Principalele reguli privind încheierea contractului de asigurare

Dicționar juridic (DEX)

principalele reguli privind încheierea contractului de asigurare, Etapa precontractuală. Momentul încheierii contractului de asigurare. Teorii privind momentul încheierii contactului. Particularităţile încheierii contractului de asigurare la distanţă. Locul încheierii contractului de asigurare. Cuprinsul contractului de asigurare. Riscurile ce se asigură. Primele de asigurare

Regulile care guvernează încheierea contractului de asigurare sunt cuprinse în Codul civil., în Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supraveghere a asigurărilor şi, în completare, în normele emise de Comisia de supraveghere a §2.

Etapa precontractuală.

Informarea reciprocă a părţilor asupra elementelor esenţiale ale contractului de asigurare

Reglementările din domeniul asigurărilor instituie anumite obligaţii în sarcina asigurătorului cât şi asiguratului anterior perfectării contractului de asigurare, astfel încât se poate vorbi de o adevărată fază precontractuală a asigurărilor. Regimul juridic specific fazei precontractuale se referă, în principal, la obligaţiile de informare reciprocă a părţilor contractante.

în ceea ce priveşte obligaţia de informare instituită în sarcina asigurătorului, art. 24 din Legea nr. 32/2000 dispune că asigurătorii trebuie să comunice asiguraţilor sau potenţialilor asiguraţi, înainte de semnarea contractului de asigurare, cel puţin următoarele informaţii: durata contractului, modul de derulare a acestuia, suspendarea sau rezilierea contractului, mijloacele şi termele de plată a primelor, metodele de calcul şi distribuţie a bonificaţiilor, modalităţile de soluţionare a recla-maţiilor privind contractele.

Dispoziţiile Legii nr. 32/2000 sunt reluate şi detaliate de Ordinul nr. 23/2009 privind aprobarea Normelor privind informaţiile pe care asigurătorii şi intermediarii în asigurări trebuie să le furnizeze clienţilor, precum şi alte elemente pe care trebuie să le cuprindă contractul de asigurare. Potrivit Ordinului mai sus enunţat, înainte de încheierea unui contract de asigurare asigurătorii sunt obligaţi să remită clienţilor documentele de asigurare care trebuie să cuprindă cel puţin următoarele informaţii:

1. informaţii despre asigurător:

a) denumirea asigurătorului şi forma juridică;

b) numărul de ordine din Registrul asigurătorilor, reasigurătorilor şi intermediarilor în asigurări şi/sau în reasigurări;

c) adresa sediului social şi, dacă este cazul, adresa sucursalei sau agenţiei la care se încheie contractul de asigurare, precum şi numărul de telefon;

2. informaţii despre contractul de asigurare:

a) definirea fiecărui eveniment asigurat, a indemnizaţiei de asigurare în cazul producerii evenimentului asigurat;

b) excluderile din asigurare;

c) momentul începerii şi cel al încetării contractului de asigurare;

d) modalităţile de executare, suspendare sau încetare a contractului de asigurare;

e) informaţii privind orice drepturi pe care le pot avea părţile de a rezilia contractul înainte de termen sau unilateral, inclusiv orice penalităţi impuse de contract în astfel de cazuri;

f) modalitatea prin care se plătesc primele şi termenele de plată a primelor de asigurare;

g) modalităţile şi termenele de plată a indemnizaţiilor de asigurare, a sumelor de răscumpărare şi a sumelor asigurate;

h) informaţii despre perioada de graţie;

i) procedurile de soluţionare a eventualelor litigii rezultate din executarea contractului, respectiv informaţii despre modalităţile de rezolvare pe cale amiabilă a reclamaţiilor formulate de asiguraţi sau de beneficiarii contractelor de asigurare, după caz, acestea neconstituind o restrângere a dreptului clientului de a recurge la procedurile judiciare legale;

j) informaţii generale privind deducerile prevăzute de legislaţia fiscală aplicabilă contractelor de asigurare;

k) legea aplicabilă contractului de asigurare.

I) existenţa Fondului de garantare.

Cu specială privire asupra primelor de asigurare, Codul civil [art. 2206 alin. (5)] dispune că asigurătorul este obligat să-l informeze pe asigurat despre consecinţele neplăţii primei la termenele de plată şi să prevadă aceste consecinţe în contractul de asigurare.

Referitor la obligaţia de informare reglementată în sarcina asiguratului, art. 2203 C. civ. stipulează că persoana care contractează asigurarea este obligată să răspundă în scris la întrebările formulate de asigurător, precum şi să declare, la data încheierii contractului, orice informaţii sau împrejurări pe care le cunoaşte şi care, de asemenea, sunt esenţiale pentru evaluarea riscului.

Prin urmare, în sistemul legislativ al asigurărilor, asigurătorul şi potenţialul asigurat trebuie să se informeze reciproc în procesul de încheiere al contractului de asigurare. Obligaţia de informare poartă asupra elementelor esenţiale ale contractului de asigurare şi este guvernată de principiul bunei-credinţe în negocierea contractului. Acest principiu este reglementat în mod expres în Codul civil în art. 1183 alin. (2), care prevede: „Partea care se angajează într-o negociere este ţinută să respecte exigenţele bunei-credinţe. Părţile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligaţii". Potrivit aceluiaşi art. 1183, alin. (3), este contrară exigenţelor

bunei-credinţe, între altele, conduita părţii care iniţiază sau continuă negocieri fără intenţia de a încheia contractul.

Principalele efecte ale obligaţiei de informare se vor produce după încheierea contractului de asigurare şi diferă în funcţie de persoana care şi-a încălcat obligaţia de informare.

