Răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate terţilor prin faptele ilicite delictuale ale prepusului
| Comentarii |
|
răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate terţilor prin faptele ilicite delictuale ale prepusului, Reglementare. Condiţiile de drept comun. Caracterul principal şi autonom al răspunderii comitentului. Condiţiile speciale ale răspunderii comitentului. Fundamentul răspunderii comitentului
Reglementare
Noul cod civil reglementează mult mai cuprinzător răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat unei terţe persoane printr-o faptă ilicită delictuală săvârşită de prepusul său. Astfel, spre deosebire de vechiul Cod civil, care a consacrat acestei ipoteze de răspundere un singur alineat [art. 1000 alin. (3)], în noua reglementare îi este dedicat în exclusivitate un întreg articol, alcătuit din trei alineate (art. 1373). Conform acestui text: „(1) Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate. (2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea ori controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său sau al altuia. (3) Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fară nicio legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate”.
Din capul locului este necesar să se reţină că răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat de prepusul sau prepuşii săi, reglementată de art. 1373 C. civ., intervine numai atunci când prepusul cauzează un prejudiciu unei terţe persoane printr-o faptă ilicită extracontractuală, adică delictuală. Această precizare este utilă pentru faptul că în cazul în care fapta ilicită şi prejudiciabilă este săvârşită de prepus în executarea unui contract încheiat de comitentul său cu o terţă persoană şi, prin aceasta, celeilalte părţi contractante care este, de regulă, creditorul contractual al comitentului, i se cauzează un prejudiciu prin neexecutarea lato sensu a obligaţiilor contractuale, suntem în prezenţa unei răspunderi civile contractuale pentru fapta altuia; această răspundere este reglementată expres, distinct şi separat, cu valoare de principiu, în art. 1519 C. civ., în titlul consacrat executării obligaţiilor în general. Acest text prevede explicit: „Dacă părţile nu convin altfel, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se foloseşte pentru executarea obligaţiilor contractuale”. Evident că răspunderea contractuală pentru fapta altuia are coordonate diferite şi un regim juridic propriu, distinct de regimul juridic al răspunderii delictuale a comitentului pentru prejudiciul cauzat unui terţ prin fapta ilicită săvârşită de prepuşii săi.
Angajarea răspunderii delictuale a comitentului necesită dovada existenţei cumulate a unor condiţii, unele de drept comun şi altele speciale, specifice doar acestei răspunderi.
Condiţiile de drept comun ale răspunderii comitentului
Ele sunt condiţiile generale ale răspunderii civile pe care le-am analizat atunci când am pus în discuţie răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie. Sub imperiul dispoziţiilor vechiului C. civ., majoritatea autorilor de prestigiu au susţinut şi probabil că unii vor continua să susţină că angajarea răspunderii comitentului este posibilă numai dacă victima dovedeşte existenţa tuturor celor patru condiţii generale ale răspunderii civile delictuale în raport cu prepusul care i-a cauzat prejudiciul: fapta ilicită a prepusului; prejudiciul injust suferit; raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită a prepusului şi prejudiciu, precum şi vinovăţia prepusului, care era desemnată prin termenul de culpă sau greşeală, cu acelaşi înţeles. Ce-i drept, au fost şi autori care, preluând ideea de la unii doctrinari francezi contemporani, au considerat că, dintre cele patru condiţii, una nu este necesară; este vorba de culpa, greşeala sau, în terminologia noului Cod civil, vinovăţia prepusului. în sprijinul acestei soluţii minoritare au fost invocate argumente seducătoare. Nu vom intra în analiza celor două opinii diametral opuse deoarece prin intrarea în vigoare a noului Cod civil problema a fost, credem noi, definitiv rezolvată. Totuşi, un aspect este de reţinut: jurisprudenţă a împărtăşit fară excepţie opinia majoritară.
