Convențiile de vot
| Comentarii |
|
convențiile de vot, convenţiile privind exercitarea dreptului de vot fac parte dintre pactele extrastatutare încheiate între asociaţi (îndeosebi în cazul societăţilor pe acţiuni, dar şi cu privire al societăţile cu răspundere limitată având un număr mare de asociaţi) în vederea stabilirii şi mai ales a stabilităţii controlului asupra societăţii. Decizii excepţionale în viaţa socială, precum divizarea sau fuziunea, modificarea obiectului de activitate, majorarea capitalului prin ofertă publică, vânzarea unui adiv social important sau contradarea unei linii de credit, dar şi aspede obişnuite cum sunt desemnarea administratorilor sau stabilirea şi distribuirea dividendelor, presupun întrunirea unor majorităţi imperativ prevăzute de lege, de la care asociaţii nu pot deroga prin clauze statutare. Asociaţii care adoptă mai puţin o atitudine speculativă referitor la partidparea lor în societate şi au mai degrabă o viziune managerială asupra dezvoltării întreprinderii, având ca obiediv continuitatea adivităţii firmei într-o anumită direcţie, urmăresc să-şi conjuge exerdtarea “drepturilor politice” aferente titlurilor lor pentru a dobândi şi păstra împreună puterea în societate.
Tehnica juridică a convenţiilor de vot, având cu siguranţă o existenţă egală cu cea a societăţilor, este deosebit de aduală datorită bulversării strudurii societăţilor comerdale în cadrul procesului de privatizare, precum şi existenţei pieţei reglementate a valorilor mobiliare, care permite preluări spedaculoase a societăţilor cotate, adesea în urma unor adevărate bătălii bursiere purtate între grupurile de acţionari. Cu toate acestea, strategia convenţiilor de vot are, de lege lata, o soartă juridică incertă. Dispoziţiile legale aduale alcătuiesc un regim juridic incoerent şi contradidoriu, caraderizat printr-o poziţie de o reticenţă inadecvată a legiuitorului faţă de pradica acestor acorduri (A). Datorită utilităţii indiscutabile a convenţiilor de vot, se poate susţine şi antiapa o evoluţie favorabilă a cadrului legal, în sensul unei abordări mai degrabă rezervate decât reticente în ceea ce priveşte validitatea convenţiilor de vot. In aceste condiţii, stabilirea unui tratament juridic coerent impune găsirea criteriilor pe baza cărora să se distingă între convenţiile contrare prindpiilor de ordine publică societară şi padele cărora trebuie să li se recunoască validitatea, pe baza primatului libertăţii contraduale (B).
A. Reglementările actuale: nepotrivite şi contradictorii
Neluând în considerare stadiul adual al legislaţiilor din statele avansate (3), în care utilitatea convenţiilor de vot primează în faţa unei protecţii rigide a drepturilor “politice” ale asociaţilor, legiuitorul român consacră, prin dispoziţiile legii societăţilor comerdale, prindpiul invalidităţii convenţiilor de vot (1)- Soarta juridică a acestor convenţii este însă departe de a fi tranşată. Surprinzându-şi propria poziţie de prindpiu, prin dispoziţii legale spedale, legiuitorul acceptă existenţa şi importanţa acestor acorduri, conferindu-le efede
juridice (4). Aceste contradicţii reflectă caracterul neadecvat şi criticabil al criteriilor pe care este fundamentată, de lege lata, protecţia exercitării dreptului de vot (2).
1. Consacrarea principiului invalidării convenţiilor privind dreptul de vot
Art. 127 Legea nr. 31/1990 prevede, în teza a doua, că orice convenţie privind exerdtarea într-un anumit fel a dreptului de vot este nulă. Respingerea tehnicii convenţiilor de vot se fundamentează pe un obstacol de natură comercială, dar se exprimă şi prin unul de natură penală.
Pe de o parte, orice asociat are dreptul de participa la deciziile colective, accesul la deliberările adunării generale şi votul fiind atributele principale ale acţiunii sau părţii sociale. Potrivit art. 101 Legea nr. 31/1990, orice acţiune plătită dă dreptul la un vot, principiu protejat prin prevederea limitativă şi imperativă a situaţiilor în care acest drept este suspendat.