în cazul în care asiguratul este cel care dezinformează, adică oferă informaţii nereale sau ascunde anumite aspecte esenţiale ale asigurării pe care a încheiat-o, asigurătorul poate solicita anularea contractului de asigurare pentru doi prin reti-cenţă^[,|( iar în cazul în care s-a produs riscul asigurat, poate refuza acordarea despăgubirilor. Soluţia este consacrată şi de Codul civil, care în art. 2204 prevede că, în afară de cauzele de nulitate, contractul de asigurare este nul în caz de declaraţie inexactă sau de reticenţă făcută cu rea-credinţă de către asigurat ori contractantul asigurării cu privire la împrejurări care, dacă ar fi fost cunoscute de către asigurător, l-ar fi determinat pe acesta să nu îşi dea consimţământul ori să nu îl dea în aceleaşi condiţii, chiar dacă declaraţia sau reticenţa nu a avut influenţă asupra producerii riscului asigurat. Se înţelege că pentru nulitatea contractului de asigurare în condiţiile de mai sus, asigurătorul va trebui să facă proba relei-credinţe a asiguratului cu prilejul declaraţiilor sau comunicării datelor şi informaţiilor privind riscul asigurat.

Dacă părţile convin, este posibilă adaptarea contractului de asigurare la aspectele esenţiale ale asigurării pe care asigurătorul nu le-a cunoscut anterior, mai ales când asiguratul este de bună-credinţă.

în cazul în care obligaţia de informare este încălcată de către asigurător, asiguratul, în funcţie de situaţiile practice, are mai multe posibilităţi. Prima din acestea constă în adaptarea contractului la elementele esenţiale ale asigurării iar dacă asigurătorul nu este de acord, asiguratul poate solicita încetarea contractului de asigurare cu consecinţa restituirii sumelor achitate cu titlu de prime de asigurare.

Pentru ipoteza în care există neconcordanţe între elementele asigurării prezentate de către asigurător cu prilejul perfectării contractului de asigurare şi elementele (conţinutul) contractului de asigurare propriu-zis considerăm că vor avea întâietate regulile înfăţişate de către asigurător cu prilejul încheierii contractului de asigurare. Soluţia se impune pe considerentul că asiguratul a contractat asigurarea în termenii prezentaţi de asigurător în faza precontractuală şi pe caracterul sancţionator al relei-credinţe a asigurătorului, constând în inserarea în contractul de asigurare a clauzelor în alt mod decât cel prezentat în faza precontractuală.

în doctrină s-a precizat, pe bună dreptate, că în caz de viciere a consimţământului prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de informare a asigurătorului, cea mai bună formă de acoperire în natură a prejudiciului suferit de asigurat prin pierderea şansei de a dispune de o garanţie eficientă a riscului este chiar obligarea asigurătorului la executarea contractului, ca şi cum acesta ar fi fost valabil. Tot astfel, s-a susţinut că dacă se păstrează contractul de asigurare, clauzele defavorabile asiguratului şi care nu au făcut obiectul informării, trebuie să fie considerate inopozabile acestuia.

Nefiind realizat acordul de voinţă nu putem vorbi de contract de asigurare în această perioadă, astfel încât răspunderea asiguratului sau asigurătorului pentru eventualele prejudicii generate de încălcarea obligaţiei de informare reciprocă nu poate atrage decât răspunderea delictuală a părţii în culpă'.

Obligaţia de informare în perioada precontractuală revine şi intermediarilor în asigurări. In acest sens, art. 33 alin. (3) din Legea nr. 32/2000 prevede că intermediarii în asigurări şi/sau în reasigurări sunt obligaţi să pună la dispoziţia clienţilor, în scris, înainte de încheierea, modificarea ori reînnoirea contractului de asigurare sau de reasigurare, cel puţin informaţii referitoare la: denumirea (numele) intermediarului: sediul (adresa) şi registrul în care a fost înscris, precum şi modalităţile prin care se poate verifica înscrierea: deţinerea a minimum 10% din drepturile de vot sau din capitalul unui asigurător, respectiv reasigurător, deţinerea de către o societate de asigurare sau o societate mamă a unei anumite societăţi de asigurare a minimum 10% din drepturile de vot sau din capitalul intermediarului în asigurări/reasigurări; procedurile de soluţionare amiabile sau pe cale judecătorească a eventualelor neînţelegeri sau litigii dintre clienţi şi intermediar, precum şi orice alte informaţii în conformitate cu prevederile normelor emise în aplicarea legii.

Momentul încheierii contractului de asigurare

în teoria generală a obligaţiilor civile, prin încheierea contractului se înţelege realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale. Acordul de voinţă se realizează prin întâlnirea ofertei de a contracta cu acceptarea acelei oferte. în acest sens, actualul Cod civil, în art. 1182 alin. (1) prevede: „Contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta”.

Acelaşi mecanism se întâlneşte şi în cazul contractului de asigurare, în sensul că acesta se consideră încheiat în momentul reunirii ofertei de a contracta cu acceptarea acesteia . Pe tărâmul asigurărilor, oferta de a contracta poate proveni atât de la asigurat cât şi de la asigurător.

De altfel, în ceea ce îl priveşte pe asigurător, Legea nr. 32/2000 [art. 20 alin. (2)], îl obligă să-şi elaboreze propriile condiţii de asigurare corespunzătoare claselor şi formelor de asigurare pe care îşi propune să le practice. în realitate, aceste condiţii de asigurare reprezintă o ofertă generală de a contracta adresată potenţialilor asiguraţi .

Dar, aşa cum spuneam, oferta de a contracta o asigurare poate fi făcută şi de către potenţialul asigurat prin prezentarea elementelor esenţiale ale asigurării (riscurile asigurate, prima de asigurare, durata asigurării) pe care intenţionează să le contracteze, în legătură cu care, dacă asigurătorul este de acord, acceptă oferta şi ia naştere contractul de asigurare.

Posibilitatea formulării unei oferte de a contracta atât de către asigurat cât şi de către asigurător este consacrată cu valoare de principiu în art. 1188 alin. (2) C. civ., care prevede că oferta poate proveni de la persoana care are iniţiativa încheieri contractului, care îi determină conţinutul sau, după împrejurări, care propune ultimul element esenţial al contractului.

