Promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare ca formă autonomă de contract
| Comentarii |
|
promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare ca formă autonomă de contract, Consensualismul nu este însă decât o regulă supletivă, care se aplică doar atunci când părţile, în virtutea principiului libertăţii contractuale, nu ar fi convenit ca vânzarea să nu se perfecteze decât la momentul autentificării actului şi nu la acela al realizării acordului de voinţe asupra lucrului vândut şi a preţului. De asemenea, în cazul în care legea impune anumitor vânzări forma autentică ad validitatem, regula consensualismului nu mai poate funcţiona, vânzarea neputând lua naştere în mod valabil prin simplu acord de voinţe, ci doar la momentul realizării acestuia în forma autentică cerută de lege. Rezultă aşadar că, prin derogare de la regula consensualismului, există situaţii în care, deşi se realizează un acord de voinţe referitor la lucrul vândut şi la preţul acestuia, nu se poate vorbi încă de o vânzare-cumpărare propriu-zisă, d doar de o promisiune reaprocă de perfectare a acesteia în viitor.
2. Noţiune. Promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare este contractul prin care părţile se obligă reciproc să încheie în viitor, în forma autentică cerută de lege sau stabilită de părţi de comun acord pentru însăşi formarea contractului, într-un termen determinat sau nedeterminat, o vânzare-cumpărare ale cărei elemente esenţiale (lucru vândut şi preţ) au fost deja convenite.
Caracteristica promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare este aşadar asumarea redprocă din partea promitentului-vânzător şi a promitentului-cumpărător a unei obligaţii spedfice de a face, şi anume, de a îndeplini formalitatea autentificării în scopul naşterii valabile a contractului de vânzare-cumpărare.
Contrar susţinerii curente în sensul că promisiunea ar da naştere unei obligaţii de “a contracta” în viitor (obligatio contrahendi), trebuie remarcat că, în realitate, ea dă naştere obligaţiei redproce de a autentifica actul, care este o obligaţie de “a face”. Consimţământul, care este un act de voinţă, nu poate constitui obiectul unei simple obligaţii de “a face”. El este un element structural al contractului ţinând de formarea acestuia, în timp ce obligaţia de “a face” presupune deja un contrad format şi ţine de executarea acestuia. Aşa cum s-a subliniat, în cazul promisiunii sinalagmatice de vânzare “părţile au consimţit deja la vânzare, dar au subordonat formarea acesteia din urmă existenţei unui fapt care depinde de activitatea lor comună pe care se angajează să o realizeze"''.
Forma autentică a unui contrad poate fi cerută a) ad validitatem, b) ad probationem sau c) pentru asigurarea opozabilităţii faţă de terţi.
a) în cazul în care forma este cerută de lege ad validitatem, aceasta reprezintă un element strudural (de fond) al contradului, astfel încât fără îndeplinirea ei aceasta nu poate lua naştere în mod valabil . De regulă, forma cerută pentru validitatea unor ade este cea notarială (autentică). Prin instituirea formei autentice părţile sunt protejate împotriva unui consimţământ negândit şi pripit, permiţându-le totodată să beneficieze de sfaturile pe care notarul este obligat să li le asigure şi de verificările la care acesta este obligat să procedeze.
Forma autentică este instituită de legiuitor ca o excepţie de la regula consensualismului în cazul unor acte considerate de mare importanţă. în dreptul nostru, este astfel, de pildă, cazul vânzării având ca obiect terenurile (art. 2 al. 1 Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor).
în cazul bunurilor pentru care legea nu impune forma autentică ad validitatem, vânzarea este consensuală. Regula consensualismului nu este însă una de ordine publică, astfel încât prin voinţa lor, părţile pot deroga instituind între ele cerinţa încheierii contractului în formă autentică, chiar dacă legea nu impune acest lucru. O înţelegere între părţi de natura celei menţionate mai sus face ca vânzarea-cumpărarea propriu-zisă să nu ia naştere decât la momentul autentificării actului.
