Determinarea bunurilor proprietate publică / din domeniul public
| Comentarii |
|
determinarea bunurilor proprietate publică / din domeniul public, potrivit art. 858 NCC, proprietatea publică cuprinde acele bunuri care, fie prin natura lor, fie prin declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiţia să fi fost dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege.
De asemenea, legea organică în materie, Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, dispune că domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute de art. 136 alin. (3) din Constituţie, revizuită, din bunurile stabilite ca atare prin anexa care face parte integrantă din lege, precum şi „din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public" şi au fost dobândite de stat sau de unităţile sale administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege (art. 3). Rezultă, aşadar, că domeniul public cuprinde dreptul de proprietate al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin destinaţia legii, sunt de uz şi de utilitate publid.
De aceea, chiar înainte de adoptarea Legii nr. 213/1998, în practica jurisdicţională constituţională, cu referire la criteriile de determinare a bunurilor care formează obiect al proprietăţii publice, s-a decis că, pe de o parte, fac obiectul exclusiv al acesteia bunurile enumerate expres în art. 135 alin. (4) - în prezent art. 136 alin. (3) - din Constituţie, iar, pe de alta, cele stabilite de alte legi decât Constituţia, la care acelaşi text constituţional face trimitere. La rândul lor, aceste alte legi folosesc două metode - în realitate două criterii (n.n., C.B.) - spre a determina bunurile care formează obiectul proprietăţii publice: enumerarea unor asemenea bunuri, adică determinarea lor prin lege, sau recurgerea la criteriul destinaţiei acelor bunuri, care nu poate fi alta decât uzul sau utilitatea publică.
Atât dispoziţiile art. 858 NCC, cât şi cele cuprinse în alte acte normative ce interesează materia, precum şi practica jurisdicţională constituţională ne permit să determinăm criteriul de determinare a apartenenţei unui bun la proprietatea publică; acesta este criteriul destinaţiei ori al afectaţiunii bunului, uzului ori interesului public. Această destinaţie poate rezulta fie din natura bunului, fie din declaraţia expresă a legii, în sensul că un anumit bun este de uz ori de interes public.
Destinaţia bunului uzului ori interesului public este condiţia necesară, esenţială, dar nu suficientă, pentru ca un bun mobil sau imobil să poată forma obiectul proprietăţii publice; într-adevăr, numai un bun care a intrat în proprietatea publică a statului ori a unităţilor sale administrativ-teritoriale prin unul dintre modurile prevăzute de lege pentru dobândirea acestui drept va avea calitatea în discuţie.
Aşa cum vom vedea imediat, art. 863 NCC reglementează modurile specifice de dobândire a dreptului de proprietate publică, acestea fiind modurile prevăzute de lege. în acelaşi timp, art. 554 alin. (1) NCC, intitulat proprietatea publică, prevede că aceasta aparţine statului şi unităţilor sale administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor ori prin declaraţia legii, sunt de uz sau de interes public, însă numai dacă au fost legal dobândite de aceste entităţi juridice. Aceasta, deoarece legile speciale au putut sau pot să constituie un temei juridic pentru dobândirea dreptului de proprietate publică asupra unor categorii de bunuri. Spre exemplu, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică dispune că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale - pe noi interesându-ne aici numai bunurile ce pot intra în domeniul public al acestor subiecte de drept - bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România este parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Acele bunuri care au fost preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului celui de la care au fost trecute în proprietatea statului, pot fi revendicate de către foştii proprietari ori de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie; valabilitatea titlului are a fi stabilită de instanţa de judecată competentă [art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 213/1998].
