificat de depozit, conosament sau warant şi a căror afectare valabilă ca garanţie presupune tradiţiunea lor către creditor.
în practică se pot ivi mai multe situaţii în funcţie de locul unde se găseşte bunul mobil corporal în momentul declanşării executării garanţiilor reale mobiliare: bunul se află la debitor, bunul se află la un tert ales de comun acord de părţile contractante sau numit de creditor, bunul se află la un terţ ca urmare a exercitării dreptului de dispoziţie al debitorului.
Situaţia întâlnită cel mai des în practică, ipoteză de la care pleacă de altfel şi normele legale de reglementare a regimului juridic al garanţiilor reale mobiliare, este că bunul afectat garanţiei se află la debitor. Aceasta corespunde şi finalităţii economice a dispoziţiilor legale, potrivit cărora afectarea unui bun ca garanţie se poate face cu sau fără deposedarea debitorului [art. 9 alin. (3)].
Potrivit dispoziţiilor art. 77 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, părţile pot conveni ca vânzarea bunului afectat garanţiei să poată fi efectuată fără ca bunul să treacă în posesia creditorului în vederea valorificării acestuia. Alineatul (2) al art. 77 prevede că, în astfel de cazuri, rămânerea bunului la debitor se întemeiază pe un contract de locaţiune. Textul de lege a generat diferite interpretări în literatura de specialitate. Sunt autori ce consideră că această prevedere legală, potrivit căreia într-un astfel de caz debitorul devine „locatar", este confuză .
Plecând de la textul corespondent din Proiectul Centrului pentru Analiză Economică a Dreptului (CEAL) din Washington, autorul înlocuieşte contractul de locaţiune prevăzut expres de lege cu un contract de depozit. Se consideră că, prin pornirea de către creditor a procedurii de valorificare a bunului afectat garanţiei, acesta nu devine automat proprietar al bunului în cauză, astfel că el nici nu poate încheia pentru acest bun un contract de locaţiune. In asemenea condiţii, se ajunge la situaţia paradoxală ca debitorul să devină locatarul unui bun care se află în proprietatea lui, în condiţiile în care, de cele mai multe ori, debitorii vor afecta drept garanţie bunuri mobile aflate în proprietatea acestora.
Alţi autori apreciază că textul art. 77 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 reglementează o obligaţie scriptae in rem care nu poate avea ca obiect decât bunuri mobile, câtă vreme garanţiile reale mobiliare nu se pot constitui, cum arată şi denumirea lor, decât asupra bunurilor mobile.
Analizând textul legal, cu precădere alineatul secund al art. 77, se combate teza locaţiunii propriului bun, căci, în realitate, este vorba de
încheierea unui contract de locaţiune simultan cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Din lege rezultă că ambele contracte sunt integrate într-o operaţiune juridică unică: locaţiunea se încheie în cadrul vânzării.
Raportat la opiniile afirmate în doctrină, apreciem că prin conţinutul art. 77 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 legiuitorul exprimă clar natura raportului juridic care ia naştere în legătură cu bunurile rămase la debitor, acesta având un drept de locaţiune.
Din text rezultă, de asemenea, că izvorul acestui raport juridic îl constituie voinţa părţilor („părţile pot conveni"), astfel că încheierea contractului de locaţiune este o simplă facultate, un rol important jucând aici interesele tuturor părţilor şi modul în care acestea sunt negociate.
In fapt, prin această convenţie, anterioară vânzării propriu-zise, creditorul consimte să vândă în cadrul executării silite doar două dintre cele trei atribute ale dreptului de proprietate, dreptul de a culege fructele (fructus) şi dreptul de dispoziţie (abusus), dreptul de folosinţă (usus) rămânând debitorului.