Atât în cazul în care forma autentică este impusă ad validitatem de lege, cât şi în cazul în care această formă este ridicată de părţi pe cale convenţională la rangul de element de care depinde naşterea contractului de vânzare, fără ca legea să impună acest lucru, realizarea unei înţelegeri prealabile cu privire la elementele esenţiale ale contractului de vânzare-cumpărare (obiect şi preţ), cu asumarea reciprocă a obligaţiei de a participa în viitor la încheierea actului notarial, are semnificaţia încheierii unei promisiuni sinalagmatice de vânzare-cumpărare.
Dacă însă într-un contract pentru care legea nu impune forma autentică ad validitatem părţile au prevăzut necesitatea încheierii sale în formă autentică, fără a preciza că de aceasta depinde naşterea contractului de vânzare-cumpărare, se consideră că este vorba de o vânzare formată deja prin acordul minimal asupra lucrului vândut şi preţului, formalitatea de care părţile au legat transferul dreptului de proprietate nefiind decât o modalitate de executare a acesteia, adică de realizare a unui instrument probatoriu mai puternic.
b) Există situaţii în care legea impune forma scrisă unor contracte, dar nu ca o condiţie de validitate, ci doar ad probationem.
Este astfel cazul vânzării de nave (art. 493 C.com.). Având în vedere dispoziţiile art. 1191 al. 1 C.civ., conform cărora dovada actelor
juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, în dreptul nostru, la ora actuală, se poate conchide că orice contract necesită forma scrisă adprobationem.
în cazul în care contractul necesită forma scrisă ad probationem, acesta poate lua naştere în mod valabil chiar fără înscris, fiind restrânse doar posibilităţile de dovadă ale acestuia.
Dacă, prin ipoteză, se realizează un acord de voinţe între două persoane referitor la înstrăinarea unui anumit lucru (care nu necesită forma autentică ad validitatem) şi la preţul acesteia, stipulându-se totodată că transferul proprietăţii va opera la momentul în care părţile vor autentifica acel contract, fiecare parte asumându-şi obligaţia de a se prezenta la notar pentru aceasta, contractul încheiat este o vânzare afectată de un termen (cert sau incert, după cum părţile au fixat sau nu data autentificării), iar nu doar o promisiune sinalagmatică. într-adevăr, în acest caz, părţile nu condiţionează naşterea vânzării de autentificarea contractului, ci doar executarea acestuia, ambele fiind ţinute la prezentarea în faţa notarului, lucru care, în caz de opunere, poate fi impus fie prin obligarea la daune cominatorii, fie prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină locul actului autentic.
c) Forma autentică poate fi impusă de lege sau stipulată de părţi pentru realizarea opozabilităţii faţă de terţi. Astfel, în dreptul francez, art. 4 din Decr. nr. 55-22/1955 privind reforma publicităţii imobiliare, fără echivalent în dreptul nostru, instituie obligativitatea încheierii în formă autentică a contractelor de înstrăinare a imobilelor pentru realizarea formelor de publicitate, fără ca vreun alt text să impună această formă ad validitatem. în acest cadru legislativ se vorbeşte de un “formalism indirect”, întrucât între părţi acordul de voinţe consensual produce efectele specifice vânzării şi nu doar cele ale unei simple promisiuni; numai faţă de terţi contractul nu produce efecte decât după autentificare şi înscriere în registrele de publicitate imobiliară.
Părţile pot stipula prin convenţie o condiţie similară şi în dreptul nostru cu privire la o construcţie, acestea nefiind supuse ad validitatem formei autentice. Efectele vor fi identice celor menţionate mai sus.
**
Concluzia care se desprinde din cele de mai sus este că promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare, ca instituţie autonomă, distinctă de contractul de vânzare-cumpărare, are existenţă proprie doar în cazul în care precede o vânzare solemnă în virtutea legii sau a unei stipulaţii contractuale neechivoce în acest sens.
