Actul juridic unliateral
| Comentarii |
|
actul juridic unliateral, Reglementare, Definiția actului juridic unilateral, Actul juridic unilateral în dreptul civil român.
Reglementare.
Actul juridic unilateral este reglementat în Capitolul II intitulat „Actul juridic unilateral”, din Titlul II („Izvoarele obligaţiilor”) al Cărţii a V-a („Despre obligaţii”) şi cuprinde două secţiuni, una dedicată regulilor generale în materie de acte unilaterale (art. 1324-1326 Noul Cod Civil) şi cealaltă dedicată actului juridic unilateral ca izvor de obligaţii (art. 1327-1329 noul Cod Civil). Bineînţeles că, pe parcursul codului se regăsesc numeroase alte reglementări care privesc acte unilaterale izvoare de obligaţii. Exemplele cele mai bune în această privinţă sunt cele dedicate ofertei de a contracta şi acceptării (art. 1186-1200 noul Cod Civil), ipoteze de acte juridice unilaterale care beneficiază de o atenţie aparte din partea legiuitorului.
Definița actului juridic unilateral.
Conform art. 1324 noul Cod Civil, „Este unilateral actul juridic care presupune manifestarea de voinţă a autorului său.” în esenţă, actul juridic unilateral este acea manifestare de voinţă care generează efecte juridice, deşi nu a fost acceptat de o altă persoană. Numărul emitenţilor nu are relevanţă întotdeauna în calificarea unui act ca unilateral. Astfel, este posibil ca mai multe persoane să constituie prin voinţa lor unică o fundaţie. Faptul că aceasta ia naştere ca urmare a manifestării de voinţă a mai multor subiecţi de drept nu îl face să îşi piardă calitatea de act unilateral. Determinantă pentru calificarea juridică este credem unicitatea voinţei care este dată adesea de unicitatea rezultatului urmărit de emitenţii care acţionează în virtutea unei voinţe juridice comune fară a se situa pe poziţii de obligaţii reciproce.
Actul unilateral se deosebeşte de contractul unilateral. în primul rând, contractul unilateral este rezultatul întâlnirii a două voinţe juridice şi prin care se creează obligaţii doar în sarcina uneia dintre părţi - important este însă că un asemenea contract se bazează pe un acord. Dimpotrivă, în cazul actului unilateral, nu există niciun asemenea acord, ci o manifestare de voinţă unilaterală.
Despre actul juridic unilateral, în general. Actul juridic unilateral este văzut în toate ramurile de drept ca o manifestare de voinţă a unui singur subiect de drept care produce efecte juridice, adică dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice. Intr-o altă optică, actul juridic unilateral este orice manifestare de voinţă prin care o persoană, acţionând singură, determină efecte de drept, fie în sarcina sa, fie în profitul său1.
Importanţa actului juridic unilateral diferă, în funcţie de ramura sistemului de drept în care îl regăsim. Astfel, actele juridice unilaterale au o deosebită frecvenţă şi covârşitoare importanţă în acele ramuri de drept care reglementează raporturi în care unul din subiecte este subordonat celuilalt, cum sunt dreptul administrativ, dreptul fiscal, dreptul muncii etc. In ceea ce priveşte dreptul civil, aşa cum vom vedea, voinţa unilaterală produce efecte juridice mai rar, dar frecvenţa şi importanţa actului unilateral este în creştere, în condiţiile existenţei unei reglementări speciale în noul cod civil care a schimbat radical perspectiva asupra actelor juridice unilaterale în dreptul român.
Vechiul Cod civil nu cuprindea niciun fel de prevederi exprese în materie de acte unilaterale. Era vorba doar de aplicaţii ale acestei noţiuni în diverse materii ale dreptului privat (mai cu seamă în dreptul succesoral, dar nu numai). Teoria actului juridic unilateral a divizat doctrina dreptului atât în România, cât şi mai ales, în Franţa, unde dezbaterea privind calitatea de izvor de obligaţii a actului juridic unilateral a fost serios dezbătută.
Actul juridic unilateral de drept civil era uneori definit ca fiind, manifestarea de voinţă a unei singure persoane, cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a da naştere, a modifica ori stinge raporturi juridice civile. în cazul în care printr-o asemenea manifestare de voinţă solitară se năşteau raporturi juridice de obligaţii, actul juridic unilateral de drept civil era considerat izvor de obligaţii civile.