Considerat ca făcând parte din esenţa însăşi a calităţii de asociat, datorat complexităţii noilor metode de creditare a întreprinderilor, pentru a asigura distincţia acţionarului de celelalte categorii de creditori sociali, legiuitorul asigură o dublă protecţie a dreptului de vot prin cele două teze ale art. 127 Legea societăţilor comerdale. Astfel, în primul rând, este interzisă cesiunea dreptului de vot, separat de celelalte drepturi sociale. In al doilea rând, prin prohibirea oricărei convenţii relative la exercitarea acestuia într-un anumit fel, se urmăreşte asigurarea libertăţii exerciţiului acestui drept, care, ca orice manifestare de voinţă, trebuie să exprime intenţia sinceră, autodeterminată a acţionarului.
Pe de altă parte, legea a creat şi un obstacol de natură penală, interzicând în art. 273 al. 1 pct. 3 şi al. 2, asumarea obligaţiei de a vota într-un anumit sens sau de a nu lua parte la vot în schimbul unor avantaje materiale, pedepsind atât subiectul activ, cât şi cel pasiv al infracţiunii. Două menţiuni se impun cu privire la acest text legal. In primul rând, ceea ce se sancţionează este cumpărarea sufragiului, situaţie care este departe de a îngloba orice convenţie de vot. In al doilea rând, admiţând caracterul mai personalizat al raporturilor din cadrul celorlalte societăţi, legea se referă exclusiv la societăţile pe acţiuni.
2. Repere criticabile ale poziţiei legiuitorului român
Dacă în prima teză a art. 127 protejează existenţa însăşi a dreptului de vot între drepturile sociale, a căror dezmembrare prin cesiunea distinctă a dreptului de vot o interzice, prin teza a doua legiuitorul apără, cu legitimitate libertatea votului. Dacă ar fi păstrat cu fidelitate acest reper, legiuitorul ar fi trebuit să împiedice acele înţelegeri sau constrângeri de orice natură, care prin conţinutul sau efectul lor ar vătăma libertatea asociatului de a raţiona şi decide el însuşi asupra sensului votului său. Numai că, printr-o formulare de o generalitate absolut nefericită, s-a trecut de la apărarea consecventă a libertăţii, la protecţia neaşteptată a spontaneităţii votului. Interzicând în general, orice convenţie privind exercitarea într-un anumit sens a votului, norma prohibitivă conduce la imaginea unui acţionar inert, înstrăinat de mediul său de afaceri, care procedează la vot luând în considerare exclusiv informaţii obţinute în cursul dezbaterilor adunării generale.
Acest reper determină o deviere a finalităţii ordinii publice greu de susţinut prin vreun argument relevant. Este evident că luarea unei decizii corecte într-o problemă importantă pentru societate presupune adesea informări şi consultări prealabile între asoaaţii diligenţi, cu atât mai mult cu cât mijloacele de informare puse la dispoziţia lor sunt, de multe ori, prea sumare şi îndeamnă fără excepţie la luarea unei hotărâri în sensul dorit de administratorii desemnaţi de acţionarii majoritari. Votul este, în cele din urmă, exprimarea consimţământului la un act juridic colediv şi este inexplicabil faptul că legiuitorul pretinde, în această materie, o formare spontană a voinţei juridice, ignorând că în dreptul comun, acordul de voinţe este adesea rodul unor informări şi negoderi prealabile.
Pe de altă parte, politica societară nu se realizează nidodată prin întrunirea unor voturi manifestate individual, rupte de interesele grupurilor de acţionari care se implică în viaţa socială. Legiuitorul pare să prefere un vot neînsufleţit care aderă la proiedul de hotărâre conceput de administraţie sau de un grup de acţionari deţinând a zecea parte din capital, faţă de un vot “colediv”, exprimat în cunoştinţă de cauză de acţionari care doresc în mod legitim, spre exemplu, să blocheze intrarea în societate a unui investitor neagreat sau să desemneze în consiliul de administraţie o persoană care să le reprezinte interesele.