Ea este cunoscută în literatura de specialitate şi în practica judiciară şi sub denumirile de antecontract, contract provizoriu, precontract, promisiune autonomă sau compromis (în dreptul francez).
3. Utilitate. Plecând de la faptul că promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare implică acordul de voinţe al părţilor asupra lucrului vândut şi asupra preţului, o parte deloc neglijabilă a doctrinei şi jurisprudenţei franceze contestă autonomia promisiunii. în această optică, promisiunea
sinalagmatică nu este altceva decât o vânzare-cumpărare condiţională.
Acestei concepţii i s-au adus serioase şi pertinente obiecţiuni.
Astfel, s-a remarcat faptul că acelaşi eveniment - semnarea actului autentic - nu poate fi în acelaşi timp obiectul unei obligaţii asumate de părţi şi al unei condiţii, deoarece acestea se exclud reciproc; în timp ce executarea unei obligaţii depinde de voinţa părţilor contractante, obligaţia condiţională depinde de un eveniment incert şi exterior voinţei părţilor; or, semnarea actului autentic nu este un eveniment exterior voinţei părţilor, ci unul depinzând de voinţa lor.
De asemenea, s-a mai observat că termenul şi condiţia sunt modalităţi ale unui contract încheiat, pe când în cazul promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare se pune în discuţie formarea contractului de vânzare-cumpărare, care încă nu este încheiat.
lată aşadar suficiente motive pentru ca o parte tot mai importantă a doctrinei să recunoască utilitatea şi existenţa autonomă a promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare.
Desigur, este la latitudinea părţilor ca acestea să încheie o vânzare-cumpărare condiţională (cum este, de exemplu, cazul atunci când se contractează sub condiţia suspensivă a obţinerii unei autorizaţii administrative de construire, a neexercitării unui drept de preempţiune de către un terţ ori a obţinerii unui împrumut de către cumpărător pentru plata preţului) sau o vânzare afectată de un termen (de exemplu, se amână transferul dreptului de proprietate la o dată ulterioară încheierii contractului). în asemenea cazuri, contractul de vânzare-cumpărare este deja format (născut valabil), fiind doar afectat de modalităţi accesorii (condiţie, termen).
Dacă însă obiectul vânzării impune forma autentică ad validitatem, ori dacă părţile, de comun acord, erijează forma autentică în condiţie de validitate a vânzării, fără ca legea să impună acest lucru (fie întrucât îndeplinirea formei nu poate fi realizată imediat, fie întrucât părţile au interes să amâne vânzarea din raţiuni fiscale) este util pentru părţi, atunci când au
căzut de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului (obiect şi preţ) şi sunt hotărâte să perfecteze vânzarea, să încheie o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare prin care să se oblige reciproc la autentificarea actului translativ de proprietate, creându-se astfel o legătură contractuală care să le asigure un anumit confort psihic, nepermiţând nici uneia dintre ele să se dezică unilateral de această înţelegere. în asemenea cazuri, până la încheierea actului autentic, nu există între părţi raporturi contractuale specifice vânzării, ci doar raporturi obligaţionale specifice unei promisiuni sinalagmatice de vânzare-cumpărare, contract distinct de acela de vânzare-cumpărare propriu-zis.
în dreptul nostru, ca principiu, nimeni nu a pus sub semnul întrebării utilitatea promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare, aceasta fiind la un moment dat consacrată chiar legislativ (Decr. nr. 144/1958 privind reglementarea eliberării autorizaţiilor de construire, reparare şi desfiinţare a construcţiilor, precum şi acelea referitoare la înstrăinările şi împărţelile terenurilor cu şi fără construcţii - în prezent abrogat). Practica demonstrează folosirea pe scară largă a promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare mai ales în cazul înstrăinării imobilelor. Nimic nu se opune însă la utilizarea ei şi în cazul înstrăinării bunurilor mobile.
