Eroarea de drept penal
| Comentarii |
|
eroarea de drept penal, 1. Consideraţii generale
La mijlocul acestui secol s-a făcut afirmaţia că teoria erorii în dreptul penal prezintă o originalitate certă.
Aspectul pe care dorim să-l analizăm poate părea fără importanţă practică, cel puţin în legislaţia română având în vedere dispoziţiile art. 51 al. 4 C.pen. care stipulează expres că nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii penale.
Indiscutabil că de lege lata problema în discuţie este rezolvată de textul legal, dar analiza acestei instituţii considerăm că merită a fi făcută în perspectiva modernizării legislaţiei penale române.
Preocupări ale doctrinei române au existat încă din perioada interbelică. Atunci, s-a afirmat că a invoca necunoaşterea legii penale constituie o atitudine exaltată.
Pentru început vom încerca să vedem care sunt aspectele vizate de această noţiune. Dreptul penal comparat propune o multitudine de soluţii, unii plasând eroarea de drept pe terenul responsabilităţii, alţii pe terenul sancţiunii şi poate soluţiile cele mai nuanţate trebuie să se situeze între cele două extreme conjugându-se interesul societăţii pe de o parte şi necesitatea de a lua în considerare realităţile umane individuale, pe de altă parte.
Noţiunea de eroare de drept (error iuris) are o sferă de aplicare mai largă decât noţiunea de necunoaştere a existenţei legii penale (ignoratio juris) deoarece vizează şi situaţia în care autorul se află într-o eroare de interpretare a dispoziţiilor legale, crezând în mod eronat că actul său este legitim, fiind permis de lege.
Un alt autor susţine că ar trebui făcută o distincţie între ignoranţă, care presupune absenţa oricărei noţiuni, şi eroare, care este o reprezentare falsă asupra unei chestiuni date. Diferenţa este mai mult cantitativă decât calitativă şi pe cale de consecinţă noţiunea de eroare de drept le presupune pe amândouă.
Considerăm că într-o definiţie mai sintetică se poate susţine că eroarea este necunoaşterea sau înţelegerea greşită a unei norme de drept.
Efectele erorii de drept sunt diferite în funcţie de obiectul normei juridice. Astfel în materie civilă se admite că eroarea invincibilă produce efecte conform adagiului error comunis facitjus.
2. Natură juridică a erorii de drept
Pentru a explica natura juridică a erorii de drept există două curente de opinie pe care doctrina germană le numeşte: teoria intenţiei şi teoria vinovăţiei.
Prima teorie are la bază idea că intenţia presupune voinţa şi conştiinţa de a comite o infracţiune. Faptul că agentul doreşte producerea unei anumite urmări nu este suficient pentru a considera fapta sa ca fiind intenţionată, ci mai trebuie ca acesta să ştie că fapta sa intră sub incidenţa uni text de incriminare. în acest caz autorul are în vedere atât elementele constitutive ale infracţiunii cât şi faptul că acea conduită este incriminată. într-o asemenea accepţiune intenţia presupune şi cunoaşterea legii.
Distincţia între eroarea de fapt şi de drept nu mai este fundamentată, ambele vizând acelaşi element subiectiv. Eroarea de fapt este o cauză exoneratoare deoarece necunoaşterea unei anumite împrejurări, stări sau situaţii conduce la inexistenţa intenţiei, ceea ce este similar cu eroarea de drept când necunoaşterea textului de incriminare are acelaşi efect, şi anume inexistenţa intenţiei.
Esenţa acestei teorii a fost exprimată de Hafner care spunea că ”cel care nu are conştiinţa comiterii unui act ilicit nu poate fi pedepsit pentru o infracţiune intenţionată”. Fapta ar putea intra eventual sub incidenţa textului care ar incrimina acea faptă chiar comisă din culpă. în cazul infracţiunilor culpoase necunoaşterea legii nu trebuie să provină din culpa autorului.
Consecinţa acestei fundamentări a erorii de drept este că eroarea exclude intenţia de a comite o infracţiune.
Deşi codurile penale sovietice nu au consacrat eroarea de drept expres, în art. 10 din principiile fundamentale ale U.R.S.S era stipulat că “infracţiunea este intenţionată, atund când persoana care a comis-o ţinând cont de caraderul periculos a acţiunii sau inacţiunii sale, al cărei pericol sodal îl prevăzuse, doreşte sau acceptă conştient ca aceste urmări să se producă”, ceea ce apropie soluţia sovietică de teoria intenţiei.