Nu în ultimul rând, legiuitorul pare să îşi ignore propriile obiceiuri, uitând că votul în cadrul organului legislativ este unul notoriu colediv, al cărui sens, unic în cadrul fiecărui grup parlamentar, este stabilit în cadrul diverselor coaliţii. De ce guvernarea unei întreprinderi, fundamentată şi ea pe principiul separaţiei puterilor, ar exdude necesitatea unor astfel de tehnici care au, toate, la bază un contrad?
Cu referire la infracţiunile prevăzute de art. 273 Legea nr. 31/1990, care privesc exdusiv societăţile pe acţiuni, observăm că legiuitorul, nesancţionând exerdtarea votului în contrapartida unor avantaje materiale în cadrul celorlalte tipuri de societăţi adoptă în acest caz un criteriu depăşit. Distincţia dasică între societăţile de persoane şi cele de capitaluri, fundamentată pe gradul de importanţă a elementului intuitu personae şi susţinerea că în societăţile pe acţiuni capitalul primează înaintea identităţii asociaţilor, au devenit străine realităţii afacerilor. în pradică, fondatorii unei societăţi aproape au încetat să mai aleagă forma socială în funcţie de raporturile lor personale, optând pentru soaetatea pe acţiuni fie datorită imaginii care îi este atribuită, fie pentru a evita impedimente la cesiunea drepturilor sociale.
Din contră, elementul intuitu personae devine tot mai prezent în analiza financiară a unei societăţi pe acţiuni. Datorită complexităţii şi internaţionalizării mediului de afaceri, acţiunile societăţilor comerciale sunt dobândite într-o tot mai mare măsură de către investitori iniţiaţi, iar opţiunea de a investi în titlul unui emitent depinde în mare măsură de strudura acţionariatului şi gradul său de stabilitate. Pe de altă parte, investitorul tinde să-şi vândă titlurile dacă schimbarea geografiei capitalului i se pare mai puţin promiţătoare pentru evoluţia societăţii. Prin urmare, chiar şi într-o societate pe acţiuni, politica economică este o consecinţă a gradului de coeziune a grupului de acţionari care conduce sau doreşte să o conducă, solidaritate imposibil de creat în lipsa unor negocieri între părţile implicate.
3. Drept comparat
Se poate formula observaţia că poziţia absolut distindă a dreptului român fată de cel comparat, cu deosebire cel francez, este cel puţin bizară, având în vedere că suntem obişnuiţi cu preluarea în masă a dispoziţiilor acestuia. DL din 31 august 1937 conţinea o dispoziţie care lovea de nulitate dauzele ce aduceau atingere, prin obied sau efedul lor, libertăţii de exerdtare a dreptului de vot în adunările generale. Coerenţa normei prohibitive a permis jurisprudenţei consacrate în urma introducerii acestui text să admită validitatea
anumitor convenţii de vot, în special pe criteriul justificării lor prin voinţa de a organiza o funcţionare armonioasă a societăţii, în contextul unei repartizări cvasi-egalitare a puterii în societate. Textul legal, socotit de o rigiditate excesivă, a fost abrogat prin legea-cadru din 24 iulie 1966. In contextul unei tendinţe evidente de contractualizare a dreptului societăţilor şi prin aplicarea principiului conform căruia tot ceea ce nu este interzis, este permis, jurisprudenţa nu a ezitat să afirme principiul legalităţii convenţiilor de vot, atâta timp cât acordurile respective exclud orice fraudă la adresa normelor de ordine publică societară şi nu contravin interesului social.
Mai avansat, dreptul german.
Dreptul Statelor Unite se caracterizează prin cea mai liberală abordare. Pe de o parte, voting trust este o modalitate expres prevăzută de lege prin care acţionarii îşi pun titlurile la dispoziţia unor persoane care le utilizează drepturile de vot aferente în schimbul unei sume de bani şi care au obligaţia de a face publică această operaţiune prin emiterea unor voting trust certificates. Pe de altă parte, acţionarii care doresc să facă uz personal de dreptul de vot, pot încheia voting agreements, respectiv convenţiile propriu-zise privind exercitarea într-un anumit sens a dreptului de vot. Deşi nu sunt expres prevăzute de lege, acestea sunt constant validate de jurisprudenţă, care le consideră legale per se, cu condiţia de a nu conduce la privarea de dreptul la vot a contractanţilor si la fraudarea intereselor celorlalţi asociaţi, prin nerespectarea de către părţi a obligaţiilor lor sociale. In plus, spre deosebire de dreptul european, aceste acorduri sunt chiar susceptibile de a fi executate pe cale silită (law enforceable).