Este de remarcat faptul că, în dreptul nostru, atât doctrina, cât şi jurisprudenţa, apreciază că în cazul încheierii unui contract de vânzare-cumpărare ferm, afectat de nulitate absolută, fie pentru lipsa formei autentice cerute de lege ad validitatem, fie întrucât bunul este scos din circuitul civil la momentul acordului de voinţe, contractul este lipsit de efecte specifice vânzării, dar, în temeiul principiului conversiunii actelor juridice.
4. Norme juridice aplicabile. Promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare este un contract nenumit (nereglementat în mod expres de lege).
§ 1. Evoluţia istorică
5. Dreptul roman. în dreptul roman vânzarea era consensuală, iar realizarea unui înscris era destinată probei contractului. Prin excepţie, părţile puteau subordona eficacitatea vânzării redactării unui înscris. Această convenţie preliminară vânzării era cunoscută sub denumirea de pactum de contrahendo. Refuzul executării pactului dădea naştere, prin intermediul unei actio ex stipulatu, la condamnarea contractantului recalcitrant la daune-interese.
Printr-o constituţie a lui Justinian din anul 528 p.Chr., celebra Lex Contractus, s-a prevăzut că, în principiu, promisiunea de contract nu are nici un efect, afară de cazul stipulării unei clauze de arvună. Vânzarea nu putea lua naştere decât la momentul redactării înscrisului pe care părţile l-au prevăzut în promisiune, iar refuzul de a realiza înscrisul promis era lipsit de sancţiune. Aşa cum s-a subliniat, simplul consimţământ (pact), fără îndeplinirea formelor cerute de lege, nu dădea naştere decât unei simple obligaţii naturale.
6. Dreptul canonic. în Evul Mediu, în Europa Occidentală, influenţa Bisericii a devenit determinantă. Conform moralei creştine, principiul absolut care s-a impus a fost acela a necesităţii respectării cuvântului dat, minciuna fiind un păcat.
Acest principiu moral a fost preluat şi în drept, considerându-se că simplul acord de voinţe obligă (solus consensus obligat), orice formalism fiind superfluu.
7. Vechiul drept românesc. Dintre legiuirile vechi româneşti scrise, doar Codul Calimach conţine la art. 1254 şi 1255 referiri la promisiunea sinalagmatică (făgăduinţă) de încheiere în viitor a unui anume contract. Practica judiciară întemeiată pe aceste texte de lege a făcut distincţie între contractul (tocmeala) perfect(ă) şi simpla promisiune (făgăduinţă) de contract, care nu dădea dreptul la nici o acţiune în justiţie.
8. Evoluţia istorică sub imperiul Codului civil. Deşi promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare a fost recunoscută ca valabilă încă de autorii noştri clasici , ea a fost puţin utilizată în practică înaintea celui de al doilea război mondial. După acest moment însă, pe măsura consolidării totalitarismului şi extinderii controlului statal, la început au fost instituite restricţii constând în impunerea formei autentice şi a autorizării administrative prealabile pentru înstrăinările de imobile prin acte juridice între vii (Legea nr. 203/1947, Decr. nr. 151/1950 pentru comasarea şi circulaţia bunurilor agricole, Decr. nr. 221/1950 privitor la împărţeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţii şi la interzicerea construirii fără autorizaţie, Decr. nr. 144/1958 privitor la reglementarea autorizaţiilor de construire, reparare şi desfiinţare a construcţiilor, precum şi cele referitoare la înstrăinările şi împărţelile terenurilor cu sau fără construcţii), ulterior au fost indisponibilizate şi declarate expropriabile anumite categorii de terenuri (Legea nr. 19/1968 privitoare la regimul juridic al terenurilor fără construcţii din perimetrul construibil al municipiilor şi oraşelor, terenurilor fără construcţii, precum şi terenurilor cu construcţii, în măsura în care depăşeau suprafeţele stabilite pe baza detaliilor de sistematizare aprobate), iar în final toate terenurile au fost scoase din circuitul civil, autorizarea administrativă şi forma autentică fiind impuse pentru
înstrăinarea tuturor construcţiilor (Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale; Legea nr. 59/1974 privitoare la fondul funciar).
