Răspunderea persoanelor care au obligaţia de supraveghere a unui minor sau interzis judecătoresc pentru prejudiciul cauzat terţilor prin fapta ilicită săvârşită de cel aflat sub acea supraveghere
| Comentarii |
|
răspunderea persoanelor care au obligaţia de supraveghere a unui minor sau interzis judecătoresc pentru prejudiciul cauzat terţilor prin fapta ilicită săvârşită de cel aflat sub acea supraveghere, Reglementare. Persoanele pentru care se răspunde. Persoanele chemate de lege să răspundă. Condiţiile existenţei răspunderii. Fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale minorilor şi interzişilor judecătoreşti. Dreptul de regres al persoanei răspunzătoare
Reglementare. Persoanele pentru care se răspunde. Persoanele chemate de lege să răspundă
Reglementare
Acest caz de răspundere pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia este reglementat cu valoare de principiu în art. 1372 Noul Cod Civil, ale cărui texte sunt formulate în trei alineate. în primul alineat se stabileşte sfera sau domeniul de aplicare, precum şi condiţiile speciale care trebuie să fie întrunite pentru angajarea acestei răspunderi. Astfel, textul dispune: „Cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătoreşti este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urmă persoane”. în alineatul (2) se prevede: „Răspunderea subzistă chiar şi în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie”. Din analiza textului rezultă că pentru angajarea răspunderii persoanei care are obligaţia de supraveghere nu este necesar să fie prezente toate condiţiile răspunderii pentru fapta proprie a autorului faptei ilicite şi prejudiciabile; mai exact, acesta nu este obligatoriu să aibă discernământul prezumat ori dovedit în momentul săvârşirii faptei sale. Şi în sfârşit, alineatul (3) al aceluiaşi articol, în prima frază stabileşte limitativ, într-o exprimare generică, faptul că persoana obligată la supraveghere este exonerată de răspundere „numai dacă dovedeşte că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă”; această prevedere constituie, aşa cum vom vedea, un reper foarte important pentru a decela fundamentul teoretic al angajării răspunderii în ipoteza pe care o analizăm, în fraza a doua al acestui ultim alineat cu referire exclusivă la răspunderea părinţilor şi tutorilor se dispune că ei vor putea face dovada că nu au putut împiedica fapta prejudiciabilă a copilului minor numai dacă probează că respectiva faptă este „urmarea unei alte cauze decât modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti”; după cum vom constata, această ultimă precizare a textului legal citat este ilogică şi superfluă, fiind adăugată prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil.
325. Sfera persoanelor pentru care se răspunde. Fiind vorba de o răspundere cu valoare de principiu, sfera persoanelor pentru care se răspunde în temeiul şi condiţiile art. 1372 noul cod civil este mult mai largă decât cea prevăzută de art. 1000 alin. (2) şi (4) din vechiul Cod civil Astfel, pe când, sub imperiul vechiului Cod civil, răspunderea se angaja numai pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale copiilor minori care aveau locuinţa de drept la părinţii lor [art. 1000 alin. (2)] şi ale elevilor şi ucenicilor minori aflaţi sub supravegherea cadrelor didactice şi respectiv meseriaşilor care îi instruiau [art. 1000 alin. (4)], art. 1372 alin. (1) noul Cod Civil dispune că se angajează pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale copiilor minori, cât şi prin faptele ilicite ale persoanelor puse sub interdicţie judecătorească, indiferent de vârstă. Aşadar, în ce-1 priveşte pe autorul faptei ilicite şi prejudiciabile, acesta trebuie ca la data săvârşirii faptei să fi fost minor, adică să aibă vârsta sub 18 ani, ori să fie o persoană aflată sub interdicţie judecătorească. Această răspundere nu există în cazul în care autorul faptei este o persoană majoră lipsită de discernământ, care însă nu este pusă sub interdicţie judecătorească pentru alienaţie sau debilitate mintală.