Mecanismul încheierii contractului de asigurare este destul de tehnic şi, uneori, datorită specificului riscurilor asigurate sau al bunurilor ori valorilor ce se asigură, părţile poartă tratative îndelungate asupra perfectării contractului de asigurare. Poate fi dat ca exemplu asigurarea unor bunuri care urmează să fie exportate, iar pentru plata preţului se cere, printre altele, încheierea unei poliţe de asigurare asupra bunurilor ce urmează a exportate. Este posibil ca părţile să nu reuşească să stabilească toate detaliile contractului, ori unele să nu fie cunoscute la momentul negocierilor. De aceea, în materia asigurărilor îşi găsesc deplină aplicare dispoziţiile art. 1182 alin. (2) C. civ., potrivit cărora este suficient ca părţile să se pună de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredinţează determinarea acestora unei alte persoane.

Determinarea momentului încheierii contractului de asigurare prezintă interes din aceleaşi considerente pentru care prezintă importanţă momentului încheierii contractelor din dreptul comun. în raport cu momentul încheierii contractului de asigurare se apreciază: posibilitatea de revocare şi de caducitate a ofertei, momentul începerii răspunderii asigurătorului, viciile voinţei cu prilejul contractării, legea aplicabilă, momentul producerii efectelor juridice etc.

Oferta de a contracta

Tratativele legate de încheierea contractului încep cu o propunere de a contracta, propunere ce poartă denumirea de ofertă de a contracta'. Aşa cum arătam şi în cele de mai sus, în concepţia noului Cod civil, contractul se consideră încheiat prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.

Reglementările din domeniul asigurărilor nu consacră vreo condiţie specială de formă în privinţa ofertei de a contracta o asigurare anume. în schimb, Codul civil prevede în art. 1187 că oferta şi acceptarea trebuie emise în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului. Cum, potrivit legii, forma scrisă a contractului de asigurare este necesară pentru proba contractului, iar nu pentru valabilitatea acestuia, înseamnă că oferta de a contracta o asigurare indiferent de clasa sau categoria din care face parte, poate îmbrăca orice formă, inclusiv poate fi adresată verbal.

Sub aspectul condiţiilor de fond pe care trebuie să le îndeplinească oferta de a contracta o asigurare, condiţiile din dreptul comun ale ofertei sunt operabile şi în

materia asigurărilor. în concret, oferta de a contracta o asigurare, indiferent că provine de la asigurător ori de la asigurat, trebuie să reprezinte o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă şi cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic. De asemenea, oferta de asigurare trebuie să fie fermă, neechivocă precisă şi completă, cuprinzând toate elementele ce pot fi luate în considerare pentru încheierea contractului de asigurare.

Aceste cerinţe sunt consacrate de Codul civil care, în art. 1188 alin. (1) dispune că o propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conţine suficiente elemente pentru formarea contractului şi exprimă intenţia ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar.

în încheiere, se impune a fi reţinut că oferta de a contracta nu se confundă cu solicitarea de oferte. în acest sens, Codul civil prevede în art. 1190 că solicitarea de a formula oferte, adresată uneia sau mai multor persoane determinate, nu constituie, prin ea însăşi, ofertă de a contracta.

Acceptarea ofertei de asigurare

Acceptarea este cea de-a doua latură a consimţământului, fiind un răspuns în care se manifestă acordul cu oferta primită.

Sub aspectul formei, la fel ca şi oferta, acceptarea, potrivit dispoziţiilor art. 1187 C. civ., trebuie emisă în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului. înseamnă că acceptarea ofertei de asigurare poate îmbrăca orice formă, inclusiv poate fi exprimată verbal sau tacit, potrivit cu împrejurările concrete ale procesului de negociere a contractului de asigurare.

în ceea ce priveşte condiţiile de fond ale acceptării ofertei de a contracta o asigurare, acestea sunt aceleaşi cu cele din dreptul comun, adică acceptarea trebuie să concorde cu oferta, să fie neîndoielnică, şi să intervină înainte ca oferta să fi devenit caducă ori să fi fost revocată.

Toate aceste condiţii ale acceptării ofertei de a contracta sunt consacrate în cuprinsul art. 1196-1198 C. civ. Astfel, potrivit dispoziţiilor legale evocate, orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată, şi ajunge în termen la autorul ofertei. Tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea, din uzanţe sau din alte împrejurări.

în ceea ce priveşte momentul acceptării, art. 1198 C. civ. stipulează că acceptarea tardivă produce efecte numai dacă autorul ofertei îl înştiinţează de îndată pe

acceptant despre încheierea contractului. Acceptarea făcută în termen, dar ajunsă la ofertant după expirarea termenului, din motive neimputabile acceptantului, produce efecte dacă ofertantul nu îl înştiinţează despre aceasta de îndată.

Teorii privind momentul încheierii contactului

Ipoteze

Momentul încheierii contractului de asigurare depinde în funcţie de cele trei ipoteze specifice dreptului comun.

a) ofertantul şi acceptantul (asiguratul şi asigurătorul) se află unul în prezenţa celuilalt;

b) contractul se încheie prin telefon;

c) ofertantul şi acceptantul (asigurătorul şi potenţialul asigurat) nu se află în acelaşi loc, iar contractul se încheie prin corespondenţă.

încheierea contactului de asigurare între prezenţi şi prin telefon

încheierea contactului de asigurare între prezenţi nu ridică probleme deosebite sub aspectul momentului deoarece, ambii fiind de faţă cad de acord asupra clauzelor contractului şi astfel se realizează acordul de voinţă.

Momentul concret al încheierii contractului de asigurare coincide cu semnarea acestuia de către părţile contractante.

Aceeaşi este regula şi în ipoteza în care asigurarea se contractează prin mijlocirea intermediarilor în asigurări. în aceste situaţii contractul se va considera încheiat în momentul când va fi semnat de către asigurat şi, după caz, intermediarul asigurătorului cu care se contractează adică, a semnării de către agentul de asigurare sau brokerul de asigurare, după caz.

Regulile încheierii contractului între prezenţi se aplică şi în cazul încheierii contractului de asigurare prin telefon.