Obţinerea autorizaţiei administrative de înstrăinare nu se putea realiza imediat, ci doar după o anumită perioadă de timp. Pentru acest motiv, deîndată ce părţile conveneau '.
în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiilor asumate din partea uneia din părţile contractante, celeilalte părţi i s-a refuzat posibilitatea executării silite, dar i s-a recunoscut în schimb dreptul de a cere rezolutiunea antecontradului cu daune-interese în condiţiile art. 1020-1021 C.civ.
Ulterior s-a mers mai departe, art. 12 din Decr.nr. 144/1958 permiţând în mod expres, în caz de refuz de executare a antecontractului din partea unui contractant, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
După adoptarea Legilor nr. 58 şi 59/1974, terenurile, indiferent de destinaţia sau locul situării lor, au fost restricţionate juridic sever în sensul că nu mai puteau fi înstrăinate prin acte juridice între vii, ci doar prin moştenire legală. Prin aceasta, sfera de aplicare a art. 12 din Decr. nr. 144/1958 a fost, pe de o parte, restrânsă, textul rămânând aplicabil doar înstrăinărilor de construcţii, dar pe de altă parte, ea a fost extinsă, acelaşi text considerându-se aplicabil în cazul tuturor construcţiilor, de pe întreg cuprinsul ţării, iar nu doar celor din localităţile cu planuri de sistematizare cum fusese iniţial. Aceasta a dat un nou avânt practicii antecontractului de vânzare-cumpărare.
Chiar dacă în final art. 12 din Decr. nr. 144/1958 a fost abrogat (odată cu întregul act normativ care îl conţinea) prin Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor
şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare, după unele ezitări, este recunoscută ca valabilă atât în doctrină, cât şi în practica judiciară.
§ 2. Delimitări
9. Preliminarii. Configurarea cât mai exactă a promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare impune delimitarea acesteia de alte instituţii juridice cu care are unele elemente
comune.
în acest sens, este necesară delimitarea de vânzarea-cumpărarea propriu-zisă, de promisiunea unilaterală de a vinde (cumpăra), de pactul de preferinţă, de vânzarea cu clauză de dezicere, de proiectul neobligatoriu, de acordul de principiu, de promisiunea de porte-fort şi de contractul cadru de concesiune sau distribuţie.
10. Delimitarea de contractul de vânzare-cumpărare. Promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare şi contractul de vânzare-cumpărare propriu-zis se aseamănă prin faptul că ambele sunt contracte sinalagmatice. între ele există şi o legătură ce decurge din faptul că primul îl pregăteşte pe cel de al doilea. Deosebirea între ele constă în obiectul lor diferit. Astfel, în cazul promisiunii sinalagmatice părţile îşi asumă reciproc obligaţia de a semna în viitor contractul de vânzare-cumpărare propriu-zis în formă autentică, adică obligaţia de a face tot ceea ce este necesar în vederea realizării scopului propus. Chiar dacă părţile contractante execută cu anticipaţie unele obligaţii care sunt specifice contractului de vânzare-cumpărare (cum ar fi, de pildă, plata preţului ori predarea lucrului ce va forma obiectul vânzării promitentului-cumpărător), obiectul principal şi esenţial al promisiunii sinalagmatice rămâne acela de a semna în viitor în formă autentică contractul promis. în cazul contractului de vânzare-cumpărare propriu-zis, vânzătorul îşi asumă obligaţia principală de a da, adică de a transfera proprietatea bunului care formează obiectul contractului din patrimoniul său în acela al cumpărătorului, garantând pentru evicţiune şi vicii ascunse (art. 1336-1360 C.civ.), iar cumpărătorul îşi asumă obligaţia de plată a preţului.
Promisiunea sinalagmatică nu se confundă nici cu vânzarea-cumpărarea sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv.