Determinarea persoanelor chemate de lege să răspundă.
Din analiza aceluiaşi alin. (1) al art. 1372 noul Cod Civil rezultă că răspunderea pe care o analizăm se angajează în sarcina tuturor persoanelor fizice sau persoanelor juridice care au obligaţia prevăzută de lege, stabilită într-un contract sau printr-o hotărâre judecătorească de a supraveghea pe minorul sau, după caz, persoana pusă sub interdicţie care a săvârşit fapta ilicită prin care s-a cauzat unei terţe persoane un prejudiciu injust. Urmează că faţă de vechiul Cod civil care prevedea expres şi restrictiv că răspunderea putea fi angajată numai în sarcina unor persoane fizice -părinţilor, institutorilor şi artizanilor (cadrelor didactice şi meseriaşilor) - textul art. 1371 alin. (1) noul Cod Civil instituie răspunderea oricărei persoane care are obligaţia de a supraveghea pe minorul sau interzisul judecătoresc autor al faptei ilicite şi prejudiciabile. Reglementarea are ca model dispoziţiile art. 832 din Codul civil german (BGB), în termenii cărora răspunderea revine oricărei persoane care în temeiul legii sau printr-un contract are obligaţia să exercite supravegherea asupra altuia care din cauza minorităţii sau stării psihice ori mentale este lipsit de discernământ şi trebuie să fie supravegheat”.
Obligaţia de supraveghere poate avea origine diferită, în sensul că este prevăzută de lege, asumată printr-un contract sau stabilită printr-o hotărâre judecătorească. Astfel, în ceea ce priveşte obligaţia legală de supraveghere a minorilor, ea este prevăzută, în primul rând şi înainte de toate, în sarcina părinţilor; în acest sens, art. 493 C. civ. prevede expres: „Părinţii au dreptul şi îndatorirea de supraveghere a copilului minor”. Este de menţionat că această obligaţie legală a părinţilor rezultă implicit şi din economia textului art. 487 noul Cod Civil unde este definit conţinutul autorităţii părinteşti: „Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia”. Aşa cum s-a arătat, obligaţia părinţilor de creştere şi îndrumare a copilului minor are un conţinut larg, astfel încât presupune în mod necesar şi implicit şi obligaţia de supraveghere, pe lângă faptul că este prevăzută special şi într-un text separat de lege (art. 493 noul Cod Civil). De asemenea, obligaţia părinţilor de a îndruma şi supraveghea copilul minor poate fi dedusă şi din prevederile art. 32 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Obligaţia legală în discuţie incumbă fară deosebire părinţilor fireşti şi, după caz, părinţilor adoptatori. Aceeaşi obligaţie revine şi tutorelui minorului asupra căruia trec, în principiu, drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la persoana minorului şi bunurile sale, sub controlul instanţei de tutelă şi eventual al consiliului de familie.
Alte persoane cărora le revine obligaţia de supraveghere sunt: tutorii interzişilor judecătoreşti; cadrele didactice din învăţământul preuniversitar, meseriaşii care instruiesc ucenici minori; persoanele cărora un copil minor le este încredinţat în plasament prin hotărâre judecătorească (instanţa de tutelă); asistenţii matemali; persoanele fizice şi juridice care în calitate de profesionişti îşi asumă printr-o convenţie misiunea de a instrui, reeduca, trata, îngriji, organiza, supraveghea activitatea minorilor sau bolnavilor psihici aflaţi sub interdicţie (cum sunt asociaţiile sau fundaţiile care înfiinţează centre de reeducare şi recuperare a persoanelor cu handicap psihic, spitalele private, clinicile psihiatrice private, sanatoriile, coloniile de vacanţă, creşele, orfelinatele, pensiunile, infirmierele, bonele etc.)1; unităţile sanitare publice în care se află internaţi bolnavii psihici puşi sub interdicţie; centrele de reeducare şi unităţile penitenciare care au sub autoritatea lor infractori minori etc. Nu are nicio relevanţă specială dacă obligaţia de supraveghere este legală, contractuală sau judiciară, gratuită sau cu titlu oneros, provizorie sau de lungă durată.