Actul juridic unilateral în dreptul civil român
Anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, se considera de către marea majoritate a autorilor, în dreptul nostru civil că, în principiu, voinţa unilaterală, nu are valoare de act juridic. Prin excepţie, voinţa unei singure persoane poate produce efecte juridice numai în cazurile expres prevăzute de legea civilă. Astfel, în câteva situaţii, puţin numeroase, de manifestarea voinţei unei singure persoane, vechiul cod şi alte acte normative legau producerea anumitor efecte juridice. Numai în aceste cazuri se considera ca avem de a face cu acte juridice unilaterale producătoare de efecte juridice.
Din lista acestor cazuri, exemplificăm: legatul cuprins într-un testament, acceptarea şi renunţarea la o succesiune, confirmarea unui act lovit de nulitate relativă, revocarea unui contract (mandat, societate, locaţiune, donaţie între soţi etc.), declararea rezoluţiunii întemeiată pe un pact comisoriu, ratificarea gestiunii de afaceri, actul juridic unilateral de înfiinţare de către un asociat unic al unei societăţi comerciale cu răspundere limitată, înfiinţarea unei fundaţii sau asociaţii, subscripţia publică pentru constituirea unei societăţi pe acţiuni' renunţările la drepturi recunoaşterea paternităţii unui copil născut din afara căsătoriei etc. Aşa cum se poate observa, consecinţele declarării voinţei unilaterale prevăzute de lege sunt diferite şi în funcţie de aceste efecte se opera adesea şi o primă clasificare a actelor juridice unilaterale, după cum acestea au: efecte abdicative (în toate cazurile de renunţare); efecte extinctive (care duc la încetarea unui raport juridic, cum se întâmplă în cazul revocării unui contract); efecte declarative (ratificarea gestiunii de afaceri, recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei). Singurul act juridic translativ era considerat legatul. în măsura în care un asemenea act juridic, prin el însuşi şi solitar, dădea naştere la un raport obligaţional, se admitea că este izvor de obligaţii civile.
Astfel, în dreptul anterior actualului cod se considera, cu valoare de principiu, că, prin voinţa unei singure persoane, nu se poate naşte un raport juridic obligaţional din care să rezulte drepturi şi obligaţii pentru o altă persoană care n-a consimţit la naşterea lor. în acest scop, se considera necesară realizarea un acord de voinţe, adică încheierea unui contract. Aşadar, în afara cazurilor prevăzute de lege, voinţa unilaterală se aprecia că nu putea crea o obligaţie în sarcina emitentului actului unilateral şi în profitul unei alte persoane. Principalul argument în sprijinul acestei teze avea ca bază de pornire principiul simetriei în actele juridice, potrivit căruia un act juridic poate fi revocat sau desfăcut numai la fel cum a fost încheiat sau făcut. Dacă voinţa unilaterală ar fi izvor de obligaţii atunci, în conformitate cu acest principiu, trebuie să se admită că obligaţia se poate stinge prin revocarea de către promitent a angajamentului său, revocare ce poate avea loc liber şi în orice moment. De asemenea, angajamentul unilateral era considerat, fară îndoială, caduc, în cazul morţii autorului său ori atunci când el devenea incapabil.
In esenţă, în doctrină s-au pus mai multe probleme juridice şi s-au dat soluţii diverse. In primul rând, s-a pus întrebarea dacă actul juridic unilateral poate să dea naştere la drepturi şi obligaţii în favoarea autorului său. în privinţa creării de drepturi subiective prin propria voinţă, fară a exista acordul unei persoane care astfel să se oblige, exista unanimitate de opinii în sens negativ: nimeni nu poate deveni creditor ca urmare a propriei sale voinţe. în ceea ce priveşte posibilitatea creării de obligaţii în sarcina emitentului, răspunsul a cunoscut răspunsuri din cele mai variate şi a lansat mai departe o serie de interogaţii legate de natura angajamentului unilateral. în toate cazurile de mai sus, principiul reţinut de majoritatea autorilor era acela conform căruia actul juridic unilateral nu putea produce efecte juridice decât dacă legea prevedea acest lucru. Principiul era urmat cu o oarecare coerenţă în doctrină şi jurisprudenţă, deşi erau unele soluţii inexplicabile şi ilogice în raport cu acest raţionament. De exemplu, adesea, aceiaşi autori care admiteau că actul juridic nu poate fi izvor de obligaţii decât dacă este recunoscut de lege, admiteau că revocarea intempestivă a ofertei adresate unei persoane absente putea genera obligaţia ofertantului de a repara eventualul prejudiciu cauzat destinatarului. Deşi se argumenta acordarea acestor despăgubiri pe temeiul răspunderii delictuale, rămânea inexplicabil de ce constituie faptă ilicită revocarea actului unilateral dacă el oricum nu produce efecte juridice pentru că legea nu prevede.