La rândul său, vânzarea afectată de un termen suspensiv (eveniment viitor şi sigur în privinţa producerii lui), ca şi vânzarea sub condiţie, are acelaşi obiect ca vânzarea neafectată de modalităţi, doar executarea obligaţiilor fiind amânată până la împlinirea termenului. Aşadar, chiar dacă vânzarea afectată de modalităţi (condiţie suspensivă sau termen suspensiv) şi promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare sunt influenţate de
un factor comun - timpul ele nu se pot confunda întrucât obiectul şi, drept urmare, efectele lor sunt diferite.
11. Delimitarea de promisiunea unilaterală de a vinde (cumpăra). Deşi ambele sunt contracte, promisiunea sinalagmatică de a vinde şi promisiunea unilaterală diferă prin obiectul lor. Astfel, în timp ce promisiunea sinalagmatică are ca obiect angajamentul reciproc al părţilor de a face în viitor tot ceea ce este necesar pentru încheierea vânzării-cumpărării propriu-zise a unui bun în formă autentică, promisiunea unilaterală are ca obiect “fixarea ofertei” de a vinde din partea promitentului în favoarea beneficiarului, adică asumarea fermă a obligaţiei de a vinde un anumit bun pe un preţ anume, beneficiarul promisiunii, titular al unui drept potestativ, nefiind obligat să accepte oferta, de unde şi caracterul unilateral al acestui contract.
De asemenea, în timp ce, aşa cum o arată şi denumirea lor, promisiunea unilaterală este un contract unilateral, promisiunea sinalagmatică este un contract bilateral. De aici rezultă o diferenţă de regim juridic.
12. Delimitarea de pactul de preferinţă. Având o natură contractuală ca şi promisiunea sinalagmatică, pactul de preferinţă se deosebeşte de acesta prin obiectul său specific. Pactul de preferinţă dă naştere unei obligaţii pentru promitent de a-l prefera pe beneficiar în condiţii egale de preţ faţă de orice altă persoană, dacă se va hotărî să vândă în viitor, în condiţii de preţ ce urmează a fi stabilite la momentul acelei decizii, dacă beneficiarul, la rândul său, se va hotărî să cumpere, în timp ce, aşa cum am subliniat mai sus, promisiunea sinalagmatică are ca obiect un angajament reciproc ferm de a încheia în viitor în formă autentică o anume vânzare-cumpărare. Rezultă aşadar că în procesul de formare a contractului de vânzare-cumpărare în timp, promisiunea sinalagmatică este mai apropiată de vânzarea propriu-zisă decât pactul de preferinţă.
13. Delimitarea de vânzarea cu clauză de dezicere. Clauza de dezicere inserată într-un contract de vânzare-cumpărare propriu-zis dă dreptul uneia dintre părţi sau ambelor părţi, conform înţelegerii lor, să denunţe (desfiinţeze) unilateral contractul în schimbul unei sume de bani (dezicere) achitate cocontractantului său.
Prin derogare de la regula caracterului confirmatoriu cu care este investită, clauza de arvună (art. 1297-1298 C.civ.) poate fi erijată prin voinţa părţilor şi într-o clauză de dezicere , caz în care contractul ce o conţine poate fi denunţat (desfiinţat) prin voinţa unilaterală a beneficiarului clauzei, ca în cazul unei clauze de dezicere obişnuite, preţul dezicerii constând în pierderea arvunei plătite sau restituirea dublului acesteia, după caz.
Dezicerea nu implică un nou acord de voinţe al părţilor, ea fiind un drept potestativ care îşi are izvorul în acordul de voinţe iniţial.
Până la momentul exercitării dreptului de dezicere, vânzarea cu o asemenea clauză este o vânzare obişnuită. După exercitarea dreptului de dezicere, vânzarea se desfiinţează cu efecte retroactive. Aceasta nu înseamnă că părţile unui antecontract nu ar putea, prin voinţa lor, să adopte o asemenea dauză. Datorită caracterului derogatoriu de la regula obligativităţii contractelor, dauza de dezicere trebuie să rezulte neechivoc din convenţia părţilor.