Această teorie a cărei articulare este ireproşabilă pleacă de la premise inexade. S-a susţinut, pe bună dreptate, că nu există o legătură reală între intenţie şi lege, cuvântul intenţie presupune dorinţa de a realiza un anume ad, legea fiind cea acordă semnificaţie juridică faptei comise cu intenţie.
Partizanii acestor teorii consideră că nu există nid o diferenţă între vinovăţie ca trăsătură a infracţiunii şi vinovăţie ca element al laturii subiedive.
Credem că poate fi susţinută şi opinia contrară. Intenţia a fost definită ca fiind legătura psihologică care se stabileşte între autor şi fapta sa, spre deosebire de vinovăţie ca trăsătură a infracţiunii care presupune voinţa de a comite o infracţiune deşi putea să nu o comită sau faptul că ar fi putut cel puţin să evalueze pericolul faptelor sale şi să manifeste o diligenţă superioară.
Credem că în cazul erorii de drept faptei îi lipseşte vinovăţia ca trăsătură a infracţiunii. Autorul urmăreşte şi doreşte producerea urmării acţiunii sale (adică acţionează cu intenţie), ceea ce nu ştie el, este faptul că respediva conduită este incriminată ori că s-au modificat condiţiile de incriminare sau de sancţionare.
II. Cea de-a doua teorie se fundamentează pe culpabilitate, care la rândul ei a fost abordată în dodrină din două perspedive:
a. Prima este reprezentată de teoria vinovăţiei formale. Adepţii acestei teorii definesc intenţia ca fiind prevederea şi voinţa de a comite un ad concret obiediv interzis de lege. Elementul intelediv şi volitiv vizează doar elementul material al infracţiunii şi fără vreo influenţă asupra celui legal.
în consednţă eroarea de drept excede conţinutul vinovăţiei. Nu există vreun element comun între vinovăţie, care ţine de conţinutul infracţiunii, şi ignoratio legis, care ţine de aspedul legal (normativ) al infracţiunii.
Consednţă unei asemenea naturi juridice este că eroarea de drept nu poate fi invocată ca o cauză justificativă.
b. A doua teorie legată de vinovăţie este aşa numita teorie a culpabilităţii moderate, care spune că nu există vinovăţie fără cunoaşterea tuturor elementelor infracţiunii, dar necunoaşterea legii depinde de aprederea erorii.
Ignoranţa este atitudinea antisodală de neglijenţă gravă cu privire la cunoaşterea condiţiilor în care orice om onest ar putea să cunoască o normă juridică.
Conform teoriei culpabilităţii moderate, eroarea de drept nu exdude vinovăţia, nid chiar intenţia, dar permite judecătorului de a apreda gradul de vinovăţie. în consednţă, în prindpiu eroarea de drept nu este cauză exoneratoare cu excepţia cazului în care autorului nu-i poate fi reproşat nimic cu privire la faptul că nu a cunoscut legea.
Nivelul de la care eroarea de drept poate fi considerată ca fiind cauză exoneratoare este acela al erorii invincibile. Dacă eroarea în care s-a aflat autorul era invincibilă atunci nu există nici un temei moral sau legal care să poată duce la tragerea la răspundere penală a autorului.
Eroarea a fost considerată invincibilă atunc/' când, în aceleaşi circumstanţe, orice om rezonabil şi prudent ar fi comis acea faptă. Aceasta este soluţia majoritară în doctrina europeană, indiferent dacă eroare invincibilă este consacrată legislativ sau nu.
Interesant este că şi în doctrina română se vorbeşte de eroare invincibilă, dar în materia erorii în general. Jurisprudenţa a consacrat-o de o manieră implicită în cazul erorii extrapenale .
în cauză nu s-a dovedit că inculpatul s-a aflat într-o stare de necunoaştere completă sau de cunoaştere greşită a împrejurării că deţinerea, fără drept, a buteliei cu mercur constituie infracţiune. Dimpotrivă, inculpatul lucrând la o unitate cu profil de comerţ, import-export de produse chimice a cunoscut nu numai ce conţinea butelia sustrasă, dar şi proprietăţile şi caracteristicile elementare ale mercurului, între care şi aceea că este o substanţă toxică, precum şi că referitor la substanţele toxice existau reglementări restrictive în ceea ce priveşte deţinerea acestora, aşa încât el s-a aflat cel outin în îndoială asupra dreptului de a deţine substanţe toxice, ceea ce nu-l apără de răspundere (s.n. S.B.). Cu alte cuvinte eroarea invocată a rămas fără efect deoarece aceasta nu era invincibilă.