încheierea contractului de asigurare prin corespondenţă (între absenţi)

în dreptul comun există mai multe sisteme privind momentul încheierii contractului prin corespondenţă, şi anume: sistemul emisiunii; sistemul expedierii acceptării; sistemul primirii acceptării şi sistemul informării. Dintre sistemele propuse, noul cod civil a consacrat teoria primirii acceptării. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1186 alin. (1) C. civ., „contractul se încheie în momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile”.

întrucât legislaţia din domeniul asigurărilor nu cuprinde reguli speciale privind momentul încheierii contractului de asigurare între absenţi, îşi vor găsi deplină incidenţă principiile mai sus arătate, consacrate de noul Cod civil. în concret, con

tractul de asigurare între absenţi va fi considerat încheiat în momentul primirii de către ofertant a acceptării (corespondenţei) de a contracta.

Am arătat în rândurile anterioare că forma contractului de asigurare fiind cerută pentru proba contractului iar nu pentru valabilitatea acestuia, atât oferta cât şi acceptarea pot îmbrăca orice formă, inclusiv pot fi adresate verbal. Pe acelaşi raţionament, considerăm că asigurarea ia fiinţă în mod valabil şi în cazul în care oricare dintre părţile contractului acceptă în mod tacit oferta de a contracta. Susţinerea noastră îşi găseşte fundamentul în conţinutul art. 1186 alin. (2) C. civ., potrivit căruia contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau un fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod. De exemplu, asiguratul ca destinatar al ofertei de asigurare face plata primelor de asigurare aferente contractului de asigurare care i se propune prin oferta adresată.

Regulile speciale privind încheierea contractului de asigurare prin mijloace electronice

Din raţiuni ce ţin de dezvoltarea calculatoarelor şi tehnologiei informaţiilor, precum şi influenţa acestora asupra operaţiunilor juridice, legiuitorul a adoptat Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică şi Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic.

Contractul de asigurare poate fi încheiat şi el prin mijloace electronice; practica asigurărilor din cadrul Uniunii Europene arată că un număr tot mai însemnat de asigurări se perfectează prin intermediul mijloacelor electronice, fiind cunoscute aşa numitele contracte de asigurare on line. Potrivit dreptului pozitiv, în comerţul electronic, manifestările de voinţă ale ofertantului şi destinatarului ofertei se concretizează în înscrisuri în formă electronică, iar semnătura autorilor, în semnătură electronică.

înscrisul în formă electronică reprezintă o colecţie de date în formă electronică între care există relaţii logice şi funcţionale şi care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu o semnificaţie inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar (art. 4 pct. 2 din Legea nr. 455/2001).

Semnătura electronică reprezintă date în formă electronică, care sunt ataşate sau logic asociate cu alte date în formă electronică şi care servesc ca metodă de

identificare. Pentru a avea valoarea semnăturii olografe, legea cere o semnătură electronică extinsă, definită potrivit art. 4 pct. 4 din Legea nr. 455/2001.

Potrivit legii, înscrisul în formă electronică este asimilat, în privinţa condiţiilor şi efectelor sale, cu înscrisul sub semnătură privată, dacă i s-a încorporat, ataşat sau i s-au asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat în momentul respectiv si generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice.

în ceea ce priveşte momentul încheierii contractului, art. 9 din Legea nr. 365/2002 prevede că, dacă părţile nu au convenit altfel, contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a contracta a ajuns la cunoştinţa ofertantului. Aşa cum în mod judicios s-a subliniat în literatura de specialitate, reglementările comerţului electronic şi ale semnăturii electronice consacră teoria infor-maţiunii reglementată de fostul art. 35 C. com., actualmente de către art. 1186 alin. (1) C. civ.

în lipsă de reglementări speciale în materia asigurărilor, regulile de mai sus vor guverna încheierea contractului de asigurare prin mijloace electronice.

Particularităţile încheierii contractului de asigurare la distanţă

Contractele la distanţă constituie obiect de reglementare al O.G. nr. 85/2004 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă privind serviciile financiare.

în concepţia O.G. nr. 85/2004, prin contract la distanţă se înţelege contractul de furnizare de servicii financiare încheiate între un furnizor şi un consumator, în cadrul unui sistem de vânzare la distanţă sau al unui sistem de furnizare de servicii organizat de către furnizor care utilizează în mod exclusiv, înainte şi la încheierea acestui contract, una sau mai multe tehnici de comunicaţie la distanţă.

Serviciul financiar reprezintă orice serviciu bancar, de credit, de asigurare, pensii individuale, servicii de investiţii financiare reglementate de Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital sau orice servicii referitoare la plata în natură [art. 3 lit. b)].

în sensul aceleaşi O.G. nr. 85/2004 [art. 3 lit. d)], consumatorul este orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în cadrul contractelor reglementate de ordonanţă acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale. Din prevederile legale mai sus enunţate rezultă că persoanele juridice, cu excepţia asociaţiilor de persoane fizice, nu au calitatea de consumator şi, prin urmare, nu beneficiază de protecţia reglementată prin Ordonanţa nr. 85/2004.

Obligaţiile furnizorului (asigurătorului) în cazul încheierii contractelor la distanţă

Obligaţia de informare cu prilejul încheierii unui contract la distanţă este reglementată, în principal, în cuprinsul O.G. nr. 85/2004. Aceste informaţii privesc, pe de o parte, elementele de identificare şi de contact ale furnizorului şi ale intermediarului şi, pe de altă parte, informaţii referitoare la serviciul financiar ce urmează a fi contractat.

Prima categorie de informaţii, cea referitoare la furnizor şi la intermediar nu ridică probleme deoarece ele sunt în concordanţă cu cele reglementate de legislaţia din domeniul asigurărilor în sarcina societăţilor de asigurare şi a intermediarilor în asigurări, care trebuie comunicate asiguraţilor şi potenţialilor asiguraţi.

