Datele cu caracter personal în raport cu dispozițiile art. 8 din CEDO
| Comentarii |
|
datele cu caracter personal în raport cu dispozițiile art. 8 din CEDO, constituirea de către diferitele autorităţi ale statului a unor baze de date referitoare la persoane ale căror activităţi se intersectează cu sfera de competenţă a autorităţii respective a devenit o practică relativ frecventă în ultimele decenii, astfel că fosta Comisie şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, au fost chemate a se pronunţa în legătură cu conformitatea acestor proceduri cu prevederile art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Printr-o decizie care a pus bazele jurisprudenţei în materie, Curtea de statuat că o acţiune de culegere de informaţii referitoare la o persoană de către un serviciu secret şi transmiterea acestora altor autorităţi, însoţite de imposibilitatea pentru recurent de a contesta veridicitatea acestor date, constituie o ingerinţă în exerciţiul dreptului la respectul vieţii private garantat de art. 8 din Convenţie.
Aşa fiind, o analiză a compatibilităţii practicilor de culegere şi stocare de informaţii privitoare la o persoană cu prevederile art. 8 nu se poate face decât pe baza analizei conceptului de „viaţă privată”, astfel cum s-a degajat el din jurisprudenţa Curţii.
Noţiunea de viaţă privată a cunoscut în jurisprudenţa organelor de control ale Convenţiei o permanentă extensie, proces care continuă şi în prezent. Astfel în primii ani de aplicare a Convenţiei, deşi se considera că dreptul la respectul vieţii private include şi dreptul de a stabili relaţii de natură afectivă cu alte persoane în scopul dezvoltării propriei personalităţi. Ulterior, pornind de la premisa că dreptul la viaţă privată include şi dreptul de a stabili şi dezvolta relaţii cu alte persoane, Curtea a statuat că această noţiune nu trebuie considerată ca excluzând activităţile
profesionale sau comerciale.
Aceste principii s-au dezvoltat în jurisprudenţa ulterioară a Curţii care a decis că înregistrarea de către serviciile de informaţii a unor date despre activitatea comercială a recurentului se analizează pe terenul art. 8 din Convenţie.
Un pas important pe linia acestei evoluţii a fost făcut de Curte prin decizia Rotaru c. României din 4 mai 2000. Curtea a decis în acest caz că şi datele de natură publică referitoare la o persoană pot intra în sfera vieţii private atunci când sunt culese în mod sistematic şi arhivate în fişiere deţinute de către autorităţi. Spre deosebire de speţele anterior soluţionate de Curte, în acest caz nu mai era însă vorba de informaţii privind activitatea profesională a recurentului, ci de elemente prezentând un grad de publicitate mult mai pronunţat, cum ar fi date referitoare la studiile universitare, activitatea politică şi cazierul judiciar al acestuia.
Aşa fiind, se pune în mod firesc întrebarea dacă asistăm la o modificare radicală a jurisprudenţei Curţii, în sensul desfiinţării oricărei graniţe între domeniul vieţii publice a unui individ şi cel al vieţii private? Două ar fi elementele care ar putea fundamenta o asemenea concluzie. Pe de o parte, referirea pe care, la fel ca şi în cazul Amann c. Elveţiei, Curtea o face la art. 1 al Convenţiei privind protecţia persoanelor în cazul prelucrării automatizate a datelor cu caracter personal care o privesc (1981). Potrivit acestui text, scopul Convenţiei amintite este de a garanta oricărei persoane fizice respectul dreptului său la viaţă privată în cazul prelucrării automatizate a datelor cu caracter personal care o privesc. Prin date cu caracter personal în sensul art. 2 din Convenţia din 1981 se înţelege orice informaţie privind o persoană fizică identificată sau identificabilă. în acelaşi timp, aşa cum am arătat, în motivarea deciziei Rotaru Curtea statuează că datele de natură publică referitoare la o persoană pot intra în sfera vieţii private prin simplul fapt al culegerii şi arhivării lor în mod sistematic de către autorităţi.
Pe această bază, in opinia separată formulată de judecătorul Bonello în cazul Rotaru, se apreciază că includerea unor activităţi eminamente publice - activitatea publicistică sau militantismul politic - depăşeşte cu mult domeniul de aplicare al art. 8.