într-o altă situaţie instanţa a considerat că inculpatul nu a cunoscut caracterul de substanţă stupefiantă a morfinei, deoarece pregătirea şcolară a acestuia era săracă şi, în plus, nu au trecut nici 20 de zile de la publicarea Instrucţiunilor care stabileau că morfina este substanţă stupefiantă până la comiterea faptei. în această speţă instanţa a considerat că eroarea extrapenală a fost invincibilă.
Dacă nu ar exista dispoziţia expresă din art. 51 al. 4 C.pen., fundamentarea erorii de drept penal pe temeiul erorii invincibile ar putea fi susţinută şi în doctrina română.
Aceasta cu atât mai mult cu cât şi în doctrina română se face distincţia între vinovăţie ca trăsătură a infracţiunii şi vinovăţie ca element al laturii subiective.
A fost exprimată şi o a treia soluţie, şi a anume aceea a dubiului intelectual, care consideră că ori de câte ori există un element de eroare, aceasta trebuie interpretată în favoarea învinuitului, şi, conform principiului in dubio pro reo, autorul va scăpa de răspundere penală.
Pentru a opera eroarea de drept credem că nu trebuie să existe nici un dubiu asupra legitimităţii actului respectiv, în caz contrar eroarea de drept îşi pierde eficacitatea, ea transformându-se într-o culpă a autorului care nu poate avea efect exonerator.
Credem că această interpretare extinde nejustificat efectele erorii de drept. Practic s-ar crea o prezumţie inversă, de necunoaştere a legii penale. Acuzarea, în fiecare caz în parte, trebuie să dovedească fără dubiu că autorul a cunoscut legea penală, prin acesta periclitându-se grav regulile statului de drept.
3.Soluţii cu privire la eroarea de drept în dreptul comparat
Astăzi există un curent favorabil admiterii erorii de drept atunci când aceasta este
scuzabilă şi rezonabilă.
a. O primă categorie de legislaţii au fost cele care au prevăzut expres care sunt efectele erorii de drept asupra responsabilităţii penale.
Primul care a consacrat-o a fost C.pen. norvegian în 1902.
Având la bază teoria intenţiei, art. 20 C.pen elveţian a consacrat legislativ această
cauză de exonerare. în aceeaşi manieră, codul penal german a consacrat eroarea de drept în art. 17, având la bază teoria culpabilităţii. Dacă în momentul comiterii faptei autorul nu a avut conştiinţa că acţionează ilicit, el comite fapta fără vinovăţie, în situaţia în care nu a putut evita această eroare.
C.pen. francez în art. 122-3 consacră eroarea de drept ca şi cauză justificativă de exonerare a răspunderii penale.
Consacrarea erorii invincibile s-a făcut şi în C.pen. japonez, portughez etc.
b. O a doua categorie de legislaţii consacră expres în codul penal principiul nemo censetur ignorare legem. Eroarea de drept în acest caz nu are efect exonerator.
în acest sens cel mai bun exemplu este reprezentat de articolul 5 din C.pen. italian.
Judecătorul trebuie să aplice legea chiar dacă i se pare injust să o facă.
Totuşi, în aceste legislaţii, pentru a atenua rigoarea acestui principiu, se face distincţia între eroarea de drept penal şi eroarea extrapenală, ultima având semnificaţiile unei erori de fapt. Eroarea extrapenală presupune o eroare asupra unor norme nepenale care însă întregesc conţinutul normei de incriminare. Această dihotomie a fost criticată deoarece creează o nouă ficţiune şi anume că necunoaşterea unei norme administrative, spre exemplu, este o eroare de fapt. Aceasta cu atât mai mult cu cât şi dreptul administrativ ţine de domeniul dreptului public ca şi dreptul penal. De asemenea nu poate fi invocată necunoaşterea legii administrative, care angajează răspunderea administrativă, dar această lege poate fi ignorată dacă intră în conţinutul unui text de incriminare.
S-a mers până la a se susţine că afirmaţia că eroarea de drept extrapenală este o eroare de fapt, este o expresie literalmente absurdă, sau, în cel mai fericit caz o afirmaţie aproximativă.
în această categorie de dispoziţii se situează şi art. 51 al. 4 C.pen. român.
Dreptul libanez consacră aceeaşi prezumţie, dar stabileşte trei excepţii în aplicarea cu stricteţe a acesteia: eroarea extrapenală, intervalul de trei zile de la promulgare şi intervalul de trei zile de la data intrării în ţară a unui străin, când poate fi invocată eroarea de drept. Soluţia a fost urmată şi de C.pen. iordanian, C.pen. irakian, C.pen kuweitian şi C.pen. al Emiratelor Arabe Unite
c. Coduri penale care nu conţin vreo dispoziţie cu privire la eroarea de drept (belgian, olandez, spaniol)
Cu toate că nu este consacrată expres, pe cale jurisprudenţială i-au fost recunoscute unele efecte erorii de drept invincibile.