în ceea ce priveşte cea de-a doua categorie de informaţii, cea privind serviciul financiar, potrivit art. 4 alin. (2), acestea trebuie să fie oferite consumatorului de către furnizor în timp util, corect şi complet, înainte de încheierea unui contract la distanţă sau la momentul prezentării ofertei, asupra următoarelor elemente:

a) descrierea caracteristicilor esenţiale ale serviciului financiar respectiv (ale formei de asigurare contractate);

b) preţul total pe care consumatorul îl are de plătit pentru achiziţionarea serviciului financiar (asigurării) inclusiv toate comisioanele, taxele, costurile suplimentare ori cheltuieli aferente;

c) existenţa sau posibilitatea existenţei unor taxe şi/sau costuri suplimentare care nu sunt plătite prin intermediul furnizorului (asigurătorului) sau impuse de acesta;

d) orice limită de timp sau data până la care informaţiile furnizate sunt valabile;

e) modalităţile de plată şi de realizarea a plăţii (a primelor de asigurare, a indemnizaţiilor de asigurare etc.)

f) informarea privind dreptul părţilor de reziliere sau de denunţare unilaterală a contractului înainte de termen;

g) indicarea modalităţilor practice de exercitare a dreptului de denunţare unilaterală a contractului, inclusiv indicarea adresei la care poate fi expediată notificarea de denunţare unilaterală a contractului.

Informaţiile de mai sus trebuie comunicate în mod clar, uşor de înţeles de către consumator (asigurat) prin orice mijloc adaptat tehnicii de comunicaţie la distanţă utilizate, ţinându-se seama de principiile de bună practică în tranzacţii şi de principiile care guvernează protecţia minorilor şi a altor persoane lipsite de capacitate de exerciţiu, precum şi de principiile referitoare la bunele moravuri [art. 4 alin. (5) din

O.G. nr. 85/2004],

Potrivit art. 7 din O.G. nr. 85/2004, furnizorul (asigurătorul) este obligat să comunice consumatorului (asiguratului), în totalitate, termenii şi condiţiile contractuale şi informaţiile prevăzute de ordonanţă, în scris, pe hârtie sau pe orice suport durabil disponibil şi accesibil consumatorului, în timp util şi înainte ca acesta să aibă vreo obligaţie specifică rezultată din contractul la distanţă.

Contractul la distanţă privind serviciile financiare se consideră încheiat în momentul primirii mesajului de confirmare de către consumator (asigurat), referitor la comanda sa (art. 8 din O.G. nr. 85/2004).

Denunţarea unilaterală a contractului de asigurare încheiat la distanţă

Potrivit dispoziţiilor art. 9 din O.G. nr. 85/2004, consumatorul are dreptul de a denunţa unilateral contractul la distanţă, în termen de 14 zile calendaristice, fără penalităţi şi fără a fi necesară invocarea vreunui motiv. în cazul contractelor la distanţă care au ca obiect asigurările de viaţă, termenul în care consumatorul îşi poate exercita dreptul de denunţare unilaterală este de 30 de zile calendaristice.

Din prevederile legale mai sus reproduse reiese că legiuitorul face distincţie din punct de vedere al termenului de denunţare în raport de forma de asigurare contractată la distanţă. în cazul contractelor de asigurare de viaţă, termenul denunţării este de 30 de zile calendaristice, iar pentru toate celelalte forme de asigurare termenul este de 14 zile calendaristice.

Termenul de denunţare a contractului începe să curgă din ziua încheierii contractului, iar pentru contractele care au ca obiect asigurarea de viaţă, termenul începe să curgă de la data când asiguratul este informat că s-a încheiat contractul la distanţă.

Pentru a opera denunţarea contractului de asigurare încheiat la distanţă, aceasta trebuie notificată asigurătorului în condiţiile prevăzute de art. 12 din O.G. nr. 85/2004.

Locul încheierii contractului de asigurare

Aşa cum am precizat în cele de mai sus, potrivit prevederilor art. 1186 C. civ., contractul se încheie în momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la ofer-tant. în ceea ce priveşte locul încheierii contractului de asigurare, acesta va diferi în funcţie de modul încheierii: între prezenţi, prin telefon sau prin corespondenţă.

Când contractul se încheie între prezenţi, locul este acela în care se găsesc părţile, adică asiguratul şi asigurătorul. Am arătat în cele anterioare că majoritatea covârşitoare a asigurărilor se încheie prin mijlocirea intermediarilor în asigurări. Pentru cazul în care contractul de asigurare se încheie între prezenţi, la sediul intermediarului, respectiv al agentului sau al brokerului de asigurare, acesta va fi considerat drept loc al încheierii contractului.

Potrivit Ordinului nr. 14/201 V pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, contractele de asigurare se pot încheia şi la sediul sau după caz domiciliul asiguratului. Desigur că, în această din urmă situaţie, locul încheierii contractului de asigurare va coincide cu sediul, respectiv domiciliul asiguratului.

în ipoteza în care contractul de asigurare se încheie prin telefon, considerăm că teoria susţinută în literatura de specialitate a dreptului comun îşi va găsi aplicare, şi astfel locul încheierii contractului va fi acela unde se află ofertantul.

în sfârşit, dacă contractul se încheie prin corespondenţă, va trebui să conchidem că locul încheierii contractului de asigurare este localitatea în care se află ofertantul şi unde i-a fost adresată corespondenţa. Regulile de mai sus vor fi

deopotrivă aplicabile şi atunci când contractul de asigurare se încheie prin mijloace electronice.

Locul încheierii contractului de asigurare prezintă importanţă în special sub aspectul legii aplicabile acestuia.

Potrivit Legii nr. 32/2000, principiul care cârmuieşte exercitarea activităţilor de asigurare de către asigurătorii constituiţi pe teritoriul unui stat-membru U.E. este acela al libertăţii stabilirii şi prestării serviciilor. în concret, legea prevede că asigurătorii dintr-un stat membru pot practica asigurări pe teritoriul Uniunii Europene, adică în alte state membre, prin înfiinţarea unor sucursale sau prin exercitarea în mod direct a activităţii de asigurare.