Aşa cum afirmam, datorită modului în care această răspundere este reglementată în noul Cod civil, apreciem că discuţiile controversate, de la intrarea sa în vigoare, nu vor mai prezenta prea mare importanţă, chiar dacă izolat problema va continua să-i preocupe pe unii doctrinari. Astfel, printre condiţiile de drept comun ale angajării răspunderii comitentului, art. 1373 noul Cod Civil nu prevede şi condiţia vinovăţiei dovedite a prepusului care a săvârşit fapta ilicită şi prejudiciabilă. Dacă redactorii textelor şi legiuitorul ar fi înţeles să reţină vinovăţia prepusului printre condiţiile de drept comun ale răspunderii comitentului ar fi facut-o expres şi explicit. în această ordine de idei, este suficient să învederăm că în art. 1111 alin. (1) din Proiectului noului Cod civil (în versiunea adoptată de Senatul României la 13 septembrie 2004), care a fost abandonat, exista o formulare clară: „Comitentul este ţinut să repare prejudiciul cauzat din culpa prepuşilor săi în exercitarea funcţiilor încredinţate”. Or, în versiunea actuală, textul analog din art. 1373 alin. (1) noul Cod Civil, nu mai prevede condiţia culpei sau vinovăţiei, precizându-se doar atât: „Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi (...)”. Concluzia este, credem noi, una singură: vinovăţia sau culpa prepusului nu mai este, în mod sigur, o condiţie a angajării răspunderii comitentului. în consecinţă, pentru angajarea răspunderii comitentului, de la intrarea în vigoare a noului Cod civil, este necesar să fie întrunite doar trei dintre condiţiile de drept comun, care sunt în totalitate şi fară deosebire condiţii obiective: prejudiciul victimei, fapta ilicită a prepusului şi raportul de cauzalitate existent între fapta ilicită a prepusului şi prejudiciul injust suferit de victimă.
Răspunderea comitentului este principală şi autonomă în raport cu eventuala răspundere delictuală proprie a prepusului.
Soluţia legislativă din noul Cod civil cu privire la vinovăţia prepusului este de natură a înlesni un răspuns şi la problema referitoare la caracterul principal - indiferent de vinovăţia şi răspunderea personală a prepusului - sau, dimpotrivă, accesoriu al răspunderii comitentului în raport cu eventuala răspundere proprie a prepusului. Aceasta cu atât mai mult că sub imperiul dispoziţiei art. 1000 alin. (3) din vechiul Cod civil părerile erau împărţite. Astfel o parte a autorilor a susţinut că răspunderea comitentului, la fel ca oricare ipoteză de răspundere pentru fapta altuia, este o răspundere principală şi autonomă; în sprijinul acestei calificări ulterior s-au invocat şi argumente suplimentare de către unii doctrinari care s-au antrenat într-o puternică şi vie controversă legată de discuţiile care au avut loc cu privire la necesitatea existenţei şi dovedirii culpei sau vinovăţiei prepusului pentru angajarea răspunderii comitentului. Altă parte a doctrinei, cu acest din urmă prilej, aducând unele completări la susţinerile unui reputat autor de referinţă în materie, a încercat să argumenteze cu deosebită convingere că răspunderea comitentului este accesorie răspunderii proprii a prepusului pentru fapta sa ilicită şi, prin urmare, se grefează în mod necesar pe aceasta; pe cale de consecinţă, s-a arătat că obligaţia comitentului de a repara prejudiciul cauzat victimei de către prepus depinde în mod obligatoriu de existenţa obligaţiei prepusului; altfel spus, comitentul având rolul de simplă cauţiune legală, obligaţia sa de garanţie a reparării prejudiciului, privită ca o obligaţie accesorie, nu poate să se nască şi să existe decât dacă şi în măsura în care s-a născut creanţa garantată în sarcina prepusului. Aşa cum arătam, evident că discuţiile au fost escaladate şi din cauza controversei referitoare la faptul dacă este sau nu necesară culpa sau vinovăţia dovedită a prepusului în raporturile cu victima pentru a se angaja răspunderea comitentului.