4. Recunoaşterea existenţei convenţiilor de vot
în art. 2 al Legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori, se defineşte noţiunea de acţionar semnificativ, ca fiind orice persoană care, nemijlocit şi singură ori prin intermediul sau împreună şi în legătură cu alte persoane, deţine sau este proprietar de acţiuni sau alte valori mobiliare dându-i dreptul la acţiuni care, cumulat, ar reprezenta fie cel puţin 5% din capitalul subscris al emitentului, fie i-ar conferi cel puţin 5% din totalul drepturilor de vot în adunarea generală a emitentului. In continuare, poziţiile de control sau majoritare constau în orice participare la capital care conferă deţinătorului sau deţinătorilor acesteia, acţionând în mod concertat, cel puţin o treime din totalul drepturilor de vot în adunarea generală a emitentului, respectiv mai mult de jumătate sau suficient pentru a alege şi revoca majoritatea membrilor consiliului de administraţie al emitentului.
Regulamentul CNVM nr. 16/1996 privind oferta publică de cumpărare de valori mobiliare prevede, în art. 2, că orice persoană care, în mod direct sau indirect, sau împreună şi în
legătură cu alte persoane, intenţionează să achiziţioneze acţiuni sau alte valori mobiliare convertibile Tn acţiuni ale unei societăţi comerciale care sunt tranzacţionate pe o piaţă organizată şi care, împreună cu cele deja deţinute, ar conferi o poziţie de control sau o poziţie majoritară asupra emitentului, trebuie să facă o ofertă publică de cumpărare.
In fine, pct. 2 lit. e din Normele privind consolidarea conturilor aprobate prin Ordin 772/2000 al Min. de Finanţe definesc controlul comun drept o înţelegere contractuală de împărţire a puterii de decizie (...)' între un număr limitat de acţionari sau asociaţi, în virtutea unui acord încheiat între aceştia.
Toate aceste dispoziţii vin să schiţeze în dreptul român coordonatele noţiunii de acţiune concertată, introdusă în sistemele juridice din Europa ca urmare a Directivei europene din 12 decembrie 1988. Sunt considerate că acţionează concertat, persoanele care au încheiat un acord în vederea dobândirii sau cedării drepturilor de vot ori pentru exercitarea drepturilor de vot cu scopul de a opera o politică comună vis-â-vis de o societate comercială.
In consecinţă, există dispoziţii legale în dreptul român, care nu numai că recunosc posibilitatea acţionarilor de a se înţelege pentru a-şi coordona comportamentele raportat la evoluţia vieţii societare, dar şi conferă acestora efecte juridice. Astfel, pe de o parte, acţiunile concertate ale acţionarilor au importanţă pentru a verifica atingerea pragurilor de participare într-o societate cotată pe piaţa valorilor mobiliare, care ar determina obligaţia deţinătorilor (acţionând concertat) de a informa investitorii prin declararea participării la Comisia Naţionala a Valorilor mobiliare. De asemenea, posesorii de titluri care, acţionând concertat, urmăresc să dobândească o poziţie de control sau majoritară în societatea emitentă, sunt obligaţi să efectueze în condiţiile legale o ofertă publică de cumpărare de acţiuni, fiind ţinuţi şi de obligaţia de a cumpăra la preţul stabilit toate titlurile care le sunt oferite. In fine, acţiunea concertată are importanţă din perspectiva obligaţiei de elaborare a conturilor consolidate în situaţia existenţei unui grup de societăţi format pe baza convenţiilor privind exercitarea în comun a dreptului de vot.
Astfel, acţiunile concertate, organizate în principal prin încheierea convenţiilor de a vota într-un anumit sens, nu sunt practici ilicite, aşa cum sunt, spre exemplu, în dreptul concurenţei, ci tehnici valabile, generatoare de obligaţii legale. Conferindu-le efecte juridice, prevederile legale menţionate admit implicit validitatea convenţiilor de vot, întărind şi argumentul utilităţii acestora.
