Condiţiile de fond (de validitate) ale contractului de asigurare
| Comentarii |
|
condiţiile de fond (de validitate) ale contractului de asigurare, Capacitatea. Consimţământul. Obiectul. Cauza
Fiind un contract numit, contractul de asigurare beneficiază de o reglementare destul de amănunţită în legislaţia din domeniul asigurărilor. Reglementările din materia asigurărilor conţin însă doar regulile specifice raporturilor de asigurare. De
aici consecinţa că, la fel ca celelalte acte juridice, contractul de asigurare este supus regulilor generale privind condiţiile de validitate ale contractelor din dreptul comun. Ca atare, în conformitate cu dispoziţiile art. 1179 C. civ., condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului de asigurare sunt:
- capacitatea de a contracta;
- consimţământul părţilor;
- un obiect determinat şi licit;
- o cauză licită şi morală.
Capacitatea
în ceea ce priveşte capacitatea de a contracta specifică contractului de asigurare, va trebui să distingem între capacitatea juridică a asigurătorului şi cea a asiguratului.
Capacitatea asigurătorului
Trebuie reţinut că pentru a îndeplini calitatea de asigurător sunt necesare îndeplinirea anumitor condiţii. Potrivit art. 2 pct. 5 din Legea nr. 32/2000 asigurătorul este persoana juridică română autorizată în condiţiile legii să exercite activităţi de asigurare, sucursala sau filiala unui asigurător dintr-un stat terţ, precum şi sucursala unei societăţi de asigurare sau a unei societăţi mutuale dintr-un stat membru care a primit o autorizaţie de la autoritatea competentă a statului membru de origine.
Concluzia care se desprinde din textul de lege citat este aceea că poate fi parte, în calitate de asigurător, într-un contract de asigurare doar o persoană juridică. Această persoană juridică se poate înfăţişa sub forma unei societăţi comerciale de asigurare sau sub forma unei societăţi mutuale de asigurare. Fiind persoană juridică, nu se ridică probleme speciale în legătură cu capacitatea juridică de a încheia contracte de asigurare din partea asigurătorului, deoarece este unanim cunoscut că persoanele juridice dispun de organe de conducere şi administrare cu deplină capacitate de exerciţiu.
Anumite reguli există însă sub aspectul categoriilor de asigurări practicate. în conformitate cu art. 3 din Legea nr. 32/2000, activitatea de asigurare se grupează în asigurări de viaţă şi asigurări generale. Potrivit aceluiaşi text de lege, un asigurător poate desfăşura numai una dintre cele două categorii de asigurări. Se observă că, de la lege, capacitatea de exerciţiu a asigurătorilor este specializată în raport de obiectul de activitate propus, respectiv de asigurările practicate. Mai exact, un asigurător care are în obiectul de activitate practicarea asigurărilor de viaţă nu
va putea încheia contracte pentru asigurări din categoria asigurărilor generale, cum tot astfel nici asigurătorul de asigurări generale nu va putea încheia asigurări de viaţă. Se observă aşadar că legiuitorul din domeniul asigurărilor a accentuat principiul specialităţii capacităţii de folosinţă al societăţilor de asigurare.
Desigur că asigurătorii dobândesc capacitatea deplină de exerciţiu din momentul constituirii în raport de forma acestora: societăţi comerciale de asigurare sau societăţi mutuale de asigurare. Potrivit Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale (art. 41), societatea comercială dobândeşte personalitate juridică din momentul înmatriculării în registrul comerţului. în ceea ce priveşte societatea mutuală de asigurare, aceasta are personalitate juridică de la data înregistrării în registrul persoanelor juridice.
Capacitatea asiguratului
Capacitatea juridică a asiguratului este cârmuită de principiul înscris în art. 1180 C. civ., care dispune: „poate contracta orice persoană ce nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte”. Aşadar, capacitatea de a contracta a asiguratului, ca element de validitate al contractului de asigurare, reprezintă regula, iar incapacitatea excepţia. Legislaţia din domeniul asigurărilor nu conţine reguli speciale relative la capacitatea de a contracta a asiguratului, de unde consecinţa că se vor aplica reglementările dreptului comun în materie.