în ce ne priveşte, chiar de lege lata, în ultima vreme, ne-am alăturat opiniei acelor autori care susţin că răspunderea comitentului este principală şi autonomă în raport cu răspunderea proprie a prepusului pentru fapta sa, fară ca între ele să existe dependenţă unilaterală sau reciprocă. Aşa cum pe drept cuvânt s-a afirmat, comitentul răspunde pentru prejudiciul cauzat victimei prin fapta prepusului, iar nu pentru repararea prejudiciului de către prepus. Prin urmare, comitentul are o obligaţie proprie de reparare a prejudiciului suferit de victimă, fiind indiferent dacă o obligaţie similară s-a născut sau nu în sarcina prepusului. Ambele obligaţii, atât a comitentului, cât şi a prepusului, în eventualitatea în care s-a născut şi există, sunt deopotrivă principale şi independente şi nicidecum una principală (a prepusului) şi cealaltă accesorie (a comitentului)1. Soluţia contrară ar avea consecinţe inadmisibile'; astfel, dacă obligaţia comitentului faţă de victimă ar fi accesorie, ea s-ar naşte şi s-ar stinge numai odată şi împreună cu obligaţia principală a prepusului, conform principiului accesorium sequitur principale.
în concluzie, conform textelor noului Cod civil, răspunderea comitentului este principală şi independentă de vinovăţia sau nevinovăţia, precum şi de răspunderea proprie a prepusului; aceasta înseamnă că victima îl va putea chema în judecată numai pe comitent pentru a fi obligat să repare prejudiciul ce i-a fost cauzat prin fapta ilicită a prepusului. Dovada vinovăţiei prepusului, într-o atare situaţie, va fi necesară numai pentru admiterea acţiunii în regres a comitentului împotriva prepusului, după ce a reparat în totul sau în parte prejudiciul cauzat victimei.
Victima va fi ţinută să dovedească vinovăţia prepusului atunci când îl cheamă în judecată pe el singur. De asemenea, va avea această sarcină şi în ipoteza în care îi cheamă în judecată, deopotrivă şi prin aceeaşi acţiune în justiţie, atât pe prepus, cât şi pe comitent spre a răspunde în solidar pentru prejudiciul în cauză (art. 1382 noul Cod Civil); dacă nu va putea dovedi vinovăţia prepusului, acţiunea poate fi admisă numai faţă de comitent, în măsura în care sunt întrunite condiţiile de drept comun şi cele speciale prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii sale pe temeiul art. 1373 C. civ.
Condiţiile speciale ale răspunderii comitentului
Enunţare.
Din economia textului art. 1373 C. civ. rezultă că pentru angajarea răspunderii comitentului sunt necesare două condiţii speciale care se grefează pe condiţiile de drept comun, şi anume: raportul de prepuşenie dintre autorul faptei ilicite şi prejudiciabile şi persoana chemată să răspundă în calitate de comitent pentru prejudiciul cauzat victimei; fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu să fie săvârşită de către prepus în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor ce i-au fost încredinţate de comitent. De altfel, aceste două condiţii erau necesare şi sub imperiul dispoziţiei art. 1000 alin. (3) din vechiul C. civ.
Spre deosebire de vechiul Cod civil reglementarea acestor condiţii în noul Cod civil este substanţial mai cuprinzătoare, mai completă. Astfel, art. 1373 alin. (2) defineşte noţiunile juridice de „comitent” şi „prepus”, ceea ce implicit ne oferă repere pentru a putea defini şi raportul de prepuşenie, care trebuie să existe între cele două persoane. De asemenea, din interpretarea coroborată a celor trei alineate care alcătuiesc conţinutul art. 1373, este posibil ca doctrina şi jurisprudenţa să circumscrie cu temei legal cea de a doua condiţie, care constă în săvârşirea faptei prejudiciabile de către prepus acţionând în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor ce i-au fost încredinţate.
