Principiul autonomiei de voinţă
| Comentarii |
|
principiul autonomiei de voinţă, acest principiu presupune că încheierea şi forţa obligatorie a actelor juridice depind exclusiv de voinţa părţilor (nu de lege).
Conceptul autonomiei de voinţă a apărut la sfârşitul secolului al XlX-lea, când a cunoscut şi „epoca sa de aur”. Potrivit concepţiei iniţiale, contractul era, în general, superior legii. Astfel, legea nu avea, în principiu, decât un rol supletiv, şi anume stabilea numai aspectele pe care contractanţii nu le avuseseră în vedere. Pe scurt, actul juridic obliga numai pentru că aşa au vrut părţile.
Principiul autonomiei de voinţă implică respectul „cuvântului dat” (voinţa declarată), aşa cum libertatea presupune răspunderea pentru actele săvârşite.
Conceptul iniţial a fost deseori criticat pentru subestimarea rolului pe care legea trebuie să îl joace în existenţa actelor juridici. Tot astfel, teoriei iniţiale i s-a reproşat şi neglijarea imperativelor bunei credinţe şi al echităţii.
Dreptul contemporan al contractelor recunoaşte rolul fundamental al voinţei, dar voinţa nu mai este autonomă (nelimitată), ci trebuie corelată la respectul datorat legii.
Reconsiderarea conceptului autonomiei de voinţă a avut drept consecinţă declinul libertăţii de a contracta şi al forţei obligatorii a voinţei.
Deşi teoria a suferit importante modificări, conceptul autonomiei de voinţă îşi menţine utilitatea, în aceea că explică regulile importante ce dirijează regimul juridic al contractului.
