Proprietate publică
| Comentarii |
|
proprietate publică, sub denumirea sa dreptul de proprietate publică, art. 858 NCC dispune că acesta este dreptul de proprietate ce aparţine statului sau unei unităţi administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiţia să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege. în primul său alineat, art. 859 NCC determină bunurile ce pot forma obiectul exclusiv al proprietăţii publice, pentru ca, în al doilea alineat al său, să precizeze că celelalte bunuri care aparţin statului ori unităţilor sale administrativ-teritoriale fac parte, după caz, din domeniul public ori din domeniul privat al acestora, cu aceeaşi precizare: să fi fost dobândite, la rândul lor, prin unul dintre modurile prevăzute de lege.
Aşadar, dreptul subiectiv este dreptul de proprietate publică ce are ca titulari statul sau unităţile sale administrativ-teritoriale. Obiectul acestui drept este dat de domeniul public, format din totalitatea bunurilor, determinate potrivit unor criterii legale, ce aparţin subiectelor amintite.
Până la intrarea în vigoare a noului Cod civil, atât în dispoziţiile constituţionale, cât şi în diferite acte normative care interesează materia au fost folosite două noţiuni: domeniul public şi proprietatea publică. Deşi s-ar putea susţine că ele sunt echivalente , noţiunea de domeniu public nu face altceva decât să determine bunurile care fac obiectul proprietăţii publice.
Domeniul public este un ansamblu de bunuri, iar proprietatea publică nu este altceva decât dreptul ce poartă asupra acestor bunuri.
Noţiunea de domeniu public şi chiar de domenialitat, amintită de unii autori, are mai degrabă o anumită conotaţie de ordin istoric. într-adevăr, urmare a revoluţiilor burgheze din ţările europene care au avut loc în secolele XVII-XVIII, bunurile care în orânduirea feudală aparţineau coroanei sau prinţului, alcătuind domeniul acestuia, au fost trecute în proprietatea naţiunii, constituind domeniul public al statului, expresie a naţiunii. în prezent, astfel cum este ea utilizată în unele acte normative, această noţiune evocă ideea de totalitate de bunuri ce aparţin subiectelor de drept public determinate ca atare de lege: statul şi unităţile administrativ-teritoriale.
De altfel, în literatura noastră juridică s-a arătat că bunurile mobile sau imobile ce aparţin statului şi unităţilor sale administrativ-teritoriale, fie că sunt în proprietatea publică, fie că sunt în proprietatea privată a acestor entităţi juridice, alcătuiesc categoria juridică a bunurilor domeniale, noţiune care însă nu are a fi confundată cu noţiunea de patrimoniu. Într-adevăr, noţiunea de patrimoniu include, pe lângă drepturile de proprietate asupra bunurilor, alte drepturi reale şi drepturi de creanţă, precum şi datoriile corespunzătoare. De altfel, art. 119 din Legea nr. 215/2001 privitoare la administraţia publică locală delimitează patrimoniul unităţilor administrativ-teritoriale, arătând că acesta se compune din bunurile mobile şi imobile ce aparţin domeniului public al unei asemenea unităţi, domeniul privat al acesteia, adică bunurile mobile şi imobile ce intră în alcătuirea domeniului lor privat, precum
şi drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial ale căror titulare sunt aceste unităţi.
Esenţial este regimul juridic al bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al statului ori al unităţilor sale administrativ-teritoriale şi cel al bunurilor care alcătuiesc domeniul privat al acestora. Asupra bunurilor din domeniul public, statul şi unităţile administrativ-teritoriale exercită dreptul de proprietate publică, drept ce are un regim juridic distinct de cel de drept comun; asupra bunurilor ce alcătuiesc domeniul privat al entităţilor juridice amintite, acestea exercită dreptul de proprietate privată.