Sfera deosebit de largă a persoanelor pentru ale căror fapte prejudiciabile se răspunde - toţi minorii şi toate persoanele puse sub interdicţie judecătorească -precum şi sfera şi mai largă a persoanelor răspunzătoare pe temeiul art. 1372 noul Cod Civil sunt argumente de neînlăturat că textul legal în discuţie instituie un principiu general de răspundere pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite săvârşite de persoanele prezumate de lege ca fiind lipsite de discernământ în plan delictual, precum şi de minorii cu vârsta între 14-18 ani.
Condiţiile existenţei răspunderii
Enunţare
Pentru a decela condiţiile care trebuie să fie prezente în vederea angajării acestei răspunderi este necesară examinarea atentă a prevederilor art. 1372 alin. (1) şi (2) C. civ. Condiţiile sunt de două feluri: generale şi speciale. Astfel este necesar să fie prezente cumulativ trei dintre condiţiile generale ale răspunderii civile: prejudiciul injust cauzat unei terţe persoane, fapta ilicită a minorului sau, după caz, a interzisului judecătoresc şi raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu. Vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile nu este o condiţie necesară pentru existenţa şi angajarea acestei răspunderi. Este ceea ce rezultă din prevederea art. 1372 alin. (2), care dispune: „Răspunderea subzistă chiar şi în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie”. Evident că atunci când victima cheamă în judecată, alături de persoana răspunzătoare, şi pe autorul faptei ilicite şi prejudiciabile, adică pe minorul sau interzisul judecătoresc în cauză, pentru admiterea acţiunii faţă sau şi faţă de acesta, ea este ţinută să-i dovedească vinovăţia, înlăturând prezumţia lipsei de discernământ în cazul minorilor cu vârsta sub 14 ani şi al interzisului judecătoresc, probă dificil de administrat; în caz contrar, dacă toate celelalte condiţii generale sunt prezente şi dovedite, la care se adaugă şi condiţiile speciale, acţiunea va fi admisă doar împotriva persoanei răspunzătoare. Urmează că autorul faptei ilicite şi prejudiciabile va răspunde exclusiv în condiţiile răspunderii pentru fapta proprie prevăzute de art. 1357 şi urm. noul Cod Civil, iar persoana răspunzătoare va răspunde în principal, distinct şi autonom pentru fapta altuia, confonn art. 1372
C. civ. în cazul în care acţiunea se admite, deopotrivă, faţă de autorul faptei ilicite, cât şi faţă de persoana sau persoanele răspunzătoare (ambii părinţi ai minorului), răspunderea lor este solidară, problemă rezolvată legislativ în art. 1382 noul Cod Civil, unde se dispune: „Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat”; rezultă că nu mai este necesar să se recurgă la categoria obligaţiilor in solidum a căror existenţă în dreptul nostru şi domeniul lor de aplicare vor fi, fară îndoială, puse în cauză şi în viitor, admise de către unii şi respinse cu hotărâre de către alţii.
Condiţiile speciale ale acestei răspunderi.
Alături de condiţiile cu valoare generală, conform art. 1372 alin. (1), răspunderea în discuţie se poate angaja numai dacă sunt prezente şi două condiţii speciale, care se grefează pe cele generale: a) minoritatea sau, după caz, statutul juridic de persoană pusă sub interdicţie al autorului faptei ilicite şi prejudiciabile; b) existenţa obligaţiei de supraveghere a autorului faptei ilicite şi prejudiciabile în sarcina persoanei răspunzătoare, obligaţie născută direct din lege, dintr-un contract ori stabilită prin hotărâre judecătorească.