Dacă asiguratul sau potenţialul asigurat este o persoană juridică, nu se ridică probleme în legătură cu capacitatea încheierii contractului de asigurare, pentru că aceasta este reprezentată de persoane fizice cu deplină capacitate de exerciţiu.
în legătură cu capacitatea necesară asiguratului persoană fizică, în doctrina de specialitate au fost prezentate condiţiile încheierii contractului de asigurare de către minori. Astfel, se consideră că persoanele fizice care au împlinit vârsta de 14 ani pot încheia singure contracte de asigurare fără încuviinţarea reprezentanţilor legali. Se susţine că şi minorii sub 14 ani, precum şi persoanele puse sub interdicţie, pot încheia contracte de asigurare, valabilitatea lor depinzând însă de acţiunea în anulare a celor în cauză sau a reprezentanţilor lor legali. Suntem întru totul de acord cu aceste opinii deoarece, aşa cum s-a remarcat în doctrina juridică, contractul de asigurare face parte din categoria actelor de administrare a patrimoniului.
Mai mult decât atât, actualul cod civil consacră aşa numita capacitate juridică anticipată în cazul minorilor căsătoriţi şi în anumite situaţii speciale. Situaţia minorului căsătorit este reglementată în art. 39 C. civ. care prevede: „(1) Minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu. (2) în cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exerciţiu”.
Codul civil consacră o capacitate anticipată persoanei fizice, dobândită în anumite situaţii speciale expres reglementate de acesta. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 40, „Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. în acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie". De mare însemnătate juridică pentru contractul de asigurare sunt şi prevederile art. 43 alin. (3) C. civ., potrivit cu care persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu poate încheia singură actele anume prevăzute de lege. actele de conservare, precum şi actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor.
Sub imperiul vechiului Cod civil s-a susţinut că dreptul de a cere anularea contractului încheiat în condiţiile de mai sus aparţine exclusiv celor în cauză şi a reprezentanţilor legali şi nu asigurătorului, întrucât, art. 952 din vechiul Cod civil prevedea că persoanele capabile de a se obliga nu pot opune minorului şi interzisului incapacitatea lor. Soluţia îşi păstrează actualitatea, deoarece regula este consacrată şi de actualul Cod civil, în art. 46, potrivit căruia „persoanele capabile de a contracta nu pot opune minorului sau celui pus sub interdicţie judecătorească incapacitatea acestuia".
Tot în virtutea caracterului de administrare, în literatura juridică de specialitate ' s-a afirmat, pe bună dreptate, că în baza mandatului reciproc tacit de reprezentare (reglementat de Codul familiei), în principiu oricare dintre soţi poate încheia singur un contract de asigurare a bunurilor comune, un asemenea contract constituind un act de administrare, chiar şi în ipoteza subscrierii unui contract de asigurare de viaţă de către un singur soţ în favoarea unui terţ beneficiar, altul decât celălalt soţ. Opinia este valabilă şi în actuala reglementare, deoarece art. 345 alin. (2) C. civ. stipulează că „fiecare soţ poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum şi acte de dobândire a bunurilor comune”.
Consimţământul
Condiţie esenţială şi generală a actului juridic, consimţământul specific contractului de asigurare este necesar să îndeplinească cerinţele reglementate în dreptul comun: să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat şi să nu fie alterat de vreun viciu de
consimţământ’. Cerinţele de validitate ale consimţământului sunt menţinute şi de reglementarea actualului Cod civil care, în art. 1204 prevede: „Consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză”.
Viciile de consimţământ sunt destul de rare în materia asigurărilor, însă vom face totuşi câteva precizări în legătură cu acestea în cele ce urmează.
