Organele de urmărire penală
| Comentarii |
|
organele de urmărire penală, Actele organelor de urmărire penală. Competenţa organelor de cercetare ale poliţiei judiciare. Competenţa organelor de cercetare penală speciale. Competenţa procurorului în efectuarea urmăririi penale. Competenţa organelor de constatare. Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală. Modalităţi de exercitare a supravegherii
Activitatea de urmărire penală se efectuează de către procurori şi de către organele de cercetare penală [art. 201 alin. (1) C. proc. pen.].
Organele de cercetare penală sunt:
- organele de cercetare ale poliţiei judiciare (lucrători specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor, desemnaţi nominal de ministrul administraţiei şi internelor, cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie);
- organele de cercetare penală speciale (art. 208 C. proc. pen.), şi anume: ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare, precum şi comandanţii acestor unităţi; ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comendu-irilor de garnizoană, precum şi şefii acestor unităţi; ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare, precum şi comandanţii acestor unităţi; ofiţerii poliţiei de frontieră, anume desemnaţi pentru infracţiunile de frontieră; căpitanii porturilor.
Actele organelor de urmărire penală
Actele organelor de urmărire penală sunt: rechizitoriul, ordonanţa, rezoluţia, pro-cesul-verbal, referate cu propunere motivată, diferite adrese.
a) Rechizitoriul. Este folosit în vederea dispunerii trimiterii în judecată a inculpatului. Mai poate reprezenta, în ipoteza în care urmărirea penală s-a desfăşurat fără acţiune penală pusă în mişcare, act de inculpare, dacă procurorul dispune trimiterea
în judecată; de asemenea, în ipoteza în care, la terminarea urmăririi penale, se constată că pentru unul sau mai mulţi inculpaţi nu se impune trimiterea în judecată, prin rechizitoriu se va dispune, pe de o parte, trimiterea în judecată a unor inculpaţi şi, pe de altă parte, netrimiterea în judecată a celorlalţi.
Rechizitoriul, ca act al organelor de urmărire penală, trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală. Rechizitoriul trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute în art. 203 C. proc. pen., datele privitoare la persoana inculpatului, fapta reţinută în sarcina sa, încadrarea juridică, probele pe care se întemeiază învinuirea, măsura preventivă luată şi durata acesteia, precum şi dispoziţia de trimitere în judecată, numele şi prenumele persoanelor care trebuie citate în instanţă, cu indicarea calităţii lor în proces şi locul unde urmează a fi citate.
Rechizitoriul este verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când urmărirea este făcută de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când urmărirea penală este efectuată de un procuror de Ia Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rechizitoriul este verificat de procurorul şef de secţie, iar când urmărirea penală este efectuată de acesta, verificarea se face de procurorul general al acestui parchet.
b) Ordonanţa. Este folosită acolo unde legea prevede aceasta, atât de către procuror, cât şi de către organul de cercetare penală. Organele de urmărire penală dispun prin ordonanţă, spre exemplu, în cazul luării măsurilor de prevenţie sau a măsurilor asigurătorii. Ordonanţa trebuie să cuprindă următoarele elemente: data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte, cauza Ia care se referă, obiectul actului sau al măsurii procesuale, temeiul legal, semnătura celui care a întocmit-o şi menţiuni speciale prevăzute de lege pentru anumite acte sau măsuri.
c) Rezoluţia. Se foloseşte în ipotezele în care legea nu prevede în mod expres necesitatea redactării unei ordonanţe (de exemplu, confirmarea de către procuror a propunerii organului de cercetare penală de a nu se dispune începerea urmăririi penale se face prin rezoluţie).
d) Procesul-verbal. Reprezintă înscrisul prin care organele de cercetare penală constată fapte sau împrejurări ce pot servi la aflarea adevărului într-o cauză penală (procesul-verbal de percheziţie domiciliară) ori prin care se atestă îndeplinirea anumitor acte procesuale (procesul-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală).
e) Referat cu propunere motivată. Când organul de cercetare penală consideră că este cazul să fie luate anumite măsuri de competenţa exclusivă a procurorului, face propuneri motivate în cuprinsul unui referat (de exemplu, referat cu propunere motivată pentru punerea în mişcare a acţiunii penale).