A. Minoritatea sau, după caz, statutul de persoană pusă sub interdicţie. Această condiţie trebuie să fie prezentă în momentul în care autorul prejudiciului a săvârşit fapta ilicită şi prejudiciabilă; în ceea ce priveşte minoritatea, legea nu face deosebire între minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, când este prezumat de lege că nu are discernământ în plan delictual, şi minorul între 14-18 ani care, dimpotrivă, este prezumat că are discernământ (art. 1366 noul Cod Civil). Aşadar, este important ca respectiva condiţie specială să fie întrunită în momentul săvârşirii faptei de către minor sau cel pus sub interdicţie judecătorească. Această precizare este deosebit de importantă, deoarece dacă ulterior acestui moment autorul faptei prejudiciabile devine major ori, după caz, interdicţia judecătorească este ridicată printr-o hotărâre a instanţei competente, această împrejurare nu are drept consecinţă înlăturarea răspunderii persoanei sau persoanelor care au avut obligaţia de supraveghere a făptuitorului. Soluţia este aceeaşi indiferent de faptul dacă acţiunea împotriva persoanei răspunzătoare a fost introdusă de victimă înainte sau după ce autorul prejudiciului a ajuns la majorat sau i s-a ridicat interdicţia judecătorească.
B. Fapta ilicită şi prejudiciabilă să fie săvârşită de către minor sau de interzisul judecătoresc după momentul naşterii efective a obligaţiei de supraveghere în sarcina persoanei răspunzătoare. Prin obligaţia de supraveghere se înţelege îndatorirea şi puterea persoanei în sarcina căreia s-a născut de a organiza, dirija, îndruma şi controla activitatea autorului faptei ilicite şi prejudiciabile; aceasta deoarece persoana aflată sub supraveghere este un minor sau interzis judecătoresc, adică o persoană care datorită stării fizice şi psihice trebuie să se afle în îngrijirea şi sub autoritatea unei alte persoane. înţelesul termenului de supraveghere este, în opinia noastră, asemănător celui de pază, folosit în operaţia de determinare a lucrurilor care cauzează prejudicii pentru care este prevăzută obligaţia de reparare în sarcina celui care exercită paza juridică a acestora. Aşadar, este vorba de obligaţia de îngrijire, îndrumare şi control legată de starea fizică şi mentală a persoanei supravegheate şi de riscul pe care o astfel de stare îl generează pentru terţi de a fi prejudiciaţi prin faptele acelei persoane. Subliniem că în noua reglementare, nu se prevede ca o condiţie a angajării răspunderii existenţa comunităţii de locuinţă a minorului sau interzisului judecătoresc cu persoana sub a cărei supraveghere sau autoritate este plasat prin lege, contract sau hotărâre judecătorească irevocabilă. Este de reţinut că potrivit art. 1000 alin. (2) vechiul noul Cod Civil, condiţia comunităţii de locuinţă era cerută expres în vederea angajării răspunderii părinţilor pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale copiilor minori.
Fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale minorilor şi interzişilor judecătoreşti. Dreptul de regres al persoanei răspunzătoare
Fundamentul acestei răspunderi.