Existenţa raportului de prepuşenie.
După cum am arătat, reperele definiţiei raportului de prepuşenie se află în textul art. 1373 alin. (2) C. civ., unde este definit comitentul ca fiind „cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia”. Aşadar, comitentul este persoana care, în baza unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra prepusului; dimpotrivă, prepusul este persoana care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul comitentului sau al altuia şi asupra căreia comitentul exercită direcţia, supravegherea şi controlul. Rezultă că se stabilesc raporturi în baza cărora comitenţii au dreptul să dea ordine, dispoziţii şi instrucţiuni prepuşilor în îndeplinirea atribuţiilor care alcătuiesc conţinutul funcţiilor încredinţate; aşadar, între comitent şi prepus există raporturi care, din perspectiva comitentului, sunt de autoritate iar, din perspectiva prepusului, sunt de subordonare; prepuşii se află sub autoritatea comitenţilor, fiind subordonaţi acestora, cei dintâi având puterea de direcţie, supraveghere şi control asupra lor. Pentru a fi în prezenţa raportului de prepuşenie nu este însă necesar contactul direct, nemijlocit şi permanent al comitentului cu prepusul său; dreptul comitentului de a da ordine, de a supraveghea şi controla pe prepuşi nu presupune şi exercitarea lui în fapt.
Raportul de prepuşenie este un raport juridic; în principiu, el se naşte numai cu consimţământul ambelor părţi, în sensul de voinţă declarată a comitentului şi respectiv prepusului. în cele mai frecvente situaţii, raportul de prepuşenie se naşte dintr-un contract; este vorba în primul rând de contractul individual de muncă dintre salariat şi angajator. Sunt însă şi situaţii în care izvorul său este extracontractual. Astfel, acceptarea unor funcţii de către o persoană în calitate de membru al unei organizaţii cooperatiste3 sau îndeplinirea unei munci benevole, neremunerate, pentru o organizaţie sindicală sau o organizaţie ori asociaţie4, desfăşurarea unei activităţi de către un copil în interesul părintelui său în virtutea autorităţii familiale pe care o are părintele1, prestarea de către un contravenient a unei activităţi în folosul comunităţii", executarea pedepsei penale prin obligarea la muncă, cu acordul unităţii3 etc. sunt situaţii în care se poate spune că raportul de prepuşenie se stabileşte în absenţa oricărei relaţii contractuale între comitent şi prepus4. Esenţială este şi rămâne subordonarea prepusului în exercitarea funcţiilor sau îndeplinirea atribuţiilor care îi sunt stabilite.
în sfârşit este necesar să se reţină că prepusul este întotdeauna o persoană fizică, până când comitentul poate fi, după caz, persoană juridică de drept privat sau de drept public ori persoană fizică.
Fapta ilicită săvârşită de prepus trebuie să aibă legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate.
Condiţia este prevăzută de art. 1373 alin. (1), parte finală, noul Cod Civil în următoarea formulare: „Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate". De altfel, ea rezultă şi din dispoziţia alin. (3) al aceluiaşi articol unde se dispune: „Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fară nicio legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate”.
Din examinarea înţelesului acestei condiţii, aşa cum este formulată în textele legale reproduse mai sus, se poate defini noţiunea de funcţii încredinţate ca fiind acea însărcinare care este dată de comitent spre îndeplinire de către prepus, în interesul comitentului sau al altuia, sub direcţia, conducerea şi controlul său, cu acceptarea de către prepus liber sau forţat a subordonării în realizarea ei.