14. Delimitarea de proiectul neobligatoriu. Proiectul neobligatoriu este acordul de voinţe prin care părţile convin să nu se angajeze definitiv pentru realizarea unei vânzări-cumpărări decât la momentul şi dacă, de pildă, se va încheia între ele un ad autentic, fiecare rezervându-şi neechivoc libertatea de a nu semna (realiza) acest ad. în acest caz, nu există contrad, astfel încât spre deosebire de acela al promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare, nid una dintre părţi nu poate obliga pe cealaltă nid la încheierea (realizarea) contradului propriu-zis de vânzare-cumpărare, nid la plata unor daune-interese pentru acest refuz.
15. Delimitarea de acordul de principiu (obligaţia de negociere). Acordul de prindpiu este o înţelegere prealabilă încheierii unui contrad prin care părţile se angajează să negodeze în viitor cu bună-credinţă încheierea unui contrad, ale cărui elemente nu sunt încă deloc stabilite sau sunt stabilite doar în parte. Este vorba aşadar de un adevărat contract. v
Spre deosebire de promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare care dă naştere obligaţiei redproce de a încheia în formă autentică un contrad de vânzare-cumpărare ale cărui elemente esenţiale sunt deja convenite, acordul de prindpiu nu dă naştere decât unei obligaţii de a negocia care nu se finalizează întotdeauna şi în mod necesar cu încheierea contradului vizat, chiar dacă părţile au negociat cu bună-credinţă, nu şi certitudinea finalizării negoderilor în încheierea contradului vizat de părţi.
Obligaţia de negodere izvorâtă dintr-un acord de prindpiu este una de mijloace, iar nu de rezultat, astfel încât nu poate duce nid la îndeplinirea ei sub sancţiunea de daune cominatorii şi, cu atât mai puţin, nid la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să se substituie voinţei părţilor.
16. Delimitarea de promisiunea de porte-fort. Promisiunea de porte-fort constă în asumarea de către o persoană faţă de o altă persoană a obligaţiei (de rezultat) de a determina pe un terţ să încheie sau să ratifice un anumit contract.
Aşadar, spre deosebire de promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare, care creează obligaţia directă de a semna actul autentic pentru ambele părţi, promisiunea de porte-fort nu dă naştere unei asemenea obligaţii, ci doar uneia de a-l convinge pe altul să încheie sau să ratifice un anumit contract.
17. Delimitarea de contractul-cadru de concesiune sau distribuţie. în materie de distribuţie comercială este larg răspândită practica încheierii unor contracte-cadru prin care se asigură fie exclusivitatea aprovizionării cu anumite produse, fie exclusivitatea desfacerii, fie ambele în acelaşi timp. Prin aceste contracte-cadru se stabilesc principalele reguli care vor guverna contractele viitoare de vânzare-cumpărare, considerate “contracte de aplicare sau de executare” în raport cu cei dintâi.
Astfel, de exemplu, între un producător şi un angrosist se poate încheia un contract-cadru de aprovizionare exclusivă prin care cel de al doilea se angajează să nu achiziţioneze o anumită categorie de produse decât de la cocontractantul său, iar acesta se obligă la rândul lui să furnizeze acele produse, pe măsură ce îi vor fi comandate, preţul vânzării urmând a fi cel în vigoare la data fiecărei livrări.
O parte a doctrinei consideră aceste contracte-cadru ca fiind adevărate promisiuni sinalagmatice de vânzare-cumpărare.
Fără îndoială, contractul-cadru are forţă obligatorie în privinţa situaţiei juridice pe care o creează (fixarea normelor ce vor guverna contractele de aplicare).
Citește mai mult
amiabila sau nu si daca da care sunt aceste obigatii ale vanzatorului, cer aceste informatii intrucat nu gasescraspuns. Pe nici unde pe i ternet si dorec informatia din surse alternative ci nu doarde la avocatul meu, va multumesc anticiat!