In rezolvarea acestei importante probleme atât sub aspect teoretic, cât şi practic este necesar să avem în vedere dispoziţiile art. 1372 alin. (3), prima parte care prevede: „Cel obligat la supraveghere este exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă”. Dacă această prevedere nu ar exista s-ar putea susţine că fundamentul răspunderii pe care o analizăm constă în culpa prezumată de lege în sarcina persoanei răspunzătoare că nu şi-a îndeplinit sau a îndeplinit necorespunzător obligaţia de supraveghere a autorului faptei prejudiciabile. De altfel, această fundamentare este proprie dreptului civil german, unde se afirmă că răspunderea pentru fapta minorilor sau a persoanelor care datorită stării psihice sau mintale au nevoie de supraveghere este o răspundere subiectivă, întemeiată pe culpa prezumată a aceluia care are obligaţia de supraveghere; prezumţia legală este relativă şi poate fi înlăturată dacă cel în cauză dovedeşte că şi-a îndeplinit corect şi scrupulos obligaţia de supraveghere. Deşi textele art. 1372 noul Cod Civil au ca izvor de inspiraţie prevederile art. 832 noul Cod Civil german (BGB), în ce ne priveşte, apreciem că din moment ce redactorii lor s-au hotărât să precizeze în alineatul (3), prima frază, că exonerarea de răspundere intervine numai dacă cel obligat la supraveghere, fară a deosebi între diferitele categorii de persoane care au această obligaţie, face dovada că „nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă” au vrut să ne sugereze că această dispoziţie trebuie interpretată în sensul că răspunderea la care ne referim este una obiectivă, jară vinovăţie. Deşi din modul de formulare a textului art. 1372 alin. (3), prima frază, ar rezulta, la o privire superficială, că persoanele răspunzătoare sunt exonerate de răspundere numai dacă fac dovada unui fapt negativ, în realitate însă în acest scop este necesară în mod evident o probă pozitivă, în sensul că trebuie făcută dovada unei cauze străine care l-a pus pe cel chemat de lege să răspundă în situaţia de a nu putea împiedica fapta prejudiciabilă. Cauza străină constă evident în forţa majoră, cazul fortuit, fapta victimei sau fapta unei terţe persoane. Aşadar, în opinia noastră, înlăturarea răspunderii apare ca o posibilitate ce operează exclusiv pe terenul cauzalităţii; or, raportul de cauzalitate este o condiţie materială, obiectivă a răspunderii civile. Cauza străină care a pus-o pe persoana răspunzătoare în situaţia de a nu împiedica fapta prejudiciabilă este necesar să fie examinată, pe de o parte, în raport cu autorul faptei aflat sub supraveghere şi, pe de altă parte, în raport cu pârâtul, care este persoana chemată de lege să răspundă; indiferent de direcţia din care intervine, cauza străină va avea ca efect exonerarea de răspundere a persoanei virtual obligată să răspundă.
Evident că exonerarea de răspundere va opera prin dovada cauzei străine doar în acele situaţii în care sunt întrunite toate celelalte condiţii generale şi speciale ale răspunderii. Bunăoară, fapta prejudiciabilă a minorului sau interzisului judecătoresc aflat sub autoritatea şi supravegherea pârâtului trebuie să fie ilicită; în ipoteza în care fapta este licită, răspunderea persoanei obligate să-l supravegheze nu există în sarcina acesteia; aşa de pildă, săvârşirea faptei în legitimă apărare, în exercitarea normală a unui drept subiectiv, în îndeplinirea unei obligaţii legale sau în executarea unui ordin legal dat de o autoritate competentă o lipseşte de caracter ilicit'.
Faţă de dispoziţia de principiu din prima frază a textului art. 1372 alin. (3) C. civ. pe care am încercat s-o interpretăm este de neînţeles de ce prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil a mai fost adăugată a doua frază în următoarea fonnulare: „în cazul părinţilor sau, după caz, al tutorilor dovada se consideră a fi făcută numai dacă ei probează că fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti”. Considerăm că această prevedere vine în contradicţie cu dispoziţia alineatului (1) al aceluiaşi articol care prevede clar că răspunderea pe care o analizăm intervine în sarcina persoanelor care au doar obligaţia de supraveghere a autorului faptei ilicite, indiferent că aceasta din urmă este un minor sau o persoană pusă sub interdicţie judecătorească; or, textul adăugat la alineatul (3) al aceluiaşi articol referitor la exonerarea de răspundere precizează că atunci când făptuitorul este un minor, părinţii sau, după caz, tutorele, pentru a fi exoneraţi de răspundere, trebuie să probeze că fapta ilicită a minorului este urmarea unei alte cauze decât modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle ce decurg din exerciţiul autorităţii părinteşti, care nu se rezumă doar la obligaţia de supraveghere. Astfel, art. 487 noul Cod Civil sub denumirea marginală „conţinutul autorităţii părinteşti” prevede şi alte obligaţii ale părinţilor, cum sunt: de creştere, de a-i da educaţie, de a-i asigura învăţătură şi pregătire profesională, de a-i da orientarea şi sfaturile necesare pentru a-şi exercita drepturile pe care legea i le recunoaşte etc. Aşadar, pe terenul probaţiunii existenţei unei cauze străine, pentru a fi exoneraţi de răspundere, faţă de părinţi şi de tutorele făptuitorului minor, există o exigenţă care nu este cerută de lege pentru celelalte persoane răspunzătoare cărora le revine obligaţia de supraveghere a unui minor sau interzis judecătoresc. Mai mult, dispoziţia în discuţie este şi superfluă. Apreciem că textul art. 1372 alin. (3) ar fi fost recomandabil să rămână aşa cum era în formularea iniţială, fiind un text de principiu acoperitor şi util pentru toate persoanele răspunzătoare delictual în condiţiile prevăzute de primele două alineate ale articolului în discuţie.
