Pedeapsa complementară
| Comentarii |
|
pedeapsa complementară, definiție - pedepsele complementare sunt menite să completeze represiunea pedepsei principale şi sunt prevăzute de lege şi aplicate de instanţă pe lângă o pedeapsă principală. Ele operează doar dacă au fost aplicate de către instanţă. Ele sunt obligatorii sau facultative, dar, odată aplicate, se execută alături de pedeapsa principală pronunţată.
Pedepsele complementare reglementate în prezent de Codul penal sunt interzicerea exercitării unor drepturi, degradarea militară şi publicarea hotărârii de condamnare. Prin diversificarea conţinutului pedepselor complementare se realizează o mai bună adecvare a sancţiunilor în raport cu împrejurările concrete ale faptei, astfel încât pedeapsa să devină eficientă.
Interzicerea exercitării unor drepturi este o pedeapsă prin care este interzis pe o perioadă de timp exerciţiul (sau exercitarea) unor drepturi ale condamnatului. Această perioadă este cuprinsă între 1 şi 5 ani şi poate viza unul sau mai multe drepturi [art. 66 alin. (1) Noul Cod Penal].
Extinderea domeniului de aplicare a pedepselor complementare rezultă din extinderea sferei pedepselor principale pe lângă care se aplică, adică pe lângă pedeapsa închisorii şi pedeapsa amenzii.
Au apărut modificări şi în ceea ce priveşte momentul de punere în executare, şi anume după executarea în întregime a pedepsei principale, de la care sunt două
excepţii în ceea ce priveşte pedeapsa amenzii şi suspendarea sub supraveghere, situaţii când se aplică din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Actuala reglementare, mai precis dispoziţiile Codului penal, sunt conforme cu Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile copiilor din 20 noiembrie 1989. precum şi cu Directiva 2012/29/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii.
Conţinutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi prevăzut de art. 66 C. pen. este format din interzicerea exercitării unuia sau mai multor drepturi, pe o perioadă de la unu la 5 ani. Desigur, judecătorul are posibilitatea, în cadrul individualizării pedepsei, să dispună interzicerea exercitării unuia sau a mai multora dintre următoarele drepturi:
a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice;
b) dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat;
c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României;
d) dreptul de a alege:
e) drepturile părinteşti;
f) dreptul de a fi tutore sau curator:
g) dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii:
h) dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme;
i) dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă;
j) dreptul de a părăsi teritoriul României;
k) dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public;
l) dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă;
m) dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă;
n) dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de a se apropia de acestea;
o) dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale. în condiţiile stabilite de instanţa de judecată.
Când legea prevede interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică, instanţa dispune interzicerea exercitării dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat. De asemenea, interzicerea exercitării dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat se dispune cumulativ.
Când dispune interzicerea unuia dintre drepturile prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. n) (dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de a se apropia de acestea) şi lit. o) (dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată), instanţa individualizează în concret conţinutul acestei pedepse, ţinând seama de împrejurările cauzei.
Analizând comparativ dispoziţiile art. 65 şi cele ale art. 66 C. pen., constatăm că este vorba de aceleaşi drepturi a căror exercitare este interzisă. Singura diferenţă este aceea că dreptul de la art. 66 alin. (1) lit. c) C. pen. - „dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României" - nu se regăseşte în conţinutul art. 65 alin. (1) C. pen. care enumeră conţinutul pedepsei accesorii în cazul aplicării pedepsei închisorii.
Vom face în continuare face unele precizări referitoare la interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. c) şi o) C. pen.
Interzicerea exercitării dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României constituia în Codul penal anterior o măsură de siguranţă care purta denumirea de expulzare. Aceasta era prevăzută de art. 117 C. pen. 1969 şi consta în scoaterea în afara teritoriului ţării noastre a cetăţeanului străin sau a apatridului care nu avea domiciliul în România, dacă săvârşise o faptă prevăzută de legea penală şi dacă prezenţa lui în România prezenta pericol social. Starea de pericol rezulta din analiza a doi factori, şi anume fapta săvârşită şi persoana făptuitorului.
Condiţiile pentru luarea măsurii erau: fapta să constituie infracţiune; infractorul să fie cetăţean străin sau apatrid cu domiciliul în străinătate la momentul pronunţării hotărârii: din datele cauzei să rezulte că rămânerea infractorului în ţară constituie o stare de pericol. Expulzarea avea ca destinaţie statul al cărui cetăţean era inculpatul ori unde îşi avea domiciliul. Măsura era luată pe perioadă nedeterminată, putând fi revocată dacă infractorul ar fi devenit cetăţean român sau ar fi încetat starea de pericol. încetarea expulzării se pronunţa de către instanţă, dacă expulzarea însoţea pedeapsa închisorii, se aducea la îndeplinire după executarea ei. Nerespectarea interzicerii de a se reîntoarce în ţară de către expulzat constituia infracţiune pentru care putea fi pedepsit şi expulzat din nou după executarea pedepsei.