Eroarea
în literatura juridică veche s-a considerat că este caz de eroare atunci când asigurarea urma să fie făcută doar la o anumită societate de asigurare, într-un scop bine determinat şi ca o cauză principală a contractului. Astfel, instituţiile bancare şi de credit care acordau împrumuturi ipotecare impuneau, printr-o clauză expresă, ca imobilul să fie asigurat, pe durata împrumutului la o anumită societate de asigurare agreată de creditori. Dacă din eroare se încheia de către debitor o asigurare cu un alt asigurător neagreat de creditor, solicitantului i se refuza împrumutul, ceea ce conducea la anularea contractului de asigurare, din cauza existenţei erorii referitoare la persoana cu care s-a contractat. Soluţia este de actualitate, deoarece acordarea creditelor şi asigurarea bunurilor achiziţionate cu împrumuturile contractate, a garanţiilor ce însoţesc creditul precum şi a persoanelor împrumutate se realizează după aceleaşi principii.
Se mai susţine că eroarea^ mai poate fi prezentă când vizează însuşirile esenţiale ale bunului, errorin substantid'.
Regulile actualului Cod civil referitoare la eroare sunt prevăzute în art. 1207-1213. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1207 C. civ., „Partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esenţială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului". în conformitate cu acelaşi text din Codul civil, eroarea este esenţială:
- când poartă asupra naturii sau obiectului contractului;
- când poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat;
- când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat.
- eroarea de drept este esenţială atunci când priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului.
- eroarea care priveşte simplele motive ale contractului nu este esenţială, cu excepţia cazului în care prin voinţa părţilor asemenea motive au fost considerate hotărâtoare.
Rezultă că, în concepţia noului Cod civil, eroarea trebuie să fie esenţială pentru a putea atrage sancţiunea drastică a nulităţii contractului.
Aplicând normele actualului Cod civil la realităţile practice ale contractului de asigurare, eroarea ar fi esenţială când ar cădea asupra aspectelor precum forma sau tipul de asigurare contractată, întinderea primelor de asigurare, indemnizaţia cuvenită în momentului survenirii cazului asigurat etc.
Cu alte cuvinte, nu trebuie să fie vorba de o eroare rezonabilă, scuzabilă, astfel cu reglementează Codul civil. Mai exact. art. 1208 C. civ. dispune: „(1) Contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile. (2) Eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile”. Aceasta înseamnă că deşi au un pronunţat caracter tehnic, principalele reglementări din domeniul asigurărilor nu pot fi ignorate de către asiguratul de răspundere civilă sau de către contractantul unei astfel de asigurări. Putem da cu titlu de exemplu Legea nr. 136/1995 şi chiar dispoziţiile noului Cod civil relative la contractul de asigurare, ori la contractele aleatorii în general.
în conformitate cu dispoziţiile actualului Cod civil, nulitatea contractului nu va opera nici în cazul erorii asumate, adică acea eroare însuşită, acceptată de către cel care o invocă. Astfel, potrivit prevederilor art. 1209 C. civ., „Nu atrage anularea contractului eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta”.
Tot astfel, nu atrage nulitatea contractului nici eroarea de calcul cu prilejul perfectării contractului între părţi. Art. 1210 C. civ. prevede: „Simpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea, afară de cazul în care, con-cretizându-se într-o eroare asupra cantităţii, a fost esenţială pentru încheierea contractului. Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea oricăreia dintre părţi". Reglementarea din art. 1210 C. civ. este deosebit de importantă pentru contractul de asigurare. Aceasta pentru că obiectul asigurării poartă asupra bunurilor şi valorilor sociale pentru care se percep sume de bani cu titlu de prime de asigurare şi este posibil ca în momentul perfectării contractului să apară anumite erori de calcul asupra valorii bunului asigurat, asupra primelor de asigurare, a duratei de valabilitate a contractului etc., fapt ce determină rectificarea contractului de asigurare prin înlăturarea erorii în care au fost părţile cu ocazia negocierilor contractului. Potrivit principiilor promovate de noua concepţie a Codului civil, asiguratul şi, implicit terţul păgubit, sunt protejaţi de eventualele erori de calcul săvârşite în momentul încheierii contractului de asigurare de răspundere civilă.