Modul în care este reglementată în noul Cod civil condiţia la care ne referim relevă faptul că este consacrată şi în plan legislativ orientarea modernă a doctrinei şi jurisprudenţei noastre în ceea ce priveşte circumscrierea şi limitele noţiunii de „funcţii încredinţate”1. Menţionăm că sintagma era utilizată într-o formulare lapidară şi în art. 1000 alin. (3) din vechiul Cod civil, care nu cuprindea nicio precizare suplimentară de natură a oferi repere pentru definirea ei. în schimb, în art. 1373 alin. (1), parte finală noul Cod Civil se subliniază că această condiţie este îndeplinită „ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia (de prepuşi ) are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate”.
Pe cale de consecinţă, comitentul va răspunde, în primul rând şi întotdeauna, când prepusul a săvârşit fapta ilicită şi prejudiciabilă acţionând în interesul comitentului sau la ordinul său în interesul altuia, în limitele stricte ale atribuţiilor care alcătuiesc conţinutul funcţiei sale, cu respectarea instrucţiunilor şi dispoziţiilor pe care i le-a dat comitentul. De asemenea, comitentul va răspunde şi pentru prejudiciul cauzat de prepus atunci când a acţionat prin deviere de la funcţia sa, prin depăşirea limitelor sale şi chiar prin exerciţiul abuziv al acesteia cu condiţia ca „fapta săvârşită să fie în legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate” [art. 1373 alin. (1) parte finală noul Cod Civil] sau cel puţin să existe aparenţa că prepusul a acţionat, în momentul săvârşirii faptei prejudiciabile, în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor respective [art. 1373 alin. (3) noul Cod Civil]. Legătura între fapta prejudiciabilă a prepusului şi atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate poate fi de timp, de loc ori de mijloace folosite (un autovehicul) cu care a fost dotat de comitent. Referitor la precizarea din urmă, art. 1373 alin. (3) dispune că această condiţie nu este îndeplinită şi, pe cale de consecinţă, comitentul nu va răspunde în ipoteza în care „dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate”; sunt astfel stabilite limitele conţinutului noţiunii de funcţii încredinţate în îndeplinirea cărora sau în legătură cu care prepusul a acţionat în momentul în care a săvârşit fapta ilicită şi prejudiciabilă. Este de observat că textul citat introduce un criteriu de diferenţiere între situaţiile în care comitentul va trebui sau nu va trebui să răspundă pentru prejudiciile cauzate de prepuşii săi care au acţionat prin depăşirea atribuţiilor din conţinutul funcţiei încredinţate, prin deviere de la acestea sau exercitarea lor abuzivă; în acest scop, se apelează la ideea subtilă a aparenţei în drept şi la efectele ei în raportul dintre autorul faptei prejudiciabile şi victimă; astfel, victima va beneficia de angajarea răspunderii comitentului în cazul în care acesta nu va putea dovedi că ea a avut sau, date fiind împrejurările, putea să aibă cunoştinţă că prepusul a săvârşit fapta ilicită şi prejudiciabilă „fară nicio legătură cu atribuţiile şi scopul funcţiilor încredinţate”1. în alţi termeni, victima este necesar să fi fost de bună-credinţă la momentul săvârşirii faptei, adică să fi avut convingerea fermă şi deplină că prepusul a acţionat potrivit instrucţiunilor şi dispoziţiilor comitentului, sub îndrumarea, direcţia, supravegherea şi controlul său, în limitele atribuţiilor funcţiei încredinţate şi pentru realizarea interesului comitentului sau al celui desemnat de către acesta. Conform art. 14 alin. (2) noul Cod Civil, buna-credinţă se prezumă de lege în beneficiul tuturor persoanelor fizice şi juridice până la proba contrară; aşadar, comitetul poate înlătura prezumţia legală relativă a bunei-credinţe a victimei, dovedind contrariul.
Fundamentul răspunderii comitentului
Poziţia doctrinei şi jurisprudenţei majoritare existentă până la abrogarea vechiului Cod civil.