Legiuitorul a apreciat că se impune a se renunţa la necesitatea luării unei măsuri de siguranţă pentru a înlătura o stare de pericol şi că împotriva străinului care se găseşte pe teritoriul României şi care a săvârşit fapte penale se impune a se aplica pedepse complementare alături de cele principale aplicate. Practic, natura juridică a acestei sancţiuni este schimbată, ceea ce implică şi modificarea condiţiilor de aplicare.
Noţiunea de cetăţean străin este înlocuită cu cea de străin, care nu are o definiţie în cod. Acestuia însă i se poate interzice rămânerea în România. Sensul cuvântului este dat de dispoziţiile art. 2 lit. a) şi b) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România'1' (străin este persoana care nu are cetăţenia română, cetăţenia unui alt stat membru al Uniunii Europene sau al Spaţiului Economic European ori cetăţenia Confederaţiei Elveţiene, iar apatrid este străinul care nu are cetăţenia niciunui stat) şi art. 2 lit. c) din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România12' (străin este cetăţeanul străin sau apatridul).
Această pedeapsă complementară nu se va dispune atunci când există motive întemeiate de a crede că viaţa persoanei expulzate este pusă în pericol ori că persoana va fi supusă la tortură sau alte tratamente inumane ori degradante în statul în care urmează a fi expulzată. De asemenea, nu se aplică în cazul în care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (art. 67 alin. (3) C. pen.].
La aplicarea acestei pedepse complementare trebuie să avem în vedere prevederile art. 3 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia (europeană) pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale1'1. în dreptul internaţional, expulzarea naţionalilor a reprezentat o excepţie rarisimă, cum este cazul membrilor familiei Bonaparte în timpul celei de-a treia Republici Franceze.
Când a fost aplicată această pedeapsă complementară, se face menţiune în mandatul de executare a pedepsei închisorii ca. la data liberării, condamnatul să fie predat organului de poliţie, care va proceda la îndepărtarea sa de pe teritoriul României [art. 563 alin. (1) C. proc. pen.j.
Interzicerea exercitării unor drepturi ca pedeapsă complementară se aplică şi cetăţenilor străini în aceeaşi măsură ca şi cetăţenilor români, interpretare dată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. XXIV din 16 aprilie 2007, în care a arătat că pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi se aplică şi inculpaţilor cetăţeni străini. Apreciem că dispoziţiile din Codul penal în vigoare întăresc această soluţie şi cu atât mai mult se pot aplica aceste interdicţii cu privire la exercitarea drepturilor [art. 66 alin. (1) lit. c)].
în cazul interzicerii exercitării dreptului de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale, este necesar ca instanţa să individualizeze în concret conţinutul acestei pedepse, ţinând seama de împrejurările cauzei. Prin hotărâre, judecătorul nominalizează neechivoc locurile de care inculpatul nu are voie să se apropie (locuinţă, loc de muncă, săli de spectacol etc.).
Justificarea acestei sancţiuni este dată de faptul că temporar sunt înlăturate condiţiile prin care condamnatul s-ar putea afla în preajma victimei, a unui martor sau a oricărei persoane pentru care ar putea constitui un pericol prin reacţiile pe care le-ar putea avea. prin atitudinea sa agresivă.
Interdicţia de a reveni la locuinţa familiei pe o durată determinată a fost introdusă în anul 2000 la art. 118' C. pen. 1969 şi se referea la persoana condamnată la pedeapsa închisorii de cel puţin 1 an pentru loviri săvârşite asupra membrilor de familie sau dacă s-au cauzat alte violenţe asupra acestora. Măsura se putea lua de către instanţa de judecată la cererea persoanei vătămate, dacă se aprecia că exista o stare de pericol pentru membrii familiei prin prezenţa făptuitorului alături de aceştia. Pentru aplicarea acestei pedepse, se cereau întrunite următoarele condiţii:
- să existe o cerere în acest sens din partea părţii vătămate;
- pedeapsa aplicată făptuitorului să fie de cel puţin 1 an închisoare;
- condamnarea să fie pentru loviri sau suferinţe fizice ori psihice, vătămare corporală, act sexual cu un minor ori pentru corupţie sexuală;
- săvârşirea faptelor penale să se refere la membrii familiei;
- să se aprecieze de către instanţă că prezenţa în familie a condamnatului este un pericol grav pentru membrii familiei.