Noul Cod civil reglementează şi aşa numita „eroare de comunicare" sau „de transmitere” care prezintă de asemenea mare importanţă pentru contractul de asigurare de răspundere civilă. Mai exact, art. 1211 C. civ. stipulează: „Dispoziţiile privitoare la eroare se aplică în mod corespunzător şi atunci când eroarea poartă asupra declaraţiei de voinţă ori când declaraţia a fost transmisă inexact prin intermediul unei alte persoane sau prin mijloace de comunicare la distanţă”. Norma legală de mai sus are importante consecinţe juridice pentru sistemul asigurărilor pentru că, aşa cum am mai precizat, majoritatea contractelor de asigurare se încheie prin intermediarii în asigurări. De asemenea, majoritatea asigurărilor se perfectează prin completarea unui chestionar de către asigurat prin care asigurătorul
interoghează potenţialul asigurat în legătură cu principalele aspecte ale formei de asigurare ce urmează a fi încheiată. Aceasta înseamnă că, pe lângă efectele obişnuite, clasice ale erorii, aceleaşi consecinţe juridice se vor produce când contractul de asigurare s-a încheiat prin mijlocirea intermediarilor specializaţi în asigurări sau când contractul a fost încheiat prin mijloace de comunicare la distanţă, iar eroarea priveşte calculul unor elemente ale contractuale, sau este vorba de o eroare scuzabilă sau o eroare asumată de către oricare dintre părţile raportului juridic de asigurare.
în toate cazurile însă, partea contractantă care invocă eroarea trebuie să fie de bună-credinţă în valorificarea pretenţiilor sale ca efect al acestui viciu de consimţământ. Această condiţie este consacrată expres de Codul civil. în concret, este vorba de prevederile art. 1212, potrivit cărora: „Partea care este victima unei erori nu se poate prevala de aceasta contrar exigenţelor bunei-credinţe". Noutatea adusă de Codul civil 2009 constă în posibilitatea de remediu a situaţiei juridice creată prin contractul afectat de viciul erorii şi nu doar al desfiinţării, cum este în reglementarea actualului cod.
într-adevăr, actualul Cod civil prevede posibilitatea adaptării contractului în legătură cu care s-a săvârşit o eroare. Este vorba de prevederile art. 1213 C. civ. care stipulează: „(1) Dacă o parte este îndreptăţită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte declară că doreşte să execute ori execută contractul aşa cum acesta fusese înţeles de partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat aşa cum l-a înţeles această din urmă parte. (2) în acest caz, după ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea a înţeles contractul şi înainte ca aceasta să fi obţinut anularea, cealaltă parte trebuie, în termen de cel mult 3 luni de la data când a fost notificată ori de la data când i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, să declare că este de acord cu executarea sau să execute fără întârziere contractul, astfel cum a fost înţeles de partea aflată în eroare. (3) Dacă declaraţia a fost făcută şi comunicată părţii aflate în eroare în termenul prevăzut la alin. (2) sau contractul a fost executat, dreptul de a obţine anularea este stins şi notificarea prevăzută la alin. (2) este considerată lipsită de efecte”.
înseamnă că, potrivit dispoziţiilor de mai sus, părţile au posibilitatea salvgardării contractului de asigurare, iar în caz de litigiu, partea interesată se poate adresa instanţei de judecată pentru a constata nulitatea contractului de asigurare încheiat în condiţiile avute în vedere de textul Codului civil. Aceasta mai ales din perspectiva asiguratului sau a terţului păgubit care are tot interesul să păstreze contractul de asigurare şi nu să-l anuleze.
