Principiul libertăţii contractuale limitate
| Comentarii |
|
principiului libertăţii contractuale limitate, acest principiu juridic are în vedere că părţile sunt libere să încheie orice contracte (şi să determine conţinutul acestora), în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri (art. 1169 Noul Cod Civil).
Rezultă că libertatea voinţei juridice trebuie exercitată numai în limitele legale. Acestea au în vedere respectarea ordinii publice. Noţiunea de ordine publică se compune din: ordinea politică, morală, socială şi economică.
în doctrină, limitele voinţei sunt cuprinse în conceptul „conformităţii contractului cu ordinea publică şi bunele moravuri”.
Ca răspuns la întrebările de mai sus, în doctrină s-a apreciat că voinţa este determinată, iar „Legea - ca act normativ obiectiv - nu poate fi considerată esenţa contractului nu numai datorită faptului că este altceva substanţial decât contractul, dar ea în sine nu reprezintă decât o generalizare inaptă să producă în sine nimic concret”.
în consecinţă, voinţa individuală de a contracta nu poate fi nici autonomă (liberă de orice încorsetare legală). Ea este însă esenţială în formarea, executarea şi finalizarea contractului, dar şi limitată de norma imperativă a legii.
în strânsă legătură cu ordinea publică şi principiul libertăţii contractuale se pune şi problema bunei-credinţe şi cea a fraudei la lege.
Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 1170 C. civ., părţile „trebuie să acţioneze cu bună-credinţă, atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale”.
Buna-credinţă este o cerinţă legală care însoţeşte contractul încă din faza/etapa perfectării/negocierii/naşterii şi continuă pe tot parcursul derulării, luând sfârşit/încetând odată cu producerea ultimului efect juridic al acestuia, generând/fundamentând imperativul potrivit căreia părţile trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile asu
mate astfel încât efectele contractului să corespundă voinţei părţilor şi a scopului urmărit de acestea, în concordanţă cu legea, regulile de convieţuire socială şi bunele moravuri.
Frauda la lege reprezintă încălcarea intenţionată, de către părţi, adesea prin utilizarea unor mijloace viclene, a dispoziţiilor imperative ale legii, cu ocazia încheierii sau executării unui contract.
Principiul libertăţii contractuale este deopotrivă aplicabil şi obligaţiilor comerciale. Libertatea contractuală comercială se manifestă prin dreptul persoanei de a încheia orice contract, cu orice partener şi cu clauzele pe care părţile le convin, cu singurele limite impuse de ordinea publică şi bunele moravuri.
Libertatea contractuală comercială are însă anumite particularităţi şi priveşte nu numai raporturile contractuale la care participă întreprinzătorii particulari (comercianţi individuali ori societăţi comerciale), ci şi pe cele la care iau parte regiile autonome, companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital de stat.
Îngrădirile principiului libertăţii contractuale în raporturile comerciale sunt prevăzute expres în diferite norme speciale. Cel mai adesea sunt întâlnite în contractele dictate (de adeziune), în contractele cu clauze impuse de lege sau cu clauze interzise de lege.
Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare (art. 1175 C. civ.).
în accepţiunea Noului cod civil, clauzele impuse sau redactate de una dintre părţi sunt considerate clauze standard. Astfel, sunt clauze standard stipulaţiile stabilite în prealabil de una dintre părţi pentru a fi utilizate în mod general şi repetat şi care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte (art. 1202 alin. 2 C. civ.). în conformitate prevederile Codului civil, clauzele negociate prevalează asupra clauzelor standard.
Atunci când ambele părţi folosesc clauze standard şi nu ajung la o înţelegere cu privire la acestea, contractul se încheie totuşi pe baza clauzelor convenite şi a oricăror clauze standard comune în substanţa lor, cu excepţia cazului în care una
O îmbunătăţire (meritorie) a definiţiei contractului constă în renunţarea la sintagma „contractul - „acordul de voinţă' şi adoptarea celei de „acord de voinţd'. Noua accepţiune este mai apropiată de realitate, deoarece nu se poate vorbi despre o voinţă unică a contractului, ci numai voinţe individuale (concordante).
în general însă, apreciem că legiuitorul din 2009-2011 nu a reuşit să pună în evidentă elementele esenţiale de identificare ale contractului. Astfel, în ambele forme, contractul este definit aproape ca şi acum două secole.
Reamintim că definiţia contractului a fost deseori criticată, cel puţin pentru următoarele două neajunsuri:
a) nu orice manifestare de voinţă individuală devine act juridic civil, ci numai aceea care îndeplineşte condiţiile de validitate cerute de lege-,
b) contractul produce efecte juridice pentru atingerea scopului urmărit (de părţi).
în opinia noastră, contractul trebuie definit în raport de caracteristicile sale
generale:
- contractul este actul juridic cel mai reprezentat;
- contractul este un act juridic special, rod al acordului a două sau mai multe voinţe individuale;
- contractul este şi un act juridic complex, în cuprinsul căruia se regăsesc elemente ce urmează o anumită ordine, precum: motivaţia contractării, manifestări pre-contractuale, voinţe individuale concordante, interese antitetice, momentul încheierii (perfectării) actului, raportul juridic (obligaţiile părţilor) şi scopul, finalitatea urmărită.
- contractul se încheie pentru realizarea intereselor persoanelor, pentru atingerea obiectivelor urmărite de părţi (finalitatea voinţelor juridice); în acest context,
efectele contractului (obligaţiile civile.
Apreciem că definirea contractului în dispoziţiile Noului cod civil drept „acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic” (ce reproduc dispoziţiile învechite ale art. 942 din Codul civil de la 1864), este nemulţumitoare stadiului actual, fiind depăşită, imprecisă şi susceptibilă de a crea confuzii.
în opinia noastră, contractul este o înţelegere (un acord de voinţe) dintre două sau mai multe persoane, încheiată în condiţiile legii, care produce efecte (mijloace) juridice în vederea realizării intereselor (scopurilor) părţilor şi în strictă concordanţă cu ordinea publică şi bunele moravuri.
în consecinţă, pe scurt, contractul este o „înţelegere juridică”, adică o formă calificată a înţelegerii dintre două sau mai multe persoane, care are avantajul de a asigura părţii de bună-credinţă concursul forţei coercitive a statului (în cazul în care cealaltă parte nu-şi execută obligaţiile asumate).
