Bunurile aflate în domeniul public care formează obiectul proprietăţii publice
| Comentarii |
|
bunurile aflate în domeniul public care formează obiectul proprietăţii publice, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) - în prezent art. 136 alin. (3) -din Constituţie, din cele stabilite prin anexa care face parte integrantă din lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.
Anexa la care se referă art. 3 din Legea nr. 213/1998 cuprinde liste separate de bunuri care fac parte din domeniul public al statului (I), din domeniul public judeţean (II) şi din domeniul public local (III), acesta din urmă aparţinând comunelor, oraşelor şi municipiilor. În anexă sunt enumerate bunurile prevăzute de Constituţia din 1991, bunuri cuprinse în unele reglementări speciale, precum şi alte categorii de bunuri. Oricum, enumerarea din anexă privitoare la bunurile din domeniul public, de interes naţional, judeţean sau local, nu poate fi exhaustivă, ci numai exemplificativă, oricât de cuprinzătoare ar fi ea.
Mai mult, în termen de 9 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, toate bunurile aparţinând domeniului public au fost supuse inventarierii; această obligaţie a fost impusă de lege atât statului, cât şi unităţilor sale administrativ-teritoriale, după procedura prevăzută de art. 19-21 din Legea nr. 213/1998, precum şi de Norme metodologice adoptate în baza acestor dispoziţii. De asemenea, art. 122 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 dispune că toate bunurile ce aparţin unităţilor administrativ-teritoriale, deci şi cele din domeniul public al acestora, sunt supuse inventarierii anuale. în orice caz, după cum s-a observat, înscrierea unui bun într-un asemenea inventar face să se prezume apartenenţa bunului respectiv la domeniul public al entităţii juridice titulare a acestui domeniu.
La rândul său, art. 859 NCC determină obiectul proprietăţii publice, delimitând-o de domeniul privat. Reluând dispoziţiile art. 136 alin. (3) din Constituţie, art. 859 alin. (1) precizează care sunt bunurile obiect exclusiv al proprietăţii publice, respectiv bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite prin lege organică. Cel de-al doilea alineat al aceluiaşi text dispune că celelalte bunuri, care aparţin statului ori unităţilor sale administrativ-teritoriale, fac parte, după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, însă numai dacă au fost dobândite, la rândul lor, prin unul dintre mijloacele prevăzute de lege.
Din cele mai sus arătate putem să tragem mai multe concluzii.
O primă concluzie este aceea că există bunuri care fac parte exclusiv din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz. Acestea sunt bunurile prevăzute de art. 136 alin. (3) din Constituţie, pentru domeniul public al statului, şi bunurile prevăzute ca aparţinând acestuia sau unităţilor administrativ-teritoriale prin legi organice.
O a doua concluzie este aceea că, în măsura în care anumite bunuri nu fac parte exclusiv din domeniul public, ele se pot regăsi atât în cadrul acestuia, cât şi în domeniul privat, care poate avea ca titular statul sau unităţile sale administrativ-teritoriale. De asemenea, ele pot fi şi în proprietate privată, aparţinând oricărui alt subiect de drept, în condiţiile legii.
Aşa fiind, se impune şi o a treia concluzie, de ordin general, în sensul că, spre a vedea în ce măsură unui bun, care nu este exclusiv proprietate publică şi cu privire la care nu există nicio dispoziţie legală prin care să fie declarat ca atare, urmează a i se aplica criteriul general în materie oferit de lege, anume acel bun să fie, prin natura lui, de uz şi de utilitate publică.
Totuşi, pentru ca un bun să fie în proprietate publică, mai trebuie îndeplinită o condiţie, anume el să fi intrat în proprietatea statului cu respectarea prevederilor legale privitoare la dobândirea bunului în cauză, în vigoare la data când aceasta a avut loc. După cum s-a observat, simpla existenţă a unui bun în patrimoniul statului sau al unităţii administrativ-teritoriale nu este de natură să conducă, în mod automat, la concluzia că acel bun aparţine domeniului public, chiar prin aplicarea criteriilor cunoscute, cu excepţia bunurilor prevăzute de art. 136 alin. (3) din Constituţie, care fac exclusiv obiectul proprietăţii publici.
În aplicarea acestui principiu, cu referire la terenuri agricole, în practica judecătorească s-a decis în sensul că, în măsura în care un asemenea teren a fost preluat de stat cu nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la modul de efectuare a schimburilor de terenuri, în vigoare la data când operaţiunea juridică a avut loc, statul nu a dobândit dreptul de proprietate asupra acelui bun, ci este un simplu detentor precar, cu toate consecinţele juridice ce decurg din această situaţie.
Delimitări faţă de alte noţiuni
Acte normative adoptate după anul 1990 în diverse materii, cum ar fi regimul juridic al pădurilor, cel al apelor, al arhivelor naţionale, al protecţiei bunurilor din patrimoniul cultural şi altele, folosesc noţiuni care ni se pare că necesită anumite precizări, prin raportare atât la criteriile de stabilire a bunurilor care pot forma obiect al proprietăţii publice, cât şi la determinarea concretă a acestor categorii de bunuri.