Violenţa
Violenţa, prevăzută de art. 1216 C. civ., îndeplinind condiţiile de a fi determinantă pentru încheierea contractului, injustă, nelegitimă şi ilicită, este greu de presupus că poate fi întâlnită în activitatea practică.
Potrivit dispoziţiilor art. 1220 C. civ., „(1) Violenţa atrage anularea contractului şi atunci când este exercitată de un terţ, însă numai dacă partea al cărei consimţământ nu a fost viciat cunoştea sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască violenţa
săvârşită de către terţ. (2) Independent de anularea contractului, autorul violenţei răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta”.
Violenţa este aproape inexistentă în practică, iar dacă se întâlneşte, îşi vor găsi aplicare regulile dreptului comun în materie.
Dolul
Dintre viciile de consimţământ, cel mai frecvent este dolul, în special dolul prin reticenţă.
Dolul a suferit şi el anumite modificări prin adoptarea noului Cod civil. Regulile referitoare la doi sunt cuprinse în art. 1214-1215 C. civ. Astfel, potrivit art. 1214 C. civ., „(1). Consimţământul este viciat prin doi atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie. (2) Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin doi poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială. (3) Contractul este anulabil şi atunci când dolul provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi. (4) Dolul nu se presupune".
De asemenea, art. 1215 C. civ. prevede: „(1) Partea care este victima dolului unui terţ nu poate cere anularea decât dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului. (2) Independent de anularea contractului, autorul dolului răspunde pentru prejudiciile ce ar rezulta”.
Potrivit legii, anterior încheierii contractului de asigurare asiguratul trebuie să răspundă la întrebările puse de asigurător în legătură cu bunurile sau valorile sociale asupra cărora poartă asigurarea. în acest sens, art. 2203 C. civ. prevede: „(1) Persoana care contractează asigurarea este obligată să răspundă în scris la întrebările formulate de asigurător, precum şi să declare, la data încheierii contractului, orice informaţii sau împrejurări pe care le cunoaşte şi care, de asemenea, sunt esenţiale pentru evaluarea riscului. (2) Dacă împrejurările esenţiale privind riscul se modifică în cursul executării contractului, asiguratul este obligat să comunice în scris asigurătorului modificarea survenită. Aceeaşi obligaţie îi revine şi contractantului asigurării care a luat cunoştinţă de modificarea survenită”.
Principiile care guvernează dolul ca viciu de consimţământ al actului juridic de drept comun sunt concentrate şi reglementate şi în contractul de asigurare, cu o configuraţie specifică.
Astfel, potrivit art. 2204 C. civ., în afară de cauzele generale de nulitate, contractul de asigurare este nul în caz de declaraţie inexactă sau de reticenţă făcută cu rea-credinţă de către asigurat ori contractantul asigurării cu privire la împrejurări care, dacă ar fi fost cunoscute de către asigurător, l-ar fi determinat pe acesta să nu îşi dea consimţământul ori să nu îl dea în aceleaşi condiţii, chiar dacă declaraţia sau reticenţa nu a avut influenţă asupra producerii riscului asigurat. Primele plătite rămân dobândite asigurătorului, care, de asemenea, poate cere şi plata primelor cuvenite până la momentul la care a luat cunoştinţă de cauza de nulitate.
Acelaşi text al art. 2204, în alin. (2), prevede că declaraţia inexactă sau reticenţa din partea asiguratului ori a contractantului asigurării a cărui rea-credinţă nu a putut fi stabilită nu atrage nulitatea asigurării. în cazul în care constatarea declaraţiei inexacte sau a reticenţei are loc anterior producerii riscului asigurat, asigurătorul are dreptul fie de a menţine contractul solicitând majorarea primei, fie de a rezilia contractul la împlinirea unui termen de 10 zile calculate de la notificarea primită de asigurat, restituindu-i acestuia din urmă partea din primele plătite aferentă perioadei în cadrul căreia asigurarea nu mai funcţionează. Atunci când constatarea declaraţiei inexacte sau a reticenţei are loc ulterior producerii riscului asigurat, indemnizaţia se reduce în raport cu proporţia dintre nivelul primelor plătite şi nivelul primelor ce ar fi trebuit să fie plătite.