în sfârşit, o altă discuţie care a frământat de asemenea doctrina şi jurisprudenţă era legată de valabilitatea şi efectele promisiunii publice de recompensă. Deşi, importanţa practică a acestei chestiuni este minimă spre inexistentă, astfel cum au arătat unii autori, cu toate acestea, importanţa sa explicativă este semnificativă deoarece pune în valoare mecanisme esenţiale ale teoriei obligaţiilor. Şi în această privinţă, în consecinţă, doctrina era divizată.
Deşi exista o severă reticenţă a doctrinei în materie de acte juridice unilaterale, aplicabilitatea acestora în cele mai variate domenii era extrem de extinsă şi cu efecte juridice. în materia dreptului persoanelor, aplicabilitatea noţiunii era necontestată (de exemplu, recunoaşterea filiaţiei), dar nu interesa materia obligaţiilor decât indirect. Dreptul succesoral era domeniul predilect al actelor unilaterale cu efecte juridice expres prevăzute de lege: testamentul, revocarea testamentului, actele de opţiune succesorală etc. şi dreptul contractelor cunoştea o gamă vastă de acte unilaterale din cele mai variate: confirmarea nulităţii relative, denunţarea unilaterală sau revocarea unilaterală a unui contract, declararea rezoluţiunii în temeiul unui pact comisoriu, declararea simulaţiei, acceptarea cesiunii de creanţă de către debitorul cedat, liberarea delegantului de datorie etc. In privinţa tuturor, se facea apel pentru a le justifica efectele la diverse texte de lege care le dădeau temei.
Pe lângă acestea, o parte a doctrinei din ţara noastră aprecia că actul unilateral este izvor de obligaţii civile şi în câteva cazuri neprevăzute expres de lege. Astfel, erau prezentate uneori ca acte unilaterale civile - izvoare de obligaţii unele figuri juridice ca: oferta de a contracta, gestiunea de afaceri, promisiunea publică de recompensă, stipulaţia pentru altul, titlurile de credit la purtător, promisiunea publică de premiere a unei lucrări în cazul câştigării unui concurs, oferta de purgă, subscrierea de acţiuni, actul de înfiinţare a unei fundaţii, actul unilateral de înfiinţare a unei societăţi comerciale cu răspundere limitată etc. Un loc central îl ocupau oferta de a contracta şi acceptarea acesteia. Astfel cum am arătat, oferta (dar şi acceptarea), deşi rămâneau în afara orbitei actelor juridice reglementate, se insinuaseră cu anumite efecte în doctrină ca acte producătoare de efecte juridice în anumite condiţii.
Spre deosebire de dreptul nostru civil, în doctrina germană, la sfârşitul secolului al XlX-lea, a apărut teoria angajamentului unilateral ca izvor de obligaţii civile, formulată pentru prima dată în Austria. în această teorie, contractul fiind privit ca o juxtapunere a două sau mai multe declaraţii unilaterale de voinţă, s-a ajuns la concluzia că, dacă din două declaraţii unilaterale de voinţă se poate forma un contract din care se naşte un raport obligaţional, este posibil ca declaraţia de voinţă a unei singure persoane să constituie un izvor separat de obligaţii definitive şi irevocabile. Teoria şi-a găsit o anumită reflectare şi în textele unor coduri civile modeme: Codul civil german de la 1896, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1900; Codul elveţian al obligaţiilor şi Codul civil italian din 1942. Totuşi, nici măcar Codul civil german nu recunoaşte voinţei unilaterale, cu valoare de principiu, puterea creatoare de obligaţii, ci numai în câteva cazuri expres şi limitativ reglementate prin textele sale şi anume: promisiunea de recompensă (art. 657-661), titlurile la purtător şi actul de înfiinţare a unei fundaţii.
Ţinând seama mai ales de discuţiile purtate în doctrină dar şi de câteva modele recente de codificare în materie, noul Cod civil sintetizează o scurtă teorie generală a actului juridic. Vom prezenta această reglementare în măsura necesară înţelegerii actului juridic unilateral - izvor de obligaţii. Existenţa acestei reglementări are consecinţe majore cu privire la recalificarea şi reaşezarea actului juridic unilateral în peisajul juridic românesc.