Nu credem totuşi că intenţia Curţii a fost de a merge atât de departe. Deşi sunt doar menţionate în considerentele deciziei, fără a li se explicita importanţa pe care, în opinia noastră, o au în realitate, Curtea reţine două împrejurări care sunt de natură să aducă anumite elemente de natură publică din viaţa unei persoane în sfera vieţii private a acesteia. Pe de o parte, este vorba de date care privesc trecutul îndepărtat al persoanei -
în speţă date culese cu peste 50 de ani în urmă - iar pe de altă parte, aceste date, din cauza inexactităţii lor, aduc atingere reputaţiei individului în cauză.
în ceea ce priveşte datele privitoare la trecutul îndepărtat al unei persoane care nu este astăzi o figură publică, ele pot şi în opinia noastră să fie considerate ca intrând în sfera vieţii private. într-adevăr, evenimentele petrecute cu mult timp în urmă în viaţa unui individ, chiar publice fiind la acea dată, s-au şters deja din memoria colectivă şi nu mai interesează opinia publică, astfel că ele ţin în prezent de viaţa privată a persoanei. Alta trebuie să fie însă soluţia în ipoteza în care persoana este şi în prezent o figură publică, caz în care nu doar activităţile sale publice prezente dar şi cele desfăşurate cu mult timp în urmă interesează un cerc larg de persoane, aşa încât aceste activităţi, în opinia noastră, rămân străine noţiunii de viaţă privată.
Referitor la atingerea adusă reputaţiei unei persoane prin deţinerea şi utilizarea de către autorităţi a unor date privitoare la aceasta ce nu corespund realităţii, trebuie semnalat faptul ca jurisprudenţa din ultimii ani a Curţii pare a încerca să stabilească o anumită relaţie între reputaţia unei persoane şi viaţa privată a acesteia. După ce în cazul Fayed c. Marii Britanii. Deşi autorii citaţi apreciază că atingerea adusă reputaţiei unei persoane în raport de viaţa publică a acesteia scapă de sub incidenţa art. 8, credem că trebuie avută în vedere în acest context şi extensia pe care Curtea a dat-o noţiunii de viaţă privată prin raportare la plasarea în timp a evenimentelor avute în vedere. Astfel, dacă este vorba de activităţi publice ale persoanei, petrecute cu mult timp în urmă şi care pot intra pe această bază în conţinutul noţiunii de viaţă privată, o atingere adusă reputaţiei individului în raport de aceste fapte se poate analiza sub unghiul de incidenţă al art. 8.
Acestea sunt în opinia noastră cele două evoluţii importante pe care jurisprudenţa Curţii le-a înregistrat de dată recentă în abordarea problemei deţinerii de către autorităţi a unor date cu caracter personal în raport de prevederile art. 8:
- posibilitatea includerii în sfera vieţii private a unui individ a unor acţiuni cu caracter public petrecute cu mult timp în urmă;
- posibilitatea analizării pe terenul art. 8 a unor atingeri aduse reputaţiei persoanei atunci când acestea se referă la viaţa privată a individului.
Potrivit jurisprudenţei pentru a decide că ne aflăm în prezenţa unei ingerinţe în exerciţiul dreptului garantat de art. 8, nu interesează dacă informaţiile arhivate au fost efectiv utilizate sau au ajuns la cunoştinţa unor terţi. în opinia Curţii, este suficient în acest sens să se constate că date referitoare la viaţa privată a unei persoane au fost culese şi deţinute de
către autorităţi fiind fără importanţă existenţa unor eventuale inconveniente cauzate persoanei de această activitate sau caracterul „sensibil” al informaţiilor în cauză.
Materia culegerii şi deţinerii de către autorităţi a unor date cu caracter personal ridică uneori probleme şi sub aspectul competenţei ratione temporis a Curţii, aşa cum se întâmplă atunci când informaţiile au fost arhivate anterior ratificării Convenţiei de către statul pârât. Problema este susceptibilă de o tratare diferenţiată. Dacă este vorba despre culegerea şi arhivarea datelor, pentru a fi incidente prevederile art. 8 trebuie ca aceste acţiuni să fi avut loc ulterior ratificării. Atunci când este însă vorba de deţinerea unor astfel de date, nu interesează modalitatea şi momentul culegerii acestora ci împrejurarea că deţinerea a continuat şi ulterior ratificării Convenţiei. Dacă această deţinere nu respectă exigenţele art. 8, ea constituie o violare continuă şi astfel Curtea este competentă ratione temporis
Deţinerea şi utilizarea de către autorităţi a unor date cu caracter personal prezintă elemente de specificitate nu doar sub aspectul includerii lor în categoria ingerinţelor în exerciţiul dreptului la respectul vieţii private ci şi în planul cauzelor justificative ale ingerinţei, prevăzute de al. 2 al art. 8.