în cele din urmă, în ciuda utilităţii practicii juridice a convenţiilor de vot şi a neconcordanţei normelor legale referitoare la aceste tehnici, credem că, de lege lata, nu se poate pretinde, în mod rezonabil, instanţelor să acorde satisfacţie asociaţilor care încheie astfel de acorduri, prin ignorarea textului imperativ care interzice, în general, orice convenţie purtând asupra exercitării într-un anumit sens a dreptului de vot. In faţa acestei constatări, utilitatea prezentului studiu nu se poate justifica decât prin avansarea unor propuneri concrete de lege ferenda.
Având în vedere tendinţa de contractualizare a dreptului societăţilor comerciale, decurgând din interesul legitim al asociaţilor de a-şi auto-organiza raporturile de afaceri,
corelativ cu necesitatea unei implicări mai intense a justiţiei în viaţa societară, considerăm că cea mai bună soluţie de adoptat în viitor este abţinerea legiuitorului de la a reglementa convenţiile de vot, urmând să crească rolul jurisprudenţei în stabilirea tratamentului juridic adecvat al acestor convenţii.
Desigur, s-ar putea susţine cu cinism că fiecare societate are atâta libertate câtă merită şi că, în ziua de azi, este de preferat interzicerea în bloc a acestei tehnici, faţă de supraîncărcarea rolului instanţelor. In realitate, dacă este firesc ca legea să protejeze drepturile terţilor şi asociaţilor (în special minoritari), ea nu trebuie să ignore interesele destinatarilor dreptului special al societăţilor comerciale - oamenii de afaceri, cărora, într-o societate democratică şi o economie de piaţă, este necesar să le ofere cadrul adecvat pentru exercitarea libertăţii, iar nu să-i oblige să caute libertatea prin găselniţe destinate să spargă carcasa de norme imperative. Soarta juridică a convenţiilor de vot trebuie stabilită ca răspuns al unei jurisprudenţe independente faţă de un legiuitor mult prea adesea haotic. Prin urmare, ne manifestăm fără rezerve opţiunea în sensul acordării dreptului justiţiei de a statua asupra validităţii şi eficacităţii fiecărei convenţii în parte, pe baza principiului libertăţii contractuale şi sub rezerva firească a vătămării unor principii (dispoziţii) de ordine publică.
B. In căutarea unui tratament juridic adecvat: de la poziţia reticentă la cea rezervată
Dreptul de vot ataşat calităţii de asociat are o natură complexă, individuală şi socială. Cea dintâi poartă amprenta principiului libertăţii votului, fapt care nu poate decât autoriza exercitarea lui prin utilizarea ca pârghie a principiului libertăţii contractuale, cu menţiunea că aceasta din urmă, după modelul dreptului comun, îşi găseşte limita în dispoziţiile de ordine publică societară, a căror ignorare prin obiectul convenţiilor conduce la invaliditatea acestora (1). Funcţia socială a dreptului de vot, care constă în acordarea posibilităţii asociatului de a contribui la funcţionarea societăţii, este purtătoarea unei alte bariere ridicate împotriva convenţiilor de vot: finalitatea acestora nu poate leza principiul protecţiei interesului social, în faţa celui personal al asociaţilor (2). La aceste rezerve se adaugă una pragmatică, determinată de îndoielile referitoare la forţa executorie a convenţiilor de vot (3).
1. Ordinea publică societară - limită relativă la obiectul convenţiilor de vot
Dintre principiile de ordine publică susceptibile de a fi cu preponderenţă afectate prin obiectul convenţiilor de vot, considerăm că trebuie acordată o atenţie specială următoarelor:
a) Păstrarea de către acţionar a dreptului de participare politică în societate
In primul rând, convenţia de vot nu poate avea ca obiect sau efect renunţarea acţionarului la dreptul de vot, nici prin abandonarea acestei prerogative şi nici prin cesiunea lui separată de restul drepturilor sociale. Cu alte cuvinte, acordul nu poate privi existenţa însăşi a dreptului de vot, ca atribut esenţial al calităţii de asociat. Soluţia invalidităţii unei astfel de convenţii rezultă din principiul interdicţiei cesiunii dreptului de vot, afirmat în teza întâi a art. 127, din dispoziţiile art. 101, potrivit cărora orice acţiune dă dreptul la un vot, precum şi din reglementarea excepţională şi imperativă a regimului juridic al acţiunilor preferenţiale fără drept de vot. Lipsa dreptului de vot caracterizează titlul oricărui alt creditor social, mai puţin titlul asociatului.