Deci, în acord cu reglementările legale mai sus reproduse, în împrejurarea în care asiguratul ascunde, cu rea credinţă, anumite aspecte ce privesc bunul sau valoarea socială asigurată ce urmează să se asigure şi care sunt esenţiale pentru încheierea contractului, atunci suntem în prezenţa dolului din partea asiguratului’.
Tot astfel, din regulile care cârmuiesc dolul ca viciu de consimţământ rezultă că acesta reprezintă o cauză de nulitate a contractului de asigurare, numai dacă mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi sunt de aşa natură încât apare în mod evident că fără aceste manopere cealaltă parte nu ar fi contractat. Pot fi date cu titlu de exemplu, ascunderea unor date şi informaţii asupra bunului sau valorii asigurate de către asigurat în momentul perfectării contractului de asigurare.
Obiectul
în doctrina de specialitate au fost exprimate mai multe opinii cu privire la definirea noţiunii de obiect al contractului de asigurare. într-o primă opinie, obiectul contractului de asigurare îl formează bunul sau persoana care sunt expuse unui anumit pericol. într-o altă opinie, obiectul contractului îl constituie interesul asi-gurabil. După alţi autori se consideră că obiectul contractului de asigurare îl constituie riscul asigurat.
Deşi atât riscul (pericolul), cât şi interesul asigurabil sunt elemente esenţiale ale contractului de asigurare, ele nu formează obiectul acestuia. Autorii de mai sus confundă obiectul asigurării cu obiectul contractului de asigurare. într-adevăr, aşa cum arătam în cele anterioare când ne-am preocupat de definirea unor termeni, prin obiectul asigurării se înţelege ceea ce s-a asigurat: anumite bunuri, despăgubirile datorate de asigurat ca urmare a răspunderii sale civile faţă de o terţă persoană, un atribut al persoanei, viaţa, capacitatea de muncă, insolvabilitatea debitorului, falimentul, pierderile financiare etc.
Codul civil actual face distincţie între obiectul contractului şi obiectul obligaţiei. Astfel, potrivit prevederilor art. 1225 C. civ.. Obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor
contractuale-. Obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute. Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri. în schimb, obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul. Sub sancţiunea nulităţii absolute, el trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil şi licit (art. 1226 C. civ.).
Dacă transpunem regulile de mai sus privind obiectul contractului şi obiectul obligaţiei în contractul de asigurare. înseamnă că obiectul contractului de asigurare îl constituie forma sau tipul de asigurare concret pe care l-au avut părţile în vedere cu prilejul încheierii contractului, ca de exemplu asigurarea de bunuri, asigurarea de viaţă, asigurarea de răspundere civilă etc., iar obiectul obligaţiei în raportul de asigurare îl constituie, din perspectiva asiguratului, în principal plata plăţii primelor de asigurare şi comunicarea producerii riscului asigurat, iar în ceea ce-l priveşte pe asigurător, plata indemnizaţiei de asigurare la momentul producerii riscului asigurat. Bunurile şi persoanele pot fi considerate cel mult obiect derivat al contractului de asigurare.
în contractul de asigurare de răspundere civilă, obiectul acestuia îl reprezintă, din perspectiva asigurătorului, obligaţia de despăgubire a prejudiciilor pe care le produce în activitatea sa asiguratul persoana fizică sau juridică. Deci, în această formă de asigurare, obiectul asigurării îl reprezintă răspunderea civilă a asiguratului iar obiectul contractul constă din obligaţia asigurătorului de acoperire a pagubelor produse prin faptele asiguratului.
Aşa cum rezultă din normele Codului civil, atât obiectul contractului de asigurare, cât şi obiectul obligaţiilor părţilor trebuie să îndeplinească condiţiile din dreptul comun, în sensul că acestea trebuie să existe, să fie determinate ori determinabile, să fie posibile şi să fie licite şi morale .