Aşa după cum se ştie, justificarea unei ingerinţe prin prisma prevederilor al. 2 al art. 8 presupune întrunirea a 3 condiţii:
- ingerinţa să fie prevăzută de lege
- ingerinţa să urmărească un scop legitim (dintre cele enunţate în textul al. 2)
- ingerinţa să fie necesară într-o societate democratică
în ceea ce priveşte baza legală a ingerinţei, pentru ca această condiţie să fie îndeplinită nu este suficient ca din punct de vedere formal să existe un act normativ care să prevadă ingerinţa, ci este în plus necesar ca „legea” din dreptul intern să fie „accesibilă” şi „previzibilă”.
Potrivit Curţii, caracterul „accesibil” al reglementării devine discutabil atunci când
aceasta se regăseşte doar în instrucţiuni destinate în primul rând unor categorii de
funcţionari (din poliţie, servicii secrete, administraţie etc.).
în dosarul Leander Curtea a considerat ca fiind „previzibilă” reglementarea din dreptul suedez în materia conservării si utilizării de către autorităţi a unor date cu caracter personal.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că: ordonanţa în cauză excludea posibilitatea înscrierii în baza de date a unei persoane pe motivul exprimării de către aceasta a unei opinii politice prin apartenenţa la o organizaţie sau în orice alt mod; informaţiile consemnate trebuiau să fie necesare serviciilor speciale ale poliţiei în scopul depistării sau prevenirii infracţiunilor contra securităţii naţionale etc.; ordonanţa cuprindea de asemenea dispoziţii explicite şi detaliate asupra naturii informaţiilor din baza de date care puteau fi comunicate altor autorităţi, autorităţile destinatare, circumstanţele comunicării şi procedura de urmat.
în situaţiile în care legea conţine doar dispoziţii generale de genul „poliţia realizează anchete şi informări în interesul siguranţei interne şi externe a statului” sau „pot fi culese, păstrate şi arhivate în dosare secrete informaţii vizând securitatea naţională" fără a defini nici genul de informaţii care pot fi adunate, nici persoanele care pot fi supuse acestei proceduri, nici circumstanţele în care se poate dispune şi nici procedura de urmat condiţia „previzibilităţii” nu este îndeplinită.
Un aspect important în această materie îl reprezintă în egală măsură verificarea existenţei şi funcţionalităţii unui mecanism de control al activităţii de strângere şi păstrare a datelor cu caracter personal. Potrivit Curţii, pentru ca sistemele de supraveghere secretă să fie compatibile cu prevederile art. 8 din Convenţie trebuie să conţină garanţii stabilite prin lege şi care să fie aplicabile în cadrul controlului activităţii serviciilor respective. Este astfel necesar ca o ingerinţă a executivului în exerciţiul drepturilor recunoscute individului să fie supusă unui control eficace care în mod normal trebuie să fie asigurat, cel puţin în ultimă instanţă, de către puterea judecătorească, aceasta oferind cele mai bune garanţii de independenţă şi imparţialitate, nu se poate considera ca fiind respectată cerinţa legalităţii ingerinţei.
A doua condiţie justificativă a unei ingerinţe este scopul legitim a cărui atingere se urmărea prin respectiva măsură. Potrivit al. 2 al art. 8 ingerinţa trebuie să fie necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei sau pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor altuia.
Cel mai adesea scopul invocat de autorităţi în cazul deţinerii şi utilizării datelor cu caracter personal vizează securitatea naţională, iar Curtea acordă statelor, de regulă, o marjă de apreciere destul de largă sub acest aspect, recunoscând legitimitatea obiectivului vizat, rezervându-şi însă dreptul unei cenzuri mai severe în privinţa necesităţii măsurii.