De exemplu, potrivit art. 1 din Legea Arhivelor Naţionale, constituie izvoare istorice ce alcătuiesc Fondul Arhivistic Naţional al României documentele create de-a lungul timpului de către organele de stat, organizaţiile publice sau private economice, sociale, culturale, militare şi religioase, precum şi de către persoanele fizice.
Administrarea, supravegherea şi protecţia specială a documentelor care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al României se realizează de către un organism public de specialitate, Arhivele Naţionale.
Persoanele fizice şi persoanele juridice creatoare şi deţinătoare de documente care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al României răspund de evidenţa, inventarierea, selecţionarea, păstrarea şi folosirea acestor documente, în condiţiile prevăzute de Legea Arhivelor Naţionale (art. 4).
De asemenea, Codul silvic din anul 2008 dispune că totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate împăduririi, a celor care servesc nevoilor de cultură, producţie sau amenajare silvică, a iazurilor, a albiilor pâraielor, a altor terenuri cu destinaţie forestieră şi neproductive, cuprinse în amenajările silvice la data de 1 ianuarie 1990 sau incluse în acestea ulterior în condiţiile legii, constituie, indiferent de natura dreptului de proprietate, fondul forestier naţional [art. 1 alin. (1)].
Acest fond este supus regimului silvic, astfel cum acesta este determinat prin dispoziţiile Codului silvic.
Administrarea fondului forestier proprietate publică a statului se face prin Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, ca regie autonomă de interes naţional, aflată sub autoritatea statului prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură [art. 11 alin. (1) C. silvic], iar fondul forestier proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale este administrat de ocoale silvice private, care funcţionează ca regii autonome de interes local cu specific silvic sau pe bază de contracte încheiate cu ocoalele silvice din cadrul Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva (art. 12 din acelaşi cod).
Cât priveşte fondul forestier proprietate privată aparţinând persoanelor fizice şi juridice, Codul silvic dispune că acesta este administrat prin ocoale silvice private, care funcţionează similar asociaţiilor şi fundaţiilor sau pe temeiul unor contracte de administrare încheiate cu alte ocoale silvice (art. 13).
În privinţa apelor, art. 1 alin. (2) din Legea apelor nr. 107 din 25 septembrie 1996, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 310 din 28 iunie 20041’1, precum şi prin alte acte normative subsecvente, dispune că acestea fac parte din domeniul public al statului, iar cunoaşterea, protecţia, punerea în valoare şi utilizarea durabilă a resurselor de apă sunt acţiuni de interes general. Mai mult, în acelaşi text se precizează că apa nu este un produs comercial oarecare, ci este un patrimoniu natural, ce trebuie protejat, tratat şi apărat ca atare [art. 1 alin. (11) din lege].
În redactarea actuală, art. 4 alin. (1) din Legea apelor dispune că resursele de apă, de suprafaţă şi subterane sunt monopol natural de interes strategic, iar stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă, indiferent de forma de proprietate, este un drept exclusiv al Guvernului României, exercitat prin autoritatea publică centrală din domeniul apelor, iar apele din domeniul public se dau în administrarea Regiei Autonome „Apele Române”, de către ministerul de resort [art. 4 alin. (2)]. Dacă este vorba despre căi navigabile, reglementarea navigaţiei şi a activităţilor conexe acesteia se face de către autoritatea publică centrală din domeniul transporturilor, prin unităţi de profil [art. 4 alin. (3)].
De asemenea, am arătat mai sus că prin Legea nr. 182 din 25 octombrie 2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil se instituie un regim juridic unitar pentru bunurile din patrimoniul cultural naţional mobil, ca parte a patrimoniului cultural naţional, bunuri care, indiferent de regimul de proprietate, sunt supuse reglementărilor specifice de protejare a acestora (art. 1 din lege).
Existenţa Fondului Arhivistic Naţional, a fondului forestier naţional, a apelor care fac parte integrantă din domeniul public, a bunurilor mobile şi imobile cuprinse în patrimoniul cultural naţional al României este de natură să ne conducă la concluzia că toate asemenea bunuri fac parte din domeniul public al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale?
Răspunsul nostru este categoric negativ.
Aceste fonduri sunt alcătuite - astfel cum actele normative organice în materie o arată - din bunuri supuse unui anumit regim juridic privitor la păstrarea, conservarea, gospodărirea şi administrarea lor, indiferent de titularul dreptului de proprietate. Impunerea unor asemenea obligaţii prin lege nu este de natură a schimba forma dreptului de proprietate privitoare la asemenea bunuri. Ele pot fi în proprietate publică sau privată, după criteriile pe care le-am analizat.
lată de ce nu credem că ar exista un domeniu public lato sensu, care să cuprindă toate bunurile care, proprietate publică sau privată, prin natura lor sau în temeiul unei dispoziţii speciale a legii, trebuie păstrate şi transmise generaţiilor viitoare, şi un domeniul public stricto sensu, care are ca obiect bunurile proprietate publică a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale.
Bibliografie: Corneliu Bârsan - "Drept Civil. Drepturile reale principale"