Pentru identitate de raţionament, vor fi nule convenţiile prin care asociatul ar da mandat irevocabil unui alt asociat, pentru a vota într-un sens determinat, după cum vor fi în principiu invalidate acordurile neafectate de o limită temporală. într-adevăr, în general, convenţiile sunt destinate unei deliberări anume sau privesc probleme sociale determinate ori
determinabile prin circumscrierea lor unei anumite perioade de timp. în caz contrar, aceste contracte vor putea fi anulate pentru nedeterminarea obiectului sau, în lipsa stabilirii, cel puţin implicit, a unui termen extinctiv, pot fi anulate pentru vătămarea libertăţii exercitării dreptului de vot. pe baza invalidării de prindpiu a angajamentelor contractuale perpetue.
Caraderul personal al votului nu poate fi suprimat. Acordul asupra votului nu poate ţinti înstrăinarea acţionarului de problemele sociale, d are destinaţia de tehnică juridică prin care părţile, titulare ale voturilor, acţionează în deplină cunoştinţă de cauză în vederea abordării în comun a problemelor vieţii sociale. De aceea, convenţia de vot nu poate conduce la supunerea oarbă şi inertă a acţionarului, care s-ar angaja la modul general şi permanent să voteze după voinţa unui anumit grup. Dacă asociatul s-ar angaja să voteze în sensul în care îi va arăta un terţ sau după ce poziţia sa faţă de ordinea de zi va fi agreată de o altă persoană, asumarea acestei obligaţii i-ar răpi titularului dreptului de vot orice posibilitate de apredere personală asupra problemei supusă deliberării, ceea ce ar echivala cu transformarea lui într-o marionetă. S-ar ajunge astfel la lipsirea asociatului de libertatea de a determina el însuşi sensul votului, situaţie echivalentă cu privarea acestuia de dreptul de vot.
Unul dintre mijloacele de exerdtare colectivă a dreptului de vot, cu o aparenţă legala de necombătut, constă în metoda “societăţii de portofoliu” sau a holdingului. Grupul de acţionari care urmăreşte adoptarea unei politia comune faţă de societate se instituţionalizează prin constituirea unei societăţi în care partidparea la capital este proporţională cu numărul de voturi deţinut de fiecare în societatea-ţintă. Următorul pas este cesiunea titlurilor deţinute de fiecare în societatea-ţintă către holding, care îşi va exerdta drepturile de vot astfel dobândite, ca persoană juridică acţionar în societatea-ţintă.
Validitatea operaţiunii este incontestabilă datorită deplinei legalităţi a metodelor juridice folosite. în schimb, pe bună dreptate s-a considerat că operaţiunea devine discutabilă datorită modului de decizie a sensului votului în cadrul holdingului. Astfel, fiind vorba de probleme comune de gestiune a societăţii-holding, sensul votului în societatea-ţintă este stabilit prin întrunirea majorităţii drepturilor de vot potrivit regulilor adunării generale ordinare. Este posibil să se ajungă, în consednţă, ca unii dintre membrii grupului să fie obligaţi să voteze indirect în societatea-ţintă, în sensul stabilit de către cei care deţin majoritatea în holding, încălcându-se astfel dreptul lor de a partidpa liber şi voluntar la deciziile luate în societatea-ţintă.
b) Menţinerea atribuţiilor şi statutului legal al organelor sociale
O convenţie prin care părţile şi-ar asuma obligaţia de a-şi exprima acordul la proiectul de hotărâre propus de consiliul de administraţie, este nulă întrucât nu respedă prindpiul separaţiei puterilor sociale. Natura adunării generale a acţionarilor este esenţialmente deliberativă, fiind contrar ordinii publice ca, pe baze contraduale, să se transforme acest organ într-o maşină de aprobare iraţională a adivităţii administratorilor, răpind asociaţilor dreptul de a critica organele de direcţie. La acelaşi rezultat ar conduce padul prin care acţionarii s-ar angaja să voteze în conformitate cu orientarea acţionarului sau acţionarilor majoritari.