Codul penal egiptean nu are consacrată nici prezumţia, nici admiterea erorii de drept penal, dar jurisprudenţa admite în cazuri excepţionale invocarea unei asemenea cauze justificative .
în sistemul de Commun law, i se recunosc anumite efecte pe cale jurisprudenţială în cazul când textul este inaccesibil pentru învinuit, când caracterul textului este prea vag, sau eroarea s-a datorat unei informaţii provenind de la o autoritate.
4.Critica prezumţiei absolute de necunoaştere al legii
Prezumţia de cunoaştere a legii este considerată ca fiind un corolar al principiului legalităţii.
Această prezumţie este o prezumţie juris et de jure, nimeni neputând invoca necunoaşterea legii penale, care se aplică tuturor cetăţenilor şi străinilor care se găsesc pe teritoriul statului respectiv din momentul în care intră în vigoare.
Un prim argument ce poate fi adus în favoarea aplicării cu stricteţe a acesteia pleacă de la premisa că trebuie să existe o corespondenţă între pericolul social al unei anumite fapte şi împrejurarea că acea faptă este incriminată de legea penală. în consecinţă chiar dacă autorul nu cunoştea existenţa legii penale, acesta ştia cu certitudine valorile morale ale societăţii în care trăia. Aceste fapte se numesc delicte naturale, care oricând şi oriunde sunt considerate infracţiuni.
Contraargumentul ce poate fi adus este faptul că astăzi se constată o multiplicare exponenţială a textelor de incriminare, o abundentă a acestora (de exemplu: aproximativ 9000 de texte de incriminare în legislaţia franceză).
Mai mult decât atât există situaţii în care judecătorii au desemnat experţi cu misiunea de a studia legislaţia aplicabilă speţei în litigiu . Se pune întrebarea firească dacă cetăţeanul ar trebui să-şi angajeze un expert pentru fiecare activitate a sa.
Acest adagiu a fost elaborat în condiţii istorice diferite de cele de astăzi, când legea se adresa unor comunităţi mici de oameni, când oamenii participau la procesul de legiferare. Oamenii discutau despre interpretarea dispoziţiilor legale şi nimeni din interiorul comunităţii nu putea invoca necunoaşterea legii.. în consecinţă, credem că o persoană fără o pregătire juridică este şi mai expusă erorii de drept.
Un exemplu de dificultate de a cunoaşte toate legile penale, oferit de legislaţia franceză, este acela în care era incriminată tăierea ilegală a unui arbore, dar acesta era individualizat cu denumirea în latină în textul de lege. Cetăţeanul pentru a putea respecta această lege ar fi trebuit să aibă temeinice cunoştinţe de botanică!
Un alt argument în favoarea aplicării cu rigurozitate maximă a principiului este acela că legea penală este de ordine publică şi admiţând scuza erorii de drept ar însemna să laşi fără semnificaţie faptul că autorul nu şi-a respectat obligaţia de cunoaştere a legii care îi revine în calitate de cetăţean.
S-a susţinut că admiţând o astfel de cauză de impunitate practic punem Ministerul public în imposibilitatea de a demonstra că învinuitul a cunoscut legea sau că i-a înţeles conţinutul.
Cântărind aceste argumente, aplicarea cu stricteţe pare foarte rezonabilă din punct de vedere al interesului general, dar totuşi poate fi şocant în anumite situaţii particulare când deşi în concret autorului i-a fost imposibil să cunoască dispoziţia legală acesta va fi sancţionat.
Experienţa arată că infractorii periculoşi cunosc foarte bine legea tocmai pentru a găsi eventualele fisuri din ea, spre deosebire de cei care intră în câmpul infracţional în mod accidental.
S-a susţinut că se poate abuza de această scuză, existând pericolul pierderii prestigiului justiţiei şi, pe cale de consecinţă, a autorităţii ei. Tot atât de adevărat ni se pare că, în cazul neacordării vreunei semnificaţii erorii de drept, există acelaşi pericol al pierderii încrederii în justiţie. Aceasta deoarece un magistrat care va condamna o persoană despre care ştia că nu ar fi avut cum că cunoască caracterul infracţional al faptei sale cu certitudine
va avea remuşcări, iar cel care a “beneficiat" de pe urma unei asemenea situaţii îşi va pierde încrederea în justiţie. în consecinţă efectul poate fi contrar celui avut în vedere de legiuitor atunci când a dorit prevederea expresă a prezumţiei de cunoaştere a legii ca o garanţie a autorităţii justiţiei.
