Condiţiile de formă şi proba contractului de asigurare
| Comentarii |
|
condiţiile de formă şi proba contractului de asigurare, Noul cod civil consacră anumite reguli în legătură cu forma şi proba contractului de asigurare. Aceste reguli au fost preluate în mare măsură din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România. Astfel, potrivit art. 2200 C. civ., „(1) Pentru a putea fi dovedit, contractul de asigurare trebuie să fie încheiat în scris. Contractul nu poate fi probat cu martori, chiar atunci când există un început de dovadă scrisă. Dacă documentele de asigurare au dispărut prin forţă majoră sau caz fortuit şi nu există posibilitatea obţinerii unui duplicat, existenţa şi conţinutul lor pot fi dovedite prin orice mijloc de probă. (2) încheierea contractului de asigurare se constată prin poliţa de asigurare sau certificatul de asigurare emis şi semnat de asigurător ori prin nota de acoperire emisă şi semnată de brokerul de asigurare. (3) Documentele care atestă încheierea unei asigurări pot fi semnate şi certificate prin mijloace electronice".
Arătam în cele anterioare că forma scrisă a contractului este cerută pentru proba şi nu pentru valabilitatea acestuia. Concluzia se desprinde fără echivoc din textul articolului de lege mai sus reprodus, care pentru neîndeplinirea acestei condiţii nu reglementează sancţiunea nulităţii, ci decade părţile din dreptul de a dovedi raporturile de asigurare cu alte mijloace de probă decât înscrisurile. Ne aflăm astfel într-o situaţie de excepţie a regimului probator între profesionişti, unde potrivit regulilor Codului comercial sunt admise o multitudine de probe, printre care şi cea cu martori, inclusiv împotriva sau peste un înscris. Aşadar, pentru dovedirea raporturilor contractuale de asigurare, nu se va recurge la dispoziţiile art. 46 C. com., părţile limitându-se doar la înscrisuri, chiar şi în ipoteza existenţei unui început de probă scrisă. îngrădirea părţilor la folosirea înscrisurilor priveşte doar proba existenţei contractului de asigurare, pentru că faptele materiale ce exced contractului, precum împrejurările producerii cazului asigurat, persoana vinovată de aceasta, întinderea prejudiciului etc. pot fi dovedite cu orice mijloc de probă, după regulile Codului comercial şi, în completare, cele ale dreptului comun.
în practica judiciară s-a decis că declaraţia pe proprie răspundere a conducătorului autovehiculului, chiar dacă este dată în faţa unui funcţionar, nesusţinută de alte mijloace de probă care să ateste modalitatea în care s-a produs accidentul, nu
constituie dovadă suficientă a îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale şi nu răstoarnă sarcina probei.
Excepţia pe care o îngăduie regimul probator în privinţa existenţei contractului de asigurare şi a clauzelor specifice acestuia o constituie dispariţia sau distrugerea documentelor de asigurare din cauze fortuite şi imposibilitatea obţinerii unui duplicat. întrucât legea nu distinge, înseamnă că nu are nicio relevanţă, sub aspect probator, dacă documentele de asigurare au dispărut din cauze fortuite în legătură cu persoana asiguratului sau cu persoana asigurătorului.