Intr-o altă situaţie, convenţia de vot ar putea să aibă ca obied angajamentul părţilor de a nu revoca unul sau mai mulţi administratori sau cenzori. Nulitatea unui astfel de acord derivă din prindpiul revocabilităţii ad-nutum a membrilor organelor de administrare, supraveghere şi control. Statutul acestora este în mod tradiţional fundamentat pe instituţia mandatului, a cărui esenţă constă tocmai în posibilitatea întreruperii sale discreţionare.
Desigur, în concordanţă cu infracţiunile deja incriminate referitor la convenţiile de vot, bunele moravuri se opun practicilor de cumpărare a votului. Imoralitatea acceptării de a vota într-un anumit sens sau, din contră, de a nu participa la vot, în schimbul obţinerii unor avantaje materiale (nemijlocite, am adăuga) se completează devierea dreptului de vot de la scopul pentru care a fost instituit, precum şi cu incompatibilitatea acestui comportament cu interesul social.
2. Interesul social - limită privind finalitatea convenţiilor de vot
Convenţia de vot reflectă, ca orice act juridic de drept privat, interesele personale ale asociaţilor. Cu toate acestea, cauza contractului nu trebuie să ignore interesul social, d, din contră, este necesar ca scopul convenţiei să se proiedeze asupra acestuia. în cele două accepţiuni ale sale, interesul social exprimă, pe de o parte, comunitatea de interes a asociaţilor de a colabora în vederea obţinerii unor benefidi sporite, iar, pe de altă parte, este privit ca interes distinct al persoanei morale de a asigura prosperitatea şi continuitatea întreprinderii organizate în forma socială. Prin urmare, vocaţia socială a dreptului de vot atrage invaliditatea convenţiilor prin care, fie s-ar urmări împlinirea unui scop ce ţine exdusiv de interesele egoiste ale anumitor asociaţi, a căror mulţumire s-ar face contrar interesului întreprinderii, fie s-ar ajunge la crearea de avantaje în favoarea unor acţionari, prin fraudarea drepturilor sau intereselor celorlalţi.
Spre exemplu, este absolut străină interesului societăţii, convenţia al cărei rezultat conduce pur şi simplu la dobândirea majorităţii de voturi de către un anumit asociat ce nu deţine un număr de titluri care i-ar conferi o astfel de poziţie, întrucât se creează o situaţie de inegalitate şi de dezavantajare a altor acţionari. De asemenea, constituirea prin convenţii de vot a unui “sindicat de blocaj” al cărui scop este să anihileze propunerile concrete ale administraţiei sau altor acţionari, este contrară interesului întreprinderii, fiind destinată sâ împiedice luarea deciziilor sociale, de care depinde esenţialmente viaţa întreprinderii.
în schimb, există concordanţă cu interesul social atund când partenerii urmăresc ca majorarea capitalului care a fost sau va fi hotărâtă, să fie destinată exdusiv susţinerii planului de redresare a societăţii propus de grupul alcătuit pe baza convenţiei de vot. La fel de favorabil trebuie întâmpinată convenţia de vot prin care se doreşte blocarea unei propuneri de vânzare a unui adiv social important, către o societate în care alţi acţionari au interese personale. Acordul de a vota în sensul încorporării profitului net în rezerve si nedistribuirea lui sub formă de dividende, în vederea autofinanţării dezvoltării întreprinderii se pliază şi el pe interesul social.
Jurisprudenţa tratează cu generozitate şi convenţiile de vot încheiate între acţionarii unei societăţi aflate în situaţia spedală a unei repartizări foarte echilibrate a capitalului social, arătând că funcţionarea armonioasă a unei astfel de societăţi este difidlă în condiţiile unei cvasi-parităţi. în aceste cazuri, interesul social justifică stabilirea unor înţelegeri privind exercitarea votului într-un anumit sens, destinate să caute formarea unei majorităţi stabile, pentru coordonarea gestiunii şi facilitarea luărilor de decizii în cadrul organelor sociale.
în fine, se consideră că atitudinea rezervată faţă de convenţiile de vot, din perspediva interesului social, nu presupune cu necesitate convergenţa - de altfel foarte dificil de stabilit, datorită caraderului abstrad al noţiunii - acordului cu interesul societăţii, neutralitatea fiind sufidentă pentru validarea unor astfel de convenţii.