În încercarea de a da o rezolvare problemei fundamentului răspunderii comitenţilor sub imperiul vechiului Cod civil au fost elaborate mai multe teorii în dreptul nostru civil, multe dintre ele preluate din doctrina juridică şi jurisprudenţă franceză. Rând pe rând ele au fost criticate şi apoi abandonate. De aceea, punerea lor în discuţie, în zilele noastre, o considerăm revolută. în schimb, trebuie să reţinem că majoritatea autorilor români contemporani şi, în principiu, jurisprudenţă din ultimele 5-6 decenii, sub imperiul vechiului Cod civil, au considerat că, de lege lata, răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale prepuşilor este, sub aspectul fundamentului său, o răspundere obiectivă, fară vinovăţia sau culpa comitentului. Fundamentul de natură obiectivă al acestei răspunderi, în principiu, s-a susţinut că îl constituie ideea sau obligaţia de garanţie1. Privitor la suportul ideii de garanţie au fost formulate două teze sau opinii: teza garanţiei obiective şi teza garanţiei subiective. Confonn teoriei garanţiei obiective, ideea sau obligaţia de garanţie are ca suport riscul de activitate sau riscul profit, fiind negată orice legătură a garanţiei cu vinovăţia sau culpa dovedită ori prezumată a comitentului2. Potrivit teoriei garanţiei subiective, dimpotrivă, ideea sau obligaţia de garanţie nu se desprinde şi nici nu înlocuieşte ideea de vinovăţie sau culpă a comitentului, ci se asociază cu aceasta, între ele având loc o conjugare, o complinire; aceasta deoarece săvârşirea de către prepus a faptei ilicite şi prejudiciabile se poate explica, de multe ori, şi prin unele insuficienţe în exercitarea de către comitent a dreptului şi obligaţiei de direcţie, control şi supraveghere a prepusului în cauză.
Unii dintre susţinătorii teoriei obiective apreciază că fundamentul răspunderii comitentului rezidă în ideea de garanţie asociată cu ideea de risc de activitate şi cu ideea de echitate; riscul de activitate este văzut ca un pericol sau inconvenient, cu caracter pennanent sau, după caz, temporar; astfel, atunci când prepusului nu i se poate imputa nicio vinovăţie proprie, riscul este definitiv, aşa încât, după ce a reparat prejudiciul, comitentul nu are acţiune în regres împotriva prepusului, autor al fapte prejudiciabile; dimpotrivă, în situaţia în care se poate dovedi vinovăţia proprie a prepusului, riscul este temporar, comitentul având dreptul de regres împotriva prepusului, pentru a recupera ceea ce a plătit victimei cu titlu de reparaţie.
Cvasitotalitatea susţinătorilor teoriei garanţiei obiective apreciază că această răspundere intervine pur şi simplu pentru faptul că legea îl consideră pe comitent, în scopul ocrotirii terţilor, drept garant al intereselor victimei prejudiciate de a obţine repararea promptă şi integrală a prejudiciului injust suferit şi de a o pune la adăpost de pericolul unei eventuale insolvabilităţi a prepusului1. în alţi termeni, am fi în prezenţa unei garanţii de solvabilitate a prepusului, soluţie statuată în interpretările jurisprudenţei, unele cu caracter de îndrumare, în care s-a reţinut că „în ultimă analiză, responsabila civilmente nu are decât rolul de a asigura părţii păgubite repararea daunei”; în concretizarea acestei îndrumări, prin hotărâri de speţă, s-a statuat „comitentul este garantul efectelor patrimoniale ale prepusului care a lucrat pentru el” sau „comitentul nu este decât o cauţiune în interesul terţului păgubit”. Este motivul pentru care cel mai de seamă creator şi susţinător al teoriei garanţiei obiective de solvabilitate din doctrina noastră afirma cu hotărâre că art. 1000 alin. (3) din vechiul noul Cod Civil: „face din comitent cauţiunea legală a celui care a suferit urmările negative (...). Astfel, calitatea de garant al prepusului îi dă dreptul, după despăgubirea victimei, să se întoarcă împotriva prepusului pentru întreg, căci comitentul nu este decât o cauţiune în interesul terţului păgubit, astfel că până la urmă sarcina reparării revine şi trebuie să revină în întregime prepusului”. Calitatea comitentului de simplă garanţie legală instituită de lege în interesul victimei, de tipul fideiusiunii, fară a se confunda totuşi cu aceasta, a constituit unul dintre argumentele cele mai convingătoare în favoarea tezei potrivit căreia culpa dovedită a prepusului este o condiţie obligatorie pentru a se angaja răspunderea în calitate de garant a comitentului, precum şi în susţinerea calificării obligaţiei comitentului de a repara prejudiciul cauzat victimei ca fiind o obligaţie accesorie obligaţiei principale care se naşte în sarcina exclusivă a prepusului6; în această viziune, pe care nu o împărtăşim, obligaţia comitentului ar depinde în fiinţa sa de obligaţia prepusului, care are caracter principal. De altfel, în lipsă de reglementări în vechiul noul Cod Civil, pe această bază s-a explicat şi întemeiat şi dreptul de regres al comitentului împotriva prepusului pentru a recupera de la acesta întreaga reparaţie acordate victimei.