Există anumite bunuri şi valori sociale care nu pot constitui obiect al asigurării, adică acestea nu pot fi asigurate; de exemplu: bunurile rezultate din săvârşirea unei infracţiuni, amenzile de orice fel, activităţile ilice etc.
Cauza
Cauza, ca cerinţă de validitate a actului juridic, a suferit şi ea anumite modificări prin adoptarea noului Cod civil. Codul civil actual legiferează cauza prin art. 1235-1239.
Definiţia cauzei este dată de art. 1235 C. civ., care prevede: „Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul". Condiţiile privind cauza sunt reglementate de art. 1236 C. civ., potrivit căruia: „(1) Cauza trebuie să existe, să fie licită şi morală. (2) Cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice. (3) Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri”. Noul Cod civil sancţio
nează şi cauza ca mijloc de fraudare a legii, prin dispoziţiile art. 1237 C. civ., care stipulează: „Cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative".
Sancţiunea lipsei cauzei sau a cauzei ilicite ori imorale este prevăzută în art. 1238 C. civ., care dispune: „(1) Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice. (2) Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască”. în sfârşit, proba cauzei este reglementată de prevederile art. 1239 C. civ., potrivit cărora: „(1) Contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres prevăzută. (2) Existenţa unei cauze valabile se pre-zumă până la proba contrară".
în ştiinţa asigurărilor se susţine că prin cauza contractului de asigurare se înţelege scopul urmărit de părţile contractante. Astfel scopul imediat este şansa de câştig sau pierdere pe care părţile o pot avea în urma producerii evenimentelor incerte şi viitoare ce au fost asigurate; scopul mediat, care este de fapt şi motivul determinant al încheierii contractului, este diferit pentru fiecare dintre părţile contractului de asigurare'.
Se consideră că, într-o apreciere analitică, se poate afirma că scopul mediat al asiguratului este dat de dorinţa acestuia de a obţine acoperirea eventualelor pagube pe care le-ar putea suferi el însuşi sau pe care le-ar crea terţilor păgubiţi. în doctrină se consideră că interesul direct sau indirect în realizarea riscului poate constitui cauză a unei asigurări. Aşa cum am precizat şi când ne-am ocupat de semnificaţia juridică a interesului în asigurare în cadrul secţiunii destinată terminologiei contractului de asigurare, legiuitorul cere în mod expres justificarea unui interes doar în cazul asigurărilor de bunuri, dar cu toate acestea este evident că şi în celelalte forme de asigurare trebuie să se constate circumstanţele potrivit cărora subscriitorul nu îşi doreşte producerea riscului asigurat, iar dacă acesta totuşi se produce să evite păgubirea patrimoniului propriu sau a altor persoane.
în cât îl priveşte pe asigurător, scopul mediat este acela de acumulare a cât mai multor sume de bani şi fructificarea lor în vederea obţinerii de profit.
Cu specială privire asupra contractului de asigurare, am putea fi în prezenţa unei cauze ilicite în împrejurarea în care asiguratul încheie asigurarea cu intenţia vădită de a cauza survenirea cazului asigurat, sau în materia răspunderii civile cu intenţia de a produce o pagubă prin fapta sa delictuală unui terţ. în astfel de situaţii în care asiguratul avea intenţia producerii unor pagube în momentul încheierii contractului de asigurare, constituind motivul pentru care s-a încheiat asigurarea, am putea susţine că suntem în prezenţa unei cauze imorale. Se înţelege că dacă se probează o astfel de intenţie frauduloasă, contractul de asigurare este lovit de nulitate, iar producerea cazului asigurat nu va naşte niciun fel de obligaţie în sarcina
asigurătorului. în asemenea situaţii, sarcina probei revine asigurătorului, deoarece buna credinţă operează în favoarea asiguratului.