Competenţa organelor de cercetare ale poliţiei judiciare
Organele de cercetare ale poliţiei judiciare efectuează cercetarea penală pentru orice infracţiune care nu este dată în mod obligatoriu în competenţa altor organe de cercetare (procuror sau organele de cercetare penală speciale).
Competenţa organelor de cercetare ale poliţiei judiciare nu este condiţionată de competenţa unei anumite instanţe de a judeca o cauză penală, întrucât pentru ele nu funcţionează criteriile după care sunt repartizate cauzele instanţelor de grade diferite în funcţie de gravitatea faptelor.
Sunt situaţii în care anumite acte de cercetare penală trebuie să fie efectuate în afara razei de competenţă teritorială.
Acestea pot fi efectuate personal de către organul de cercetare penală, cu condiţia înştiinţării în prealabil a organului corespunzător din circumscripţia în care se efectuează acele acte sau se poate dispune efectuarea lor prin comisie rogatorie sau delegare.
în cuprinsul aceleiaşi localităţi, organul de cercetare penală efectuează toate actele de cercetare, chiar dacă unele dintre acestea trebuie îndeplinite în afara razei sale teritoriale. Organul de cercetare penală este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză ce nu este de competenţa lui (art. 213 C. proc. pen.).
Competenţa organelor de cercetare penală speciale
Ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare efectuează cercetarea penală pentru infracţiunile săvârşite de militarii din subordine; cercetarea poate fi efectuată şi personal de către comandant.
Ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană efectuează cercetarea penală pentru infracţiunile săvârşite de militari în afara unităţilor militare; cercetarea poate fi efectuată personal şi de şefii comenduirilor de garnizoană.
Ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare efectuează cercetarea penală pentru infracţiunile de competenţa instanţelor militare, săvârşite de persoanele civile în legătură cu obligaţiile lor militare; cercetarea poate fi efectuată şi personal de şefii comenduirilor de garnizoană.
Ofiţerii anume desemnaţi din cadrul Poliţiei de Frontieră efectuează cercetarea penală pentru infracţiunile legate de regimul de frontieră.
Căpitanii porturilor efectuează cercetarea penală pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă şi contra disciplinei şi ordinii la bord, precum şi în cazul infracţiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, prevăzute în Codul penal, săvârşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol siguranţa navigaţiei sau a navei.
Competenţa procurorului în efectuarea urmăririi penale
Urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror în cauzele care privesc infracţiuni cu un grad de pericol social ridicat: spre exemplu, infracţiunile contra siguranţei statului (art. 155-173 C. pen.), infracţiunea de omor (art. 174
C. pen.), luarea de mită (art. 254 C. pen.), arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă (art. 266 C. pen.), infracţiunile săvârşite cu intenţie, care au avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, infracţiunea de spălare a banilor, infracţiunile privind traficul şi consumul ilicit de droguri, în alte cauze penale prevăzute în legi speciale [potrivit art. 27 alin. (2) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror în cazul infracţiunilor săvârşite de poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare], în toate cazurile enumerate, competenţa să efectueze urmărirea penală şi să exercite supravegherea asupra activităţii de cercetare penală revine procurorului de la parchetul corespunzător instanţei, care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza.
Competenţa organelor de constatare
Organele de constatare prevăzute în art. 214 C. proc. pen.:
- organele inspecţiilor de stat, alte organe de stat, precum şi ale unităţilor la care se referă art. 145 C. pen., pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează potrivit legii;
- organele de control şi cele de conducere ale administraţiei publice, ale altor unităţi la care se referă art. 145 C. pen., pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor;
- ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei Române pentru infracţiunile constatate pe timpul executării misiunilor specifice.
Au calitatea de organe de constatare, spre exemplu, Inspectoratul de Poliţie Sanitară şi Medicină Preventivă, Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor, Oficiul Român pentru Drepturile de autor (în domeniul controlului aplicării legislaţiei cu privire la drepturile de autor şi drepturile conexe).