Oricum, în opinia noastră, din întregul cuprins al art. 1372 alin. (3) rezultă că exonerarea de răspundere nu depinde de existenţa sau inexistenţa vinovăţiei persoanei răspunzătoare, indiferent dacă acea persoană este părintele sau tutorele făptuitorului minor. Vinovăţia dovedită sau prezumată a acesteia nu este o condiţie a răspunderii sale, chiar dacă în numeroase cazuri ea există, după cum nevinovăţia nu este o cauză exoneratoare de răspundere. Urmează că ne găsim în prezenţa unei răspunderi civile delictuale de plin drept, fară vinovăţie, obiectivă care nu poate fi înlăturată decât prin dovada unei cauze străine: forţa majoră, cazul fortuit, fapta victimei sau fapta unei terţe persoane. Fundamentul său obiectiv credem că trebuie căutat şi aflat în ideea de garanţie obiectivă care are ca suport riscul de autoritate ce incumbă persoanei răspunzătoare, pe care îl presupune şi determină existenţa şi îndeplinirea obligaţiei de supraveghere a minorilor şi interzişilor judecătoreşti, persoane care datorită stării lor fizice şi psihice sau mentale trebuie să fie supravegheate, ceea ce înseamnă îndrumare, corijare şi control.
Fundamentul de natură obiectivă al acestei răspunderi este, în opinia noastră, un argument important şi convingător că suntem în prezenţa unei răspunderi civile principale, directe şi autonome; ea nu are caracter subsidiar şi mai mult nu este nici accesorie faţă de o eventuală angajare a răspunderii autorului faptei ilicite şi prejudiciabile, cum ar fi în cazul în care acesta este un minor cu vârsta între 14-18 ani. Aşadar, răspunderea persoanelor care au obligaţia de supraveghere a minorilor şi interzişilor judecătoreşti este obiectivă, până când o ipotetică răspundere a minorului sau interzisului judecătoresc este subiectivă şi se fundamentează pe vinovăţia sa dovedită. Vinovăţia sau nevinovăţia autorului prejudiciului nu are nicio relevanţă în ceea ce priveşte naşterea obligaţiei de reparare în sarcina persoanei răspunzătoare. In concluzie, răspunderea acestor persoane nu depinde de existenţa răspunderii autorului faptei prejudiciabile şi nici nu este grefată pe aceasta. Mai mult, răspunderea este şi directă, victima putând să se îndrepte direct împotriva persoanei răspunzătoare pentru a obţine reparaţia, fară ca promovarea acţiunii să fie condiţionată de chemarea în judecată înainte sau simultan şi a autorului prejudiciului, chiar dacă are discernământ.
Regresul persoanei răspunzătoare care a reparat prejudiciul cauzat victimei.
Fiind întrunite condiţiile răspunderii pe temeiul art. 1372 alin. (l)-(2) noul Cod Civil, victima va putea cere condamnarea persoanei răspunