Dreptul de proprietate publică
| Comentarii |
|
dreptul de proprietate publică, definiție- acel drept subiectiv de proprietate ce aparţine statului sau unităţilor sale administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, fie prin natura lor, fie printr-o dispoziţie specială a legii, sunt de uz şi de utilitate publică, cu condiţia ca acestea să fi fost dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege (Corneliu Bârsan - "Drept Civil. Drepturile reale principale")
Definiția legislativă este cea dată de art. 858 NCC, care nu diferă foarte mult de cea doctrinară. De altfel, s-a observat că definiţia legală a dreptului de proprietate publică este „formulată într-o manieră doctrinară”.
Se distinge între bunurile proprietate publică prin natura lor şi cele aflate în proprietate publică prin destinaţia legii.
În privinţa bunurilor aflate în domeniul public prin natura lor, adesea statul nu se poate spune că le posedă, le stăpâneşte în mod direct şi nemijlocit, pentru că multe dintre ele sunt în folosinţă publică: parcurile naţionale, drumurile naţionale, canalele navigabile, digurile de apărare împotriva inundaţiilor etc. Nu este mai puţin adevărat că statul poate concesiona asemenea bunuri şi obţine, astfel, venituri din exploatarea lor. Aceasta nu infirmă însă principiul mai sus expus. Sau este limpede că statul nu poate să posede spaţiul aerian, dar veghează, prin organele sale specializate, la respectarea lui pe ideea de suveranitate, după cum, potrivit reglementărilor interne şi internaţionale, ar putea obţine venituri prin acordarea autorizaţiilor de survolare. Asemănător se poate raţiona şi pentru apele de suprafaţă, apele subterane sau apele maritime interioare.
Cu referire la bunurile proprietate publică prin destinaţia legii, de asemenea, problema pusă în discuţie poate fi nuanţată. Într-adevăr, asemenea bunuri, de regulă, pot fi atât proprietate privată, cât şi proprietate publică. Dacă sunt proprietate publică, ele sunt destinate, cel mai adesea, folosinţei publice sau punerii în valoare pentru public: o colecţie de artă, o colecţie numismatică, alte obiecte aflate în muzee pe plan central sau judeţean.
În privinţa unor asemenea bunuri, statul sau unităţile administrativ-teritoriale exercită atributul posesiei, chiar şi pe cel al folosinţei, pentru că se pot percepe - spre exemplu - taxe de la vizitatori, iar „folosinţa” publică apare adeseori ca pur intelectuală, ca o delectare a spiritului.
Alteori, legiuitorul le-a declarat ca fiind proprietate publică din raţiuni care pot ţine de buna funcţionare a organelor statului, prin asigurarea, spre exemplu, a unor spaţii corespunzătoare de locuit conducătorilor acestora, de un anumit nivel, sau pentru activităţi de reprezentare şi protocol. Este situaţia locuinţelor de protocol care, spre exemplu, pe temeiul art. 57 din Legea nr. 114/1996 a locuinţei, republicată, sunt proprietate publică a statului, administrate de Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat”, care asigură evidenţa, întreţinerea, repararea şi conservarea acestora, precum şi încasarea chiriei, dar sunt destinate a fi folosite de către înalţi demnitari ai statului ca reşedinţe oficiale, în condiţiile prevăzute de aceeaşi lege (art. 58).
În această materie, este de reținut și decizia prin care Curţtea Constituţională a statuat în chip judicios că regimul juridic general al proprietăţii, publică sau privată, vizează, ca esenţă, cele trei elemente ale dreptului de proprietate: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Jurisdicţia constituţională nu a voit să pună astfel semnul egalităţii între regimul juridic al proprietăţii publice şi cel al proprietăţii private, ci a voit să exprime o idee fundamentală: oricare ar fi forma proprietăţii, pe conţinut vom găsi întotdeauna exerciţiul celor trei atribute, chiar dacă acesta se va face în modalităţi specifice.