Există un alt principiu al dreptului procesual penal care stipulează că res judicata veritas est şi, cu toate acestea, nimănui nu i s-a părut inutilă existenţa unor căi extraordinare de atac pentru eventualitatea comiterii unor erori de către instanţă în soluţionarea unor cauze. Se poate admite că un judecător care stabileşte “adevărul” într-o anumită cauză este supus e greşelii, în schimb, restul cetăţenilor, fără pregătire juridică, nu pot invoca în nid o ipoteză necunoaşterea legii penale.
Un alt posibil argument în favoarea aplicării în continuare cu strideţe a prindpiului este reprezentat de situaţia subiedului pasiv al infracţiunii. Dacă eroarea de drept ar fi admisă, atund despăgubirea persoanei vătămate nu s-ar mai putea face deoarece există o strânsă legătură între răspunderea penală şi cea dvilă. Acest lucru este inechitabil deoarece vidima continuă să aibă această calitate indiferent de eroarea de drept în care s-a aflat agentul.
Soluţia la această problemă este influenţată de diferenţa care există între condiţiile angajării răspunderii penale şi cele ale răspunderii dvile (art. 998 C.civ. şi următoarele). Soluţia este oferită chiar de Codul de procedură penală care stipulează în art. 346 al. 2 că instanţa poate soluţiona latura dvilă în anumite condiţii chiar dacă a dispus achitarea inculpatului. Mai mult decât atât, în dodrina franceză, s-a propus recent ca în caz de eroare de drept să se angajeze răspunderea autorităţii atât faţă de autor (existând o culpă a autorităţii care l-a informat greşit sau nu a făcut-o deloc atund când era cazul), cât şi faţă de vidimă (deoarece ea păstrează calitatea de vidimă a unei infracţiuni a cărei comitere a fost determinată de culpa autorităţii).
Această cauză de exonerare a răspunderii penale ar putea fi aplicată şi în cazul persoanelor juridice, unde operează cu dificultate celelalte cauze subiedive.
O asemenea prezumţie funcţionează şi în dreptul dvil, dar există situaţii de excepţie, când efedele ei sunt înlăturate. O posibilă explicaţie este că normele de drept penal sunt norme de ordine publică, imperative, interesând întreaga sodetate, pe când normele de drept dvil sunt norme cu un pronunţat carader supletiv, ele aplicându-se doar în situaţia în care părţile nu se înţeleg sau nu şi-au stabilit anumite obligaţii .
Această prezumţie prin caraderul său fidiv corespunde din ce în ce mai puţin realităţii. Cel care a “vânat” aceşti pui de baltă nu a putut invoca necunoaşterea legii, deoarece acea prezumţie de cunoaştere a legii a fost absolută. Câţi oameni au considerat că broaştele se vânează?
S-a considerat că publicarea în “Monitor” şi-a pierdut din semnificaţia de publidtate reală a legii, acesta conferă legii mai mult un carader de autenticitate. Publidtatea efedivă (tradiţională) a fost înlocuită cu publicitate legală, iar prezumţia de cunoaştere a legii a fost substituită cu ficţiunea, procedeu de tehnică juridică mult mai radical decât prezumţia chiar
irefragabilă.
Deşi a fost elaborată ca o necesitate de a apăra buna funcţionare a ordinii juridice, chiar tribunalele franceze au afirmat caracterul injust al prezumţiei.
în continuare von încerca să analizăm care sunt acele circumstanţe în care ar trebui admise derogări de la principiu. Vom analiza două situaţii:
1. Autorul nu a avut posibilitatea concretă de cunoaştere a textului legal
2. Deşi a luat cunoştinţă de existenţa acestuia, nu este în măsură să-i înţeleagă sensul
1. în prima situaţie autorul nu poate lua cunoştinţă de existenţa legii în cazul în care
Monitorul Oficial nu poate ajunge la autorul infracţiunii din cauze legate de tipărire şi difuzare (dezastre naturale, greva tipografilor, ocupaţie militară etc.). La acestea se pot adăuga şi situaţiile în care textul publicat a fost tipărit cu greşeli.
Art. 78 din Constituţia României stipulează că “legea intră în vigoare din momentul publicării ei”. Această dispoziţie, care pare cât se poate de firească, poate conduce în concret la situaţii care intră sub incidenţa erorii de drept.