Mai ales în această din urmă situaţie, în care activitatea de asigurare poate fi exercitată în mod direct pe teritoriul altor state, se pune problema locului încheierii asigurării, precum şi a legii aplicabile raportului de asigurare. în ipoteza pe care o analizăm, asigurătorul dintr-un stat membru poate încheia asigurări în mod direct pe teritoriul statului român, caz în care se ridică problema legii aplicabile raportului de asigurare astfel contractat. Pentru astfel de situaţii, legea aplicabilă va fi cea prevăzută în contractul de asigurare, părţile având posibilitatea să aleagă: legea asiguratului, legea asigurătorului, legea locului încheierii contractului, legea locului producerii riscurilor asigurare sau altă lege. în ipoteza în care părţile contractului de asigurare nu aleg legea aplicabilă contractului, considerăm că îşi vor găsi aplicare prevederile art. 2638 C. civ., care dispune. „în lipsa alegerii, se aplică legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică locul unde actul juridic a fost încheiat”.

Cuprinsul contractului de asigurare

Datorită gradului ridicat de tehnicitate şi complexitate al contractului de asigurare, precum şi din perspectiva protecţiei consumatorilor operaţiunilor de asigurare, legea instituie un conţinut minim al contractului de asigurare.

Potrivit art. 2201 C. civ., poliţa de asigurare va cuprinde:

Părţile contractante şi beneficiarul asigurării

poliţa de asigurare va cuprinde „numele sau denumirea, domiciliul sau sediul părţilor contractante, precum şi numele beneficiarului, dacă acesta nu este parte la contract". Aceste menţiuni privesc elementele de identificare ale părţilor contractante, care pentru asigurător vor fi denumirea şi sediul, iar pentru asigurat vor diferi după cum acesta este persoană fizică sau persoană juridică. Precizările sunt valabile şi în ceea ce îl priveşte pe beneficiarul asigurării.

Obiectul asigurării

Am făcut menţiunea că obiectul asigurării nu se confundă cu obiectul contractului de asigurare. în concret, obiectul asigurării poate privi bunuri, persoane, răspundere civilă, credite şi garanţii, asigurări de pierderi financiare, alte asigurări. Prin urmare, obiectul asigurării îl reprezintă valorile ce se asigură şi nu obligaţiile părţilor, neconfundându-se, deci, cu obiectul contractului de asigurare, care este alcătuit din drepturile şi obligaţiile părţilor contractante. în contextul acestor precizări, trebuie avut în vedere că persoana fizică nu poate fi obiect al contractului, aceasta nu „se contractează”, ea este parte a contractului şi, ca atare, persoana fizică nu poate fi obiect al asigurării, ci doar valorile ei, sănătatea, integritatea corporală etc.

Riscurile ce se asigură

Noţiune

Riscul asigurat are o semnificaţie diferită de cea de risc din dreptul comun şi reprezintă un eveniment determinat, viitor, posibil dar incert - prevăzut în contract -la care sunt expuse bunurile, ori patrimoniul unei persoane', precum: incendiu, inundaţie, despăgubiri datorate terţilor, cutremur etc.

Excluderile de riscuri

Determinarea şi stabilirea riscului în contractul de asigurare este necesară, deoarece doar producerea riscurilor contractate vor obliga asigurătorul la plata indemnizaţiei. Prin urmare, pentru a se activa răspunderea asigurătorului este necesar ca riscurile să fie descrise în contractul de asigurare. Desigur că, indiferent de forma sau clasa de asigurare, este imposibil să fie subscrise toate riscurile ce planează asupra bunurilor sau valorilor asigurate. Se întâlnesc astfel în practica asigurărilor excluderi de riscuri atât legale cât şi convenţionale de la acoperire. Se înţelege că riscurile necuprinse în contractul de asigurare nu pot deveni caz asigurat iar în situaţia în care survin nu obligă asigurătorul la indemnizaţie sau despăgubire, după caz.

Dintre riscurile excluse de lege de la acoperire cel mai important îl constituie producerea riscului cu intenţie de către persoanele prevăzute în mod expres de prescripţiile legii. Sunt demne de reţinut, de pildă, prevederile art. 2208 alin. (2) C. civ. potrivit cărora, în cazurile stabilite prin contractul de asigurare, în asigurările de bunuri şi de răspundere civilă, asigurătorul nu datorează indemnizaţie dacă riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat, de beneficiarul asigurării ori de un membru din conducerea persoanei juridice asigurate, care lucrează în această calitate. în cazul în care părţile convin, dispoziţiile alin. (2) se aplică şi atunci când riscul asigurat a fost produs de către: a) persoanele fizice majore care,

în mod statornic, locuiesc şi gospodăresc împreună cu asiguratul sau beneficiarul asigurării; b) prepuşii asiguratului sau ai beneficiarului asigurării.

Tot astfel, în conformitate cu prevederile art. 2233 C. civ., în asigurările de persoane, asigurătorul nu datorează indemnizaţia de asigurare dacă: a) riscul asigurat a fost produs prin sinuciderea asiguratului în termen de 2 ani de la încheierea contractului de asigurare; b) riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat.

Excluderile convenţionale sunt mult mai numeroase decât excluderile legale şi aceasta se datorează, în principal, asigurătorilor care, dominaţi de ideea speculaţiei comerţului cu asigurări în vederea obţinerii de profit, inserează în contractele tipărite o serie de evenimente pe care refuză să le subscrie. Sunt astfel excluse de la acoperire riscuri precum războiul, atentatele şi actele de terorism, riscurile provenite din bolile sau infirmităţile preexistente la data încheierii contractului de asigurare, pagubele produse în timpul săvârşirii unor infracţiuni etc.

Excluderile de la acoperire nu se confundă cu cazurile (situaţiile) de recuperare a indemnizaţiilor sau despăgubirilor de la persoana vinovată de producerea cazului asigurat.

Pentru asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, art. 58 din Legea nr. 136/1995 statuează că asigurătorul recuperează sumele plătite cu titlu de despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei în cazul în care accidentul a fost produs cu intenţie; accidentul s-a produs în timpul comiterii unor infracţiuni cu intenţie; persoana răspunzătoare de producerea pagubei a condus vehiculul fără consimţământul asiguratului.

