Obligaţiile finanţatorului/locatorului în contractul de leasing
| Comentarii |
|
obligaţiile finanţatorului/locatorului în contractul de leasing,
1. Respectarea dreptului utilizatorului de a-şi alege furnizorul
De cele mai multe ori, finanţatorul nu are în patrimoniu bunurile pentru care încheie contract de leasing, ci urmează să le achiziţioneze de pe piaţă, de la terţi furnizori. Obligaţia finanţatorului de a respecta dreptul utilizatorului privind alegerea furnizorului se justifică prin aceea că el cunoaşte cel mai bine caracteristicile bunurilor de care are nevoie, precum şi furnizorii care le produc sau le distribuie. Alegerea furnizorului de către utilizator se va face potrivit cu necesităţile sale familiale, profesionale, investiţionale etc., în funcţie de întrebuinţarea pe care o va da bunului.
2. Contractarea bunului cu furnizorul şi dobândirea dreptului definitiv de utilizare asupra programelor de calculator
Contractarea bunului este necesară când utilizatorul nu dispune de bunul ce urmează a fi dat în leasing şi atunci trebuie să îl procure de la furnizorul indicat de utilizator. înainte de modificarea O.G. nr. 51/1997 prin Legea nr. 287/2006, aceasta făcea vorbire de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, şi nu de „contractare” ca în forma actuală. Deşi termenul este destul de general, considerăm că sunt avute în vedere contractele translative de proprietate prin care finanţatorul să devină proprietarul bunului. Aceasta pentru că, aşa cum s-a văzut în cele de mai sus, din chiar definiţia dată de legiuitor operaţiunilor de leasing rezultă că finanţatorul trebuie să fie proprietarul bunului ce îl transmite spre folosinţă, în regim de leasing, utilizatorului.
3. Transmiterea tuturor drepturilor asupra bunului către utilizator, cu excepţia dreptului de dispoziţie
în baza contractului de leasing, utilizatorul dobândeşte toate prerogativele dreptului de proprietate asupra bunului folosit în leasing, mai puţin dispoziţia, deşi evident nu devine proprietarul bunului decât la sfârşit, dacă îşi manifestă această opţiune.
Pe fundamentul acestor prerogative, O.G. nr. 51/1997 reglementează în favoarea utilizatorului dreptul de acţiune directă împotriva furnizorului pentru reclamaţii privind livrarea bunului, calitatea, asistenţa tehnică, service-ul necesar în perioada de garanţie şi postgaranţie. Tot astfel, utilizatorul are exerciţiul acţiunilor posesorii împotriva terţilor. Corespunzător acestor drepturi, utilizatorul este răspunzător faţă de terţi pentru toate prejudiciile produse prin folosirea bunului.
4. Respectarea dreptului de opţiune al utilizatorului
La expirarea contractului de leasing, potrivit art. 9 din O.G. nr. 51/1997, utilizatorul are opţiunea prelungirii contractului de leasing, a cumpărării bunului ori a încetării raporturilor contractuale. în lipsa unor precizări exprese, utilizatorul beneficiază de cele trei opţiuni, indiferent de natura, durata sau alte elemente ale operaţiunii de leasing.
5. Garantarea folosinţei liniştite a bunului dat în leasing
Potrivit reglementării operaţiunilor de leasing, finanţatorul garantează utilizatorului doar folosinţa liniştită a bunului, nu şi folosinţa utilă a acestuia. Cu alte cuvinte, finanţatorul are doar obligaţia garanţiei pentru evicţiune, nu şi a garanţiei pentru vicii. Partajarea suportării celor două categorii de garanţii este făcută de chiar O.G. nr. 51/1997, care cuprinde mai multe reglementări în acest scop.
Astfel, în conformitate cu art. 10 lit. f, una din obligaţiile utilizatorului o reprezintă asumarea pentru întreaga perioadă a contractului a tuturor obligaţiilor care decurg din folosirea bunului, direct sau prin prepuşii săi, inclusiv riscul pierderii, distrugerii sau avarierii bunului utilizat, din cauze fortuite. Apoi, potrivit art. 12, pentru viciile bunului, utilizatorul are acţiune directă, dar nu împotriva finanţatorului, ci împotriva furnizorului bunului, pentru toate reclamaţiile privind livrarea, calitatea, asistenţa tehnică şi service-ul necesar în perioada garanţie şi postgaranţie. în sfârşit, art. 18 prevede că finanţatorul este exonerat de orice răspundere faţă de terţi, pentru prejudiciile provocate prin folosinţa bunului.
Aşadar, în conformitate cu regulile de mai sus, în temeiul contractului de leasing, riscul pieirii totale sau parţiale a bunului contractat în leasing va fi suportat de utilizator şi nu de finanţator. Reţinem însă că regula suportării riscului pieirii totale sau parţiale a bunului este dispozitivă şi, prin urmare, această obligaţie poate fi stabilită, în baza contractului, în sarcina finanţatorului.
6. încheierea unei poliţe de asigurare asupra bunul dat în leasing
Obligaţia finanţatorului de a asigura bunul dat în leasing este prevăzută şi în art. 5 din O.G. nr. 51/1997, care dispune că acesta are libertatea alegerii societăţii de asigurare pentru încheierea contractului de asigurare. Acelaşi art. 5 stipulează că primele de asigurare vor fi plătite de către utilizator, dacă prin contract părţile nu convin altfel. Părţile contractante pot stabili atât asigurătorul cu care se va încheia poliţa de asigurare a bunului, cât şi partea care va suporta costul asigurării, adică plata primelor de asigurare.
în ipoteza existenţei unei poliţe de asigurare a bunului, dacă se produce riscul asigurat, deci bunul piere total sau parţial, potrivit art. 26, indemnizaţia de asigurare poate fi încasată de finanţator şi acesta să se întoarcă împotriva utilizatorului din contractul de leasing, dacă despăgubirea nu acoperă prejudiciul produs, adică
valoarea totală a contractului de leasing. Concluzia se impune pe principiile dreptului comun privind acoperirea prejudiciilor, izvorâte din pieirea parţială sau totală a bunurilor. în cazul răspunderii pentru pieirea bunurilor, în dreptul comun despăgubirile nu pot depăşi valoarea acestuia din momentul producerii prejudiciului. Altfel spus, este interzisă îmbogăţirea fără justă cauză a proprietarului, prin încasarea unor despăgubiri ce depăşesc valoarea bunului. Reglementările în domeniul leasingului nu cuprind nicio regulă derogatorie; înseamnă că, aşa cum arătam şi în cele de mai sus, finanţatorul se poate îndrepta împotriva utilizatorului doar pentru diferenţa ce nu acoperă valoarea contractului de leasing. Admiterea unei alte soluţii ar echivala cu o îmbogăţire fără justă cauză a finanţatorului, constând în, pe de o parte, încasarea indemnizaţiei de asigurare şi, pe de altă parte, a ratelor de leasing scadente, situaţie nepermisă în sistemul nostru legislativ.
Regulile ce cârmuiesc raporturile de asigurare a bunurilor contractate în leasing au caracter dispozitiv, astfel că părţile pot conveni ca utilizatorul să aibă calitatea de asigurat şi acesta să încaseze indemnizaţia de asigurare sau se poate păstra calitatea de asigurat a finanţatorului, dar se poate stipula ca utilizatorul să fie beneficiarul asigurării, calitate în care va încasa şi despăgubirile. Astfel se explică regula prevăzută în art. 26 din O.G. nr. 51/1997, potrivit căreia părţile pot conveni stingerea creanţelor reciproce prin compensare.