Legat de posibilitatea concretă de cunoaştere a textului legal dorim să analizăm o cauză soluţionată de Curtea de Apel Cluj-Napoca în care autorul a comis acte de sustragere în mod repetat din patrimoniul unei societăţi din Turda la care era angajat în lunile octombrie-noiembrie 1996®. Ultimul act de sustragere a fost comis în 14 noiembrie 1996, dată la care a intrat în vigoare Legea 140/1996, adică textul art. 209 C.pen. după modificarea prin Legea 140/1996, care prevede o sancţiune cu pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani, o sancţiune mult mai grea faţă de textul anterior când sancţiunea era pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani.
întrebarea care firesc se pune în această situaţie este dacă, în concret, autorul furtului ar fi avut posibilitatea teoretică de a lua cunoştinţă de legea penală. Credem că în situaţia prezentată nu ar fi avut această posibilitate.
Problemele de această natură au fost rezolvate de legea franceză care prevede că legea penală intră în vigoare la 24 de ore de la publicarea ei în Jurnalul Oficial pentru parizieni, şi la 24 de ore după ce Jurnalul Oficial ajunge la prefectul regiunii căreia îi aparţine pentru restul persoanelor. Această prevedere expresă îşi are raţiunea tocmai în a asigura posibilitatea concretă a cetăţenilor de a cunoaşte legea.
Ţinând cont de dispoziţiile constituţionale şi de dificultatea de a le modifica, legiuitorul român poate adopta o dispoziţie similară celei franceze din art. 4 din Decretul 8 din 5 noiembrie 1870, cu privire la promulgarea şi publicarea legilor, care prevedea că necunoaşterea legii penale poate fi invocată în cazul în care fapta a fost comisă într-un interval de 3 zile de la intrarea în vigoare a legii şi autorul nu a putut cunoaşte această lege în concret
Şi legislaţia italiană a cunoscut o asemenea dispoziţie în art. 1 din reglementările referitoare la intrarea legii în vigoare, stipulându-se că legea devine obligatorie în 15 zile după publicare, cu excepţia cazului când prin aceasta se stabileşte o altă dată.
O atare soluţie ar putea fi adoptată şi de legiuitorul român în materie penală, cel puţin într-o prima etapă.
Soluţia pe care o propunem de lege ferenda ar fi recunoaşterea caracterului de cauză justificativă a erorii de drept.
în acest sens sunt interesante exemplele Franţei şi Italiei cu privire la această problemă.
în Franţa, prima breşă în aplicarea cu stricteţe a adagiului a fost făcută, împotriva oricărei tradiţii cum am spus mai sus, prin Decretul 8/1870 care a permis invocarea necunoaşterii legii penale în anumite circumstanţe şi pentru anumite fapte. Cu toate acestea pentru că nu exista o dispoziţie legală care să consacre eroarea de drept, jurisprudenţa franceză i-a refuzat consacrarea, aceasta cu atât mai mult cu cât exista o dispoziţie în codul penal francez care stipula expres că nici o cauză justificativă nu este aplicabilă dacă nu este prevăzută de lege.
între anii 1953-1961 Curtea de Casaţie a admis efectele erorii de drept în câteva speţe.
Prima a fost confirmarea unei soluţii a Curţii de Apel din Paris, în cazul unei infracţiuni de violare de domiciliu. în speţă învinuitul a scos cu forţa dintr-o locuinţă care îi aparţinea, nişte persoane ce îi ocupaseră abuziv spaţiul. învinuitul dispunea şi de o hotărâre judecătorească de evacuare, dar, deşi solicitase ajutorul executorului judecătoresc, acesta îl amânase. Instanţa a motivat că în concepţia învinuitului nu poate constitui domiciliu un spaţiu în care cineva locuieşte cu încălcare flagrantă a proprietăţii, în plus având şi o ordonanţă de evacuare pe care autorităţile au refuzat să o aplice. în concluzie a fost într-o eroare aproape de forţa majoră.
O a doua speţă a fost în legătură cu comiterea unei infracţiuni de exercitare fără drept a profesiei de medic. învinuita practica gimnastică oculară, şi deşi colegiul medicilor i-a spus că activitatea sa nu constituie activitate medicală, ea a fost trimisă în judecată pentru comiterea acelei infracţiuni. Instanţa a achitat-o cu motivarea că în condiţiile concrete ea nu putea să ştie că săvârşeşte o infracţiune.
Curtea de Casaţie franceză a revenit asupra jurisprudenţei sale considerând că eroarea de drept este inoperantă juridic.
Instanţele franceze s-au menţinut pe această linie până în 1994 când eroarea de drept a fost consacrată legislativ în art. 122-3 C.pen. francez ca o cauză de exonerare de răspundere penală.
Italia are şi astăzi consacrată expres prezumţia de cunoaştere a legii penale în art. 5 C.pen.. în
prezent există un proiect de modificare a codului penal care stabileşte că: "Vinovăţia este exclusă în cazul erorii asupra caracterului ilicit al faptei, dacă aceasta decurge dintr-o eroare scuzabilă asupra legii penale”.
Interesantă ni s-a părut motivarea Curţii Constituţionale, care a decis că textul în vigoare încalcă art. 27 al. 1 din Constituţia Italiană care consacră caracterul personal al răspunderii penale şi, implicit, principiul că nu poate să răspundă penal decât o persoană care a comis o faptă cu vinovăţie, art. 27 al. 3 care stipulează că pedeapsa are un caracter reeducativ, art. 25 al. 2 care consacră principiul legalităţii, şi art. 3 care consacră principiul egalităţii.
Primul text constituţional este încălcat deoarece eroarea de drept exclude vinovăţia care la rândul ei este o condiţie de angajare a răspunderii penale.
Art. 5 C.pen. încalcă şi scopul unei pedepse deoarece o persoană care a comis fapta fără să ştie că aceasta este incriminată, Indiscutabil că nu este necesar a fi reeducată şi dealtfel nici nu este posibil acest lucru.
Principiul legalităţii nu este respectat deoarece există o legătură între cerinţa certitudinii legii şi posibilitatea de a o cunoaşte.
Principiul egalităţii deoarece se face o discriminare între cei care au cunoscut legea şi ci care nu au putut să o cunoască. în proiectul de modificare a Codului penal italian se consacră eroarea de drept nu ca o cauză justificativă ci ca o situaţie de inexistenţă a vinovăţiei.
Dacă discuţiile cu privire la fundamentul acestei cauze justificative sunt diverse şi numeroase, tot la fel de adevărat este că majoritatea legislaţiilor europene sau cel puţin practica judiciară a acestor state admit această cauză justificativă. Toate consecinţele periculoase pentru sistemul judiciar penal s-au dovedit a fi nişte fantasme deoarece nici în Franţa, Germania sau Italia nu s-a constatat o creştere a fenomenului infracţional care ar fi scăpat de consecinţele răspunderii penale pe acest temei. Mai mult decât atât cetăţenii au înţeles că legea este adoptată ca să-i protejeze şi nu să se prezume lucruri care depăşesc realităţile umane.
2. Al doilea aspect la care dorim să ne referim este faptul că există o abundenţă de texte de incriminare, iar în plus există o tendinţă a legiuitorului de a utiliza norme de referire sau trimitere. Unele redactări ale legilor penale creează reale dificultăţi celor cu pregătire juridică şi cu atât mai mult acest lucru este valabil în cazul cetăţenilor fără pregătire de specialitate. în acest sens este ilustrativă noţiunea de scandal public folosită de legiuitor în conţinutul art. 200, 201 C.pen.
O altă raţiune pentru care eroarea de drept ar trebui admisă este reprezentată de necesitatea ca legislaţia penală română să respecte dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Textul de incriminare conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului trebuie să îndeplinească două criterii şi anume previzibilitatea şi accesibilitatea lui. Doar un text redactat clar este şi unul previzibil. Cel de-al doilea criteriu vizează posibilitatea concretă a cetăţeanului de a cunoaşte acel text.
Principiul securităţii juridice se dezvoltă sub forma a două corolare: o definiţie clară a legii şi principiul interpretării restrictive a infracţiunii. Consecinţa acestui fapt este că legea
trebuie redactată cu suficientă claritate pentru a permite cetăţenilor cu o experienţă juridică obişnuită de a-şi stabili conduita. Doar în această ipoteză ei vor putea înţelege dispoziţia normei de incriminare şi de a şti în consecinţă ceea ce legea le permite să facă şi ceea ce nu. Cei care au elaborat textul Convenţiei au acceptat implicit că unele texte de incriminare deşi publicate şi intrate în vigoare pot să facă imposibilă înţelegerea şi respectarea lor. Este foarte interesant că în sistemul codului penal român orice text de incriminare va intra în vigoare imediat şi, indiferent de conţinutul său, nu va putea fi invocată eroarea de drept, dar acelaşi cetăţean va putea solicita condamnarea României pentru violarea art. 7 din Convenţia europeană privind Drepturile Omului.
O altă situaţie este atunci când autorul solicită sfatul juridic al unui profesionist (avocat, notar) cu privire la înţelesul unei legi. Consultaţia juridică greşită poate conduce la comiterea acelei fapte de către autor.