Fundamentul răspunderii comitentului în concepţia noului Cod civil.
Doctrinarii români care au examinat în lucrările lor reglementărilor art. 1373 noul Cod Civil cu privire la răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat terţilor de prepuşii săi opinează în unanimitate că aceasta este o răspundere obiectivă, care are ca fundament fie ideea de garanţie, asociată cu riscul de activitate şi ideea de echitate8, fie ideea asumării de către comitent a riscurilor introduse în societate prin activitatea prepuşilor săi pe care o organizează şi conduce1.
în ce ne priveşte, aşa cum ne-am pronunţat deja, ne declarăm cu fermitate ca fiind susţinătorul răspunderii obiective, de plin drept a comitentului, fundamentată pe ideea sau obligaţia de garanţie. Este vorba de garanţia obiectivă care îşi are suportul în riscul de activitate. Ideea de garanţie exprimă obligaţia comitentului de a garanta tuturor securitatea în legătură cu activitatea pe care o organizează şi desfăşoară prin asocierea sau angajarea de prepuşi şi o conduce în interesul său direct sau indirect, imediat sau mediat. Suportul obligaţiei de garanţie este riscul de activitate care cuprinde şi riscul de autoritate, deoarece între prepuşi şi comitent există raporturi de subordonare, care conferă comitentului dreptul de a da ordine, instrucţiuni şi dispoziţii prepuşilor, precum şi de a-i supraveghea, îndruma şi controla. Prin asocierea de prepuşi în scopul organizării şi desfăşurării unei anumite activităţi în interesul său, comitentul introduce un risc pentru terţele persoane de a fi prejudiciate prin acţiunile şi inacţiunile ilicite ale prepuşilor săi. Având obligaţia de garanţie faţă de terţi, comitentul îşi asumă implicit riscul sau pericolul prejudicierii altora prin activitatea pe care o organizează sub autoritatea sa; este ceea ce se numeşte riscul de activitate, ca o variantă a riscului social în general. La riscul de activitate, care include şi pe cel de autoritate, se poate asocia ca suport al obligaţiei de garanţie şi ideea de echitate. Având ca fundament obiectiv ideea sau obligaţia de garanţie, privită ca o obligaţie legală şi implicită de rezultat, răspunderea de plin drept a comitentului nu poate fi înlăturată decât prin proba unei cauze străine: forţa majoră, cazul fortuit, fapta victimei şi fapta unui terţ.