Tot astfel, art. 666 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii prevede că asigurătorul de răspundere civilă medicală recuperează contravaloarea despăgubirilor plătite în următoarele cazuri: a) vătămarea sau decesul este urmare a încălcării intenţionate a standardelor de asistenţă medicală; b) vătămarea sau decesul se datorează unor vicii ascunse ale echipamentului sau a instrumentarului medical sau a unor efecte secundare necunoscute ale medicamentelor administrate; c) asistenţa medicală a părţii vătămate sau a decedatului s-a făcut fără consimţământul acestuia.

în consecinţă, excluderile legale sau convenţionale de la acoperire scutesc asigurătorul de răspundere în ipoteza producerii a unor astfel de riscuri, pe când cazurile de recuperare obligă asigurătorul la plata despăgubirilor, dar conferă acestuia dreptul de regres împotriva autorului cazului asigurat pentru recuperarea sumelor plătite cu titlu de despăgubiri. Desigur că excluderile pe cale convenţională impuse de societăţile de asigurare trebuie să fie fundamentate pe motive întemeiate în vederea evitării unor practici abuzive de golire a conţinutului obligaţiei de garanţie a protecţiei de asigurare. Cu alte cuvinte, trebuie evitate excluderile riscurilor şi circumstanţelor de producere în modalitatea în care practic asiguratul se vede descoperit în faţa multor evenimente asigurabile.

Condiţiile de acoperire a riscurilor

în practica asigurărilor, riscurile subscrise de asigurători sunt circumstanţiate la acoperire, în sensul că se indemnizează doar dacă se produc în condiţiile stabilite prin contractul de asigurare. De exemplu, în cazul asigurărilor de bunuri, nu se acoperă riscul furtului dacă deţinătorul vehiculului nu predă toate exemplarele cheilor originale, furtul din locuinţă nu este acoperit dacă aceasta nu este prevăzută cu sistem de alarmă, incendiul nu este despăgubit dacă instalaţia de energie nu este bine întreţinută etc. Tot astfel, pentru asigurările de credite se poate stipula că riscul de neplată nu se acoperă decât în cazul probării că împotriva debitorului s-a pronunţat sentinţa de deschidere a procedurii insolvenţei. Deci, în astfel de situaţii riscurile se despăgubesc numai dacă producerea lor nu a avut loc în circumstanţele care îl fac neasigurabil potrivit clauzelor contractului de asigurare. Practica onestă a societăţilor de asigurare şi buna-credinţă de care trebuie să dea dovadă în raporturile cu asiguraţii obligă asigurătorii la abţinerea inserării în contracte a riscurilor şi circumstanţelor de producere exagerate, făcând din poliţa de asigurare un simplu înscris care nu-i protejează pe asiguraţi de adevăratele evenimente periculoase pentru viaţa, sănătatea şi patrimoniul lor.

Comunicarea informaţiilor şi împrejurărilor esenţiale ale riscului asigurat

Aşa cum precizam şi în cele de mai sus, potrivit dispoziţiilor art. 2203 C. civ., persoana care încheie asigurarea este obligată să declare, la data încheierii contractului, orice informaţii sau împrejurări pe care le cunoaşte şi care sunt, în mod obiectiv, esenţiale pentru evaluarea riscului. Aceeaşi obligaţie de informare o are asiguratul şi pe parcursul derulării contractului de asigurare, în sensul că trebuie să aducă la cunoştinţa asigurătorului modificările survenite cu privire la riscul asigurat. Această obligaţie este consacrată în alin. (2) al art. 2203 C. civ., care stipulează că, dacă împrejurările esenţiale privind riscul se modifică în cursul executării contractului, asiguratul este obligat să comunice în scris schimbarea.

Se observă că nu orice circumstanţe ale riscului se comunică asigurătorului, ci doar cele care au o anumită relevanţă în economia contractului de asigurare, cele care influenţează protecţia de asigurare prin influenţarea elementelor esenţiale ale raportului de asigurare, precum prima de asigurare, suma asigurată condiţiile in-demnizării, perioada asigurată etc. Deşi prevederile legale citate folosesc singularul, este fără îndoială că vor trebui comunicate împrejurările şi informaţiile esenţiale ale tuturor riscurilor subscrise prin poliţa de asigurare.

Apoi, obligaţia informării în legătură cu împrejurările esenţiale ale riscului este o obligaţie ope legis, ceea ce înseamnă că ea trebuie executată chiar dacă nu este consemnată în contractul de asigurare.

în sfârşit, în ceea ce priveşte modalitatea de comunicare a modificării circumstanţelor riscurilor contractate, aceasta va fi făcută în scris, legiuitorul păstrând consecvenţa principiului probaţiunii existenţei contractului de asigurare.

Consecinţele necomunicării informaţiilor şi circumstanţelor esenţiale ale riscului

Una dintre problemele ce se ridică în legătură cu obligaţia asiguratului de informare asupra circumstanţelor esenţiale ale riscului o constituie efectele neexecutării sau executării necorespunzătoare a unei astfel de obligaţii. Normele legale legiferează obligaţia de informare, dar nu reglementează şi sancţiunile neexecutării acestei obligaţii de către asigurat. Aşa stând lucrurile, soluţia trebuie căutată în teoria generală a obligaţiilor din dreptul comun. în literatura de specialitate s-a precizat, pe bună dreptate, că soluţiile diferă în raport de momentul încălcării acestei obligaţii şi după cum asiguratul este de bună sau de rea-credinţă în relaţia juridică cu asigurătorul.

Astfel, dacă neexecutarea sau executarea necorespunzătoare (nu au fost comunicate în scris sau suficient de clare) a obligaţiei de informare a circumstanţelor esenţiale ale riscului se situează în perioada de încheiere a contractului şi asiguratul a fost de rea credinţă, sancţiunea aplicabilă o constituie nulitatea contractului. în asemenea situaţii suntem în prezenţa dolului prin reticenţă manifestat prin necomunicarea (ascunderea) unor elemente esenţiale ale riscului, care dacă ar fi fost cunoscute de către asigurător nu le-ar fi subscris sau ar fi contractat în alte condiţii.