Merită însă subliniată în acest context opinia concordantă a judecătorului Wildhaber -împărtăşită şi de alţi 7 judecători ai Curţii - exprimată în cazul Rotaru c. României. Deşi Curtea nu s-a mai pronunţat asupra legitimităţii scopului ingerinţei în condiţiile în care a constatat că aceasta nu este prevăzută de lege, judecătorii în cauză se întreabă, în mod întemeiat, dacă poate fi invocat ca scop legitim securitatea naţională în cazul deţinerii unor informaţii despre trecutul foarte îndepărtat al unei persoane. Cum în speţă era vorba de date cu o vechime de peste 50 de ani, care vizau perioada studenţiei recurentului şi presupusa sa apartenenţă la o mişcare politică dispărută cu mult timp în urmă, apare ca discutabilă utilitatea deţinerii şi utilizării acestor date în raport de siguranţa naţională. Am ţinut să subliniem acest aspect deoarece, dată fiind audienţa de care s-a bucurat această opinie concordantă printre membrii completului şi îndoiala exprimată de Curte, am putea fi în prezenţa unui indiciu al unei reorientări a jurisprudenţei ulterioare Curţii în sensul unei cenzuri mai severe a legitimităţii scopurilor invocate de guverne pentru justificarea ingerinţelor în exerciţiul drepturilor conferite de art. 8.
în fine, pentru ca ingerinţa să fie admisibilă, ea trebuie să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea scopului vizat. Potrivit jurisprudenţei, în aprecierea necesităţii măsurii, trebuie avută în vedere, pe de o parte, cerinţa ca aceasta să corespundă unei nevoi sociale imperioase iar, pe de altă parte, să existe un raport de proporţionalitate între ingerinţă şi scopul urmărit.
Cu toate acestea, Curtea ţine să verifice de fiecare dată existenţa unui sistem de garanţii oferite de legislaţia naţională care să împiedice recursul abuziv la aceste ingerinţe, în cadrul acestui sistem, o importanţă majoră o are, în opinia Curţii, existenţa unui organ independent care să statueze asupra admisibilităţii ingerinţei. Deşi s-a considerat că această funcţie poate fi îndeplinită în condiţii optime de autoritatea judecătorească. Ceea ce este important în cele din urmă nu este natura organului care exercită controlul în această materie ci condiţia ca acest organ să prezinte suficiente garanţii de independenţă.
In aceiaşi termeni a fost soluţionată problema necesităţii ingerinţei şi în ipoteza în care aceasta viza accesul la dosarul conţinând date privitoare la viaţa privată şi familială a recurentului. în principiu, refuzul accesului în lipsa consimţământului persoanelor care au furnizat informaţiile în cauză se poate dovedi necesar pentru protejarea anonimatului acestora. Curtea a decis totuşi că trebuie ocrotite în egală măsură interesele persoanei care caută să consulte piesele de la dosar privind viaţa sa privată şi de familie, astfel că, în asemenea cazuri, principiul proporţionalităţii cere ca un organ independent să ia decizia finală asupra accesului.
Se observă, deci, că nici sub acest aspect, deşi Curtea nu s-a mai pronunţat asupra necesităţii măsurii, legislaţia română pusă în cauză în cazul Rotaru nu satisface cerinţele impuse de jurisprudenţa Curţii. Astfel, potrivit legii în vigoare la data faptelor incriminate, dosarul deţinut de SRI putea fi consultat doar cu aprobarea directorului instituţiei, lipsind orice cale de atac în faţa unui organ independent împotriva acestei decizii.
Se pune în acest context întrebarea dacă adoptarea Legii 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică instituie un mecanism de control în măsură să satisfacă exigenţele decurgând din art. 8 al Convenţiei. în opinia noastră reglementarea în discuţie, faţă de obiectul său limitat, nu este în măsură să suplinească
lipsa garanţiilor Legea privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii reţinute de Curte în cazul Rotaru. Este adevărat că potrivit art. 14 al. 3 Legea 187/1999, pentru contestarea conţinutului adeverinţelor privind apartenenţa, neapartenenţa, colaborarea ori necolaborarea cu organele de securitate, persoana în cauză se poate adresa în ultimă instanţă curţii de apel în raza căreia îşi are domiciliul, nu vizează decât o mică parte din datele deţinute de serviciile secrete, respectiv cele privitoare la colaborarea cu fosta Securitate. Cu privire la alte informaţii deţinute de aceste servicii - cum ar fi de pildă apartenenţa la anumite mişcări politice din trecut, comiterea unor acte contra siguranţei statului etc. - nu există o reglementare similară, permiţând contestarea în faţa unui organism independent a veridicităţii acestor informaţii.
în lipsa acestor garanţii,- nu se poate considera că o eventuală ingerinţă în exerciţiul dreptului la protecţia vieţii private respectă cerinţa proporţionalităţii şi deci că ar fi necesară într-o societate democratică şi admisibilă în raport de prevederile al. 2 al art. 8 din Convenţie.