Ideea de garanţie ca fundament al răspunderii obiective a comitentului, concepută aşa cum am arătat, ne poate oferi argumentele necesare pentru a reafirma că, pe drept cuvânt, obligaţia comitentului faţă de victimă este o obligaţie principală şi că deci răspunderea lui este independentă, autonomă de răspunderea proprie a prepusului; în acest fel se explică şi faptul că, potrivit noilor reglementări, pentru angajarea răspunderii comitentului nu este necesară dovada existenţei vinovăţiei prepusului. Singura problemă care, la prima vedere, s-ar părea că este mai greu de rezolvat este justificarea dreptului de regres al comitentului împotriva prepusului pentru a obţine restituirea reparaţiei acordate victimei. Dificultatea este doar aparentă. Aceasta deoarece dreptul de regres al oricărei persoane care răspunde pentru prejudiciul cauzat de altul este reglementat cu valoare de regulă generală în art. 1384 noul Cod Civil, care în alineatul 2 dispune că „se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepţia cazului în care aceasta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat”. Aplicând acest text la răspunderea şi situaţia comitentului, este evident că acţiunea sa în regres va fi admisă numai dacă s-a făcut sau a făcut dovada vinovăţiei prepusului. în acest sens, va fi însă necesar să se deosebească între vinovăţia sau culpa proprie a prepusului şi culpa de serviciu. Evident că prepusul este răspunzător pentru prejudiciul cauzat numai dacă i se dovedeşte vinovăţia sau culpa sa proprie ori personală; astfel, există vinovăţia proprie a prepusului în cazul în care se dovedeşte că a săvârşit fapta ilicită şi prejudiciabilă acţionând prin depăşirea atribuţiilor din conţinutul funcţiei, deviere de la acestea sau abuzând de funcţia încredinţată; dimpotrivă, dacă a săvârşit fapta prejudiciabilă acţionând strict în limitele funcţiei sale şi conform ordinelor, dispoziţiilor şi instrucţiunilor comitentului, poate fi vorba de aşa-zisa culpă sau vinovăţie de serviciu, care este imputabilă exclusiv comitentului. în acest din urmă caz, acţiunea în regres va fi respinsă ori, dacă se probează şi vinovăţia proprie a prepusului (de pildă ordinul era vădit ilegal), va fi admisă pro rata, proporţional cu vinovăţia acestuia din urmă, în principiu, pentru jumătate din reparaţia acordată victimei de către comitent.
în concluzie, ideea sau obligaţia de garanţie ca fundament al răspunderii obiective sau de plin drept a comitentului nu are înţelesul de simplă garanţie de solvabilitate de tipul fideiusiunii; comitentul nu răspunde în calitate de garant sau de cauţiune legală instituită în favoarea victimei şi, prin urmare, obligaţia sa de a repara prejudiciul cauzat de prepus este principală şi autonomă în raport cu eventuala obligaţie delictuală a prepusului. Aceasta înseamnă că, în raporturile victimă-comitent, vinovăţia prepusului este şi rămâne indiferentă; ea are relevanţă exclusiv în raporturile dintre victimă şi prepus, când victima îi cere prepusului sau şi prepusului repararea prejudiciului, precum şi în raporturile dintre comitent şi prepus, fiind o condiţie de admitere a acţiunii în regres a comitentului împotriva prepusului. Aşadar, comitentul poate fi răspunzător faţă de victimă şi în ipotezele în care prepusului nu i se poate reţine nicio vină proprie. în această situaţie juridică triunghiulară, victimă-prepus-comitent, fiecare are o poziţie clară şi un rol bine definit.
Cele arătate mai sus se constituie în argumente în favoarea afirmaţiei noastre că răspunderea comitentului este principală şi independentă de răspunderea prepusului şi că ele au fundamente diferite: răspunderea comitentului este obiectivă, fară vinovăţie, şi se fundamentează pe ideea sau obligaţia de garanţie, având ca suport riscul de activitate pe care comitentul îl introduce în societate, prin asocierea de prepuşi, aflaţi sub autoritatea lui (art. 1373 noul Cod Civil); răspunderea prepusului, atunci când există, este subiectivă fiind fundamentată pe vinovăţia sa personală dovedită, în condiţiile răspunderii pentru fapta proprie (art. 1357-1371 noul Cod Civil).