în cazul constatării unor infracţiuni, aceste organe sunt obligate să efectueze o serie de activităţi, după cum urmează:
- luarea de declaraţii de la făptuitor şi de la martorii care au fost de faţă la săvârşirea unei infracţiuni;
-întocmirea unui proces-verbal despre împrejurările concrete ale săvârşirii acesteia;
- reţinerea corpurilor delicte;
- evaluarea pagubelor;
- orice alte acte prevăzute în lege.
Actele încheiate se înaintează procurorului: în cel mult 3 zile de la descoperirea faptei ce constituie infracţiune; de îndată, în cazul infracţiunilor flagrante; în termenul reglementat de anumite legi speciale. Procesele-verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace de probă.
Organele de constatare prevăzute în art. 215 C. proc. pen.:
- comandanţii de nave şi aeronave, pentru infracţiunile săvârşite pe acestea, pe timpul cât navele şi aeronavele se află în afara porturilor sau aeroporturilor;
- agenţii poliţiei de frontieră, pentru infracţiunile de frontieră.
Activităţile de constatare ale acestor organe sunt:
- actele de constatare conferite prin lege în competenţa organelor menţionate în art. 214 C. proc. pen.;
- posibilitatea efectuării de percheziţii corporale asupra făptuitorului;
- posibilitatea verificării lucrurilor pe care făptuitorul le are cu sine;
- prinderea făptuitorului.
Actele încheiate se înaintează organului de urmărire penală: în cel mult 5 zile de la prima constatare efectuată; de îndată, în cazul reţinerii făptuitorului; când infracţiunea a fost săvârşită pe o navă sau aeronavă, termenele de mai sus curg de la ancorarea navei ori aterizarea aeronavei pe teritoriul român. Procesele-verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace de probă.
Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală
Definiţie: Supravegherea urmăririi penale reprezintă un complex de activităţi specifice desfăşurate de către procuror, pentru ca în cursul urmăririi penale să se respecte legea şi să se afle adevărul, respectiv să fie lămurită cauza sub toate aspectele, pentru strângerea probelor necesare atât în favoarea, cât şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului, în vederea realizării scopului urmăririi penale.
Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală are ca obiect: vegherea ca orice infracţiune să fie descoperită; orice infractor să fie tras la răspundere penală şi ca nicio persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală; vegherea ca nicio persoană să nu fie reţinută sau arestată decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege; îndeplinirea scopului procesului penal în condiţiile respectării legalităţii procesuale.
Este competent să exercite supravegherea asupra activităţii de cercetare penală procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza [art. 209 alin. (4) C. proc. pen.].
Procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare pot prelua, în vederea efectuării urmăririi penale, cauze de competenţa parchetelor ierarhic inferioare fără a trebui să îndeplinească alte condiţii suplimentare, fiind necesară doar dispoziţia conducătorului parchetului ierarhic superior [art. 209 alin. (41) C. proc. pen.]'.
Modalităţi de exercitare a supravegherii
Supravegherea urmăririi penale se realizează prin următoarele modalităţi: trecerea cauzei de la un organ la altul; participarea directă a procurorului la efectuarea urmăririi penale; verificarea lucrărilor de cercetare penală; dispoziţii obligatorii date de procuror; autorizarea, confirmarea, încuviinţarea şi infirmarea actelor şi a măsurilor procesuale de către procuror.
a) Trecerea cauzei de la un organ la altul. Procurorul poate să dispună ca, într-o cauză în care cercetarea penală trebuie efectuată de un anumit organ de cercetare, să fie efectuată de un alt asemenea organ, cu condiţia ca atât organul de cercetare de la care se ia cauza, cât şi cel la care cauza se trece să se afle sub supravegherea aceluiaşi procuror.
Preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală ierarhic superior se dispune de procurorul de la parchetul care exercită supravegherea acestuia, pe baza propunerii motivate a organului de cercetare penală care preia cauza şi după încunoş-tinţarea procurorului care exercită supravegherea.
b) Prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor a fost introdus în Codul de procedură penală art. 21T C. proc. pen. care reglementează trimiterea cauzei la un alt parchet. Astfel, atunci când există o suspiciune rezonabilă că activitatea de urmărire penală este afectată din cauza împrejurărilor cauzei sau calităţii părţilor ori există pericolul de tulburare a ordinii publice, procurorul general de la Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la cererea părţilor sau din oficiu, poate trimite cauza la un parchet egal în grad.
Din analiza articolului, observăm că motivele pentru care se poate dispune trimiterea cauzei la un alt parchet sunt aceleaşi cu unele dintre motivele ce impun strămutarea cauzelor penale în faza judecăţii, respectiv activitatea de urmărire penală este afectată
de împrejurările cauzei sau de calitatea părţilor ori există pericolul de tulburare a ordinii publice.
în ce priveşte competenţa de a dispune trimiterea cauzei la un alt parchet egal în grad, aceasta este una exclusivă şi aparţine procurorului general de la Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Titularii cererii sunt persoanele care au calitatea de parte în cauza penală, dar şi procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu.
c) Participarea directă a procurorului la efectuarea urmăririi penale. Procurorul poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală, ocazie cu care poate să îndrume organul de cercetare penală cu privire la efectuarea unor acte de cercetare penală, ori să efectueze personal orice act de cercetare penală.
d) Verificarea lucrărilor de cercetare penală:
- procurorul poate cere spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penală, care este obligat să îl trimită, cu toate actele materiale şi datele privitoare la fapte care formează obiectul cauzei [art. 218 alin. (3) C. proc. pen.];
- se poate deplasa la sediul organului de cercetare penală, ocazie cu care verifică toate dosarele aflate în curs de cercetare;
- verifică actele de cercetare cu ocazia solicitării de către organul de cercetare penală a unei autorizaţii prealabile, a unei încuviinţări, a unei confirmări, atunci când legea prevede aceasta.
e) Dispoziţii obligatorii date de procuror. Trebuie să fie date în scris şi motivat; sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală, precum şi pentru alte organe ce au atribuţii prevăzute de lege în constatarea infracţiunilor.
Organele ierarhic superioare organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare nu pot să le dea îndrumări sau dispoziţii privind cercetarea penală.
în ipoteza în care organul de cercetare penală nu aduce la îndeplinire sau aduce la îndeplinire în mod necorespunzător dispoziţiile procurorului, acesta poate sesiza conducătorul organului de cercetare penală, căruia îi revine obligaţia ca, în termen de 3 zile de la sesizare, să îi comunice măsurile dispuse; poate dispune aplicarea amenzii judiciare de la 500 lei (RON) la 5.000 lei (RON) sau poate propune ministrului administraţiei şi internelor eliberarea din funcţia de lucrător de poliţie judiciară (art. III pct. 7 din Legea nr. 281/2003).
f) Autorizarea, confirmarea, încuviinţarea şi infirmarea actelor şi măsurilor procesuale de către procuror. Autorizarea este prealabilă efectuării actului de urmărire penală (de exemplu, organul de cercetare penală poate dispune începerea urmăririi penale pentru o infracţiune săvârşită în afara teritoriului ţării, de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării, prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).
Confirmarea actului de urmărire penală este o ratificare a acestuia, posterioară actului, fără această confirmare cerută expres de lege neputându-se produce efecte juridice (de exemplu, confirmarea rezoluţiei sau a procesului-verbal prin care organul de cercetare penală a dispus începerea urmăririi penale).
încuviinţarea se referă la acte a căror efectuare stă în atribuţia organului de cercetare penală, dar valabilitatea actului este supusă aprobării procurorului; poate fi atât prealabilă, cât şi posterioară efectuării actului (spre exemplu, încuviinţarea exhumării în vederea constatării cauzelor morţii).
Infirmarea are loc printr-o ordonanţă când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de urmărire penală nu este dată cu respectarea dispoziţiilor legale.