3. Relativitatea eficacităţii juridice a convenţiilor de vot
Incertitudinea sancţiunilor aferente neexecutării de către asociaţi a convenţiei de vot întregeşte regimul lipsit de securitate juridică în care se scaldă această practică societară. In primul rând, obiectul convenţiei este o obligaţie de a face, asumată de • parteneri, constând în îndatorirea de a vota într-un anumit sens în cadrul adunărilor generale. Or, ca excepţie de la principiul executării în natură a obligaţiilor, Codul civil stabileşte pentru obligaţia de a face un regim de executare silită distinct, constând, în esenţă, în transformarea obligaţiei neexecutate în dezdăunări (art. 1 075). Mijloacele de executare în natură indirectă aferente obligaţiei de a face - cum sunt aducerea ei la îndeplinire de către creditor pe cheltuiala debitorului (art. 1077), pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să se substituie actului neîncheiat datorită neexecutării obligaţiei sau sistemul daunelor cominatorii - sunt în principiu incompatibile cu situaţia creată în urma convenţiei de vot şi mai ales cu caracterul pur personal al dreptului de vot.
Singura dintre manierele de executare silită în natură a obligaţiei, care ar putea face obiectul unor discuţii, ar fi posibilitatea ca justiţia să anuleze hotărârea adunării generale luată prin încălcarea de către un asociat a convenţiei de vot şi pronunţarea unei hotărâi care să ţină loc de decizie AGA. O atare sancţiune a nerespectării obligaţiei asumate convenţional de a vota într-un anumit sens ridică cel puţin două probleme.
Pe de o parte, în baza art. 131 al legii societăţilor comerciale, hotărârile adunării generale pot fi atacate pentru neconformitate cu dispoziţiile legii sau actului constitutiv. Or, obligaţia de a vota într-un anumit sens rezultă din încheierea unui pact extrastatutar, care excede sferei obligaţiilor legal instituite sau celor prevăzute de actul constitutiv. Singura cale de anulare ar consta în susţinerea că, o dată stabilită validitatea pactului prin prisma conformităţii sale cu interesul social, exercitarea într-un sens contrar a dreptului de vot echivalează cu un abuz de drept - prin conexiune cu abuzul de minoritate sau de egalitate. Ideea se sprijină, însă, pe o presupusă încălcare a interesului social, lucru destul de dificil de probat şi prea puţin convingător.
Pe de altă parte, hotărârea adunării generale luată în urma exercitării votului prin nerespectarea pactului este opozabilă societăţii şi tuturor acţionarilor, fiind corect luată din punctul de vedere al formalităţilor legale. In schimb, convenţia de vot este inopozabilă societăţii. Anulând decizia AGA şi pronunţând o hotărâre care să-i ţină locul, prin urmare considerând votul exprimat în sensul stabilit prin convenţie, instanţa ar ajunge indirect să oblige societatea şi toţi asociaţii acesteia la executarea unui contract faţă de care sunt terţi, încălcând principiul relativităţii efectelor contractului.
In fine, dreptul de vot implică o apreciere personală a titularului, judecătorul nefiind îndreptăţit să se substituie voinţei acestuia. Singura excepţie consacrată pe cale jurisprudenţială constă în pronunţarea unei hotărâri valorând decizie AGA, pentru a sancţiona exercitarea dreptului de vot în mod abuziv, prin blocarea de către asociat a unei decizii extraordinare, importante pentru viaţa socială, în scopul de a-şi satisface în mod egoist interesele personale, în directă contradicţie cu interesul social.
Nu ne rămâne decât să constatăm că repararea prin echivalent pare singura cale de a asigura respectarea principiului pacta sunt servanda. Validitatea de principiu a convenţiilor de vot riscă aşadar să-şi vadă redusă valoarea datorită dificultăţilor de executare silită. Cu toate acestea, în ciuda lipsei de compatibilitate cu previzibilitatea contractuală şi cu dezideratul satisfacerii depline a intereselor creditorului, chiar şi o condamnare a asociatului culpabil la plata de daune-interese compensatorii poate fi de natură a încuraja încheierea de astfel de convenţii.