Situaţia este de-a dreptul absurdă în situaţia în care se solicitată avizul unei autorităţi publice. Aplicând formalist dispoziţia art. 51 al. 4 C.pen., autorul comite o infracţiune chiar dacă a cerut informaţii de la autoritatea competentă . Exemplul nu este dificil de imaginat, să spunem că pentru anumite tipuri de construcţii nu se cere autorizaţie de construcţie, şi autoritatea competentă i-a răspuns solicitantului că pentru ceea ce vrea el să construiască, nu este nevoie. Ulterior după ce construcţia este terminată se constată de către alţi funcţionari ai aceleiaşi autorităţi că acea construcţie este ilegală şi constructorul este autorul unei infracţiuni.
Instanţele franceze au refuzat aplicarea erorii de drept în situaţia un hypermarche, care a dorit să-şi extindă spaţiul comercial, cerând pentru aceasta avizul autorităţii. Aceasta i-a răspuns că nu e necesară nici o autorizaţie pentru ca apoi directorul acestuia să fie condamnat pentru comiterea unei infracţiuni deoarece a construit fără autorizaţia de urbanism. Instanţa a refuzat aplicarea scuzei erorii cu motivarea că aceasta nu este invincibilă deoarece un asemenea magazin dispunea de suficienţi jurişti calificaţi care să-l informeze corect pe director pentru a nu comite respectiva infracţiune.
într-o speţă soluţionată de Judecătoria Oradea, asociaţii unei firme au fost condamnaţi pentru evaziune fiscală, deoarece nu au plătit impozitul de profit. S-a reţinut că ministerul finanţelor a considerat că nu este o firmă de transport internaţional de călători pentru a fi scutită de impozit pe o anumită perioadă deşi a existat o adresă de la Ministerul transporturilor prin care s-a comunicat firmei că face parte din categoria celor care fac transport internaţional de călători.
în situaţiile în care chiar autoritatea informează greşit considerăm că este cel puţin injust a angaja răspunderea penală a unei asemenea persoane.
Codul nostru penal nu permite, ca măcar, efectul circumstanţelor atenuante judiciare, ce ar putea fi reţinute în aceste situaţii, să fie foarte extins mergând până la a înlătura sancţiunea aplicată (C.pen. francez, C.pen. elveţian).
în speţa Curţii de Apel Cluj, mai sus prezentată, instanţa l-a aplicat inculpatului pedeapsa de un an închisoare cu executarea pedepsei, reţinând circumstanţe atenuante judiciare, dar neacordându-le efectul maxim pe care acestea îl pot avea conform legii penale române în cazul furtului calificat.
Considerăm că soluţia instanţei este echitabilă în situaţia din speţă, fiind singura posibilă cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, dar această soluţie poate aveau caracter frustrant atât pentru judecător cât mai ales pentru inculpat
Dacă ar fi existat în Codul penal o dispoziţie care să consacre eroarea de drept, această speţă ar fi pus în discuţie aplicarea acesteia.
Concluzii
Irelevanţa erorii de drept a constituit mult timp o fortăreaţă inexpugnabilă a dreptului penal. Dezvoltarea societăţii a arătat că lucrurile evoluează şi că anumite soluţii promovate până nu de mult în domeniul dreptului penal şi quasi-unanim acceptate, astăzi fac obiectul unor analize riguroase, fiind supuse şi ele procesului evolutiv.
Poate de aceea legiuitorul român ar trebui să ia în calcul şi o modificare a art. 51 al. 4 C.pen., în sensul admiterii erorii de drept invincibile, aşa cum intenţionează şi legiuitorul italian. Cea mai mare parte a legislaţiilor au consacrat-o şi i-au dat relevanţă în materia dreptului penal sau cel puţin, în cazul în care nu au consacrat-o expres, i-au admis anumite efecte exoneratoare pe cale jurisprudenţială. în acest fel asimilarea erorii de drept extrapenală cu eroarea de fapt ar deveni inutilă. în cazul consacrării acesteia se va verifica invincibilitatea erorii de drept în general, aşa cum de altfel s-a consacrat în jurisprudenţa română în materia erorii extra-penale.
Aceasta cu atât mai mult cu cât România tinde spre o legislaţie europeană unitară ca şi conţinut. La nivel european există un proiect de convenţie internaţională care consacră în art. 11 printre alte principii de drept penal şi eroarea de drept în aşa numitul Corpus Juris cuprinzând dispoziţii penale pentru protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene. Credem că formularea textului european poate servi ca model şi legiuitorului român: Eroarea asupra existenţei textului de incriminare, sau asupra interpretării legii exclude responsabilitatea în cazul unei erori inevitabile de către un om prudent şi rezonabil, (art. 11 al. 2 teza II Corpus luris).