Dacă asiguratul a fost de bună credinţă cu prilejul perfectării contractului şi din eroare sau din motive subiective nu a comunicat circumstanţele esenţiale ale riscului (a considerat că nu sunt de o importanţă deosebită pentru economia raporturilor de asigurare), soluţia pe care o preconizăm este refuzul asigurătorului de a indemniza producerea riscului în circumstanţele necomunicate. Desigur că efectele celor două sancţiuni sunt diferite, dacă asiguratul de rea-credinţă iese de tot din raporturile de asigurare ca urmare a nulităţii contractului, asiguratul de bună-cre-dinţă păstrează calitatea de asigurat, numai că va fi despăgubit doar dacă riscurile se vor produce în împrejurările care au fost înfăţişate asigurătorului la momentul contractării. Luând la cunoştinţă împrejurările esenţiale ale riscului necomunicate la momentul perfectării contractului ori intervenite ulterior şi netransmise asigurătorului, o posibilitate este aceea a declarării rezilierii contractului sau denunţarea acestuia. Aceasta întrucât obligaţia de informare asupra împrejurărilor esenţiale ale riscului este o obligaţie continuă '’' a asiguratului, fapt ce-l îndreptăţeşte să invoce rezilierea, iar potrivit dispoziţiilor art. 2209 C. civ., asigurătorul, cu respectarea termenului de preaviz de 20 de zile, poate denunţa contractul, chiar fără a-şi motiva opţiunea.

în ipoteza în care nu s-a produs riscul asigurat, nimic nu împiedică pe asigurător să adapteze contractul potrivit cu informaţiile şi împrejurările necomunicate cu prilejul subscrierii sau modificate pe parcurs.

Momentul începerii şi cel al încetării răspunderii asigurătorului

în materia asigurărilor se face distincţie între încheierea contractului de asigurare şi începerea răspunderii asigurătorului. Mai exact, nu se confundă momentul încheierii contractului cu momentul începerii răspunderii asigurătorului. Aceasta deoarece în practică sunt situaţii, în funcţie de tipul de asigurare, în care se stipulează în mod expres că răspunderea asigurătorului începe după un anumit timp de la încheierea poliţei de asigurare; de exemplu, în 48 de ore pentru asigurarea obligatorie auto, de la momentul încărcării mărfurilor în mijlocul de transport în asigurările cargo etc.

Deci, pentru această situaţie contractul este în vigoare, asiguratul trebuie să plătească prima de asigurare, numai că asigurătorul nu răspunde decât de la data prevăzută în contract. Altfel spus, dacă evenimentul asigurat se produce după încheierea contractului de asigurare dar înaintea începerii răspunderii asigurătorului, acesta nu va acorda despăgubiri. Aşadar, în raporturile specifice asigurărilor putem vorbi de durata contractului de asigurare şi de perioada de asigurare sau perioada asigurată, cele două noţiuni având semnificaţii diferite. Numai dacă survenirea riscului are loc în perioada asigurată, asigurătorul va fi obligat la indemnizaţie. Important este ca riscul să se producă în perioada asigurată, asiguratul va fi indemnizat chiar dacă efectele se produc sau se agravează ulterior sau comunicarea riscului şi solicitarea despăgubirilor are loc după încetarea contractului de asigurare .

Primele de asigurare

S-a arătat în cele de mai sus că primele de asigurare reprezintă sumele de bani pe care asiguratul trebuie să le plătească în temeiul contractului de asigurare, fiind una din principalele obligaţii ale acestuia. Prima de asigurare diferă în raport de numeroşi factori, precum: tipul sau forma de asigurare, perioada asigurată, riscurile ce se asigură, suma asigurată, întinderea franşizei etc. De asemenea, trebuie reţinut că, potrivit reglementărilor aplicabile în materia asigurărilor, prima de asigurare constă întotdeauna în sume de bani, cu excluderea altor prestaţii din partea asiguratului. Fiind principala obligaţie a asiguratului, prima de asigurare trebuie specificată în contractului de asigurare, precum şi menţiunea dacă se plăteşte integral în momentul încheierii contractului sau ulterior, în mai multe tranşe.

Sumele asigurate

Suma asigurată reprezintă limita maximă ce va fi acoperită de către asigurător în cazul survenirii evenimentului asigurat. Aşa cum sugerează însăşi denumirea,

suma asigurată, la fel ca prima de asigurare, este exprimată în bani. Suma asigurată constituie un element definitoriu pentru calcularea primei de asigurare.

Sancţiune

Neîndoielnic că, în concepţia legiuitorului, elementele mai sus enumerate sunt esenţiale pentru orice contract de asigurare. De aceea, se pune problema de a şti care vor fi urmările în împrejurarea în care vreunul din aceste elemente lipseşte din contractul de asigurare.

în ceea ce ne priveşte, suntem de părere că sancţiunea aplicabilă nu ar trebui să fie nulitatea contractului, deoarece, pe de o parte, nu este prevăzută în mod expres de normele legale şi, pe de altă parte, aşa cum arătam în cele de mai sus, conţinutul în formă scrisă al contractului de asigurare este necesar în vederea probaţiunii şi nu pentru valabilitatea contractului. Aşa fiind, lipsa vreunui element din cele arătate, va genera probleme din punct de vedere probatoriu şi nu sub aspectul valabilităţii asigurării.

Alte elemente cuprinse în contractul de asigurare

în aplicarea Legii nr. 136/1995, Ordinul nr. 23/2009 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor pentru punerea în aplicare a Normelor privind informaţiile pe care asigurătorii şi intermediarii în asigurări trebuie să le furnizeze clienţilor, precum şi alte elemente pe care trebuie să le cuprindă contractul de asigurare, în art. 10 consacră obligaţia cuprinderii în contractul de asigurare şi a următoarelor elemente:

a) modalitatea şi termenele de plată a indemnizaţiilor de asigurare, a sumelor de răscumpărare şi a sumelor asigurate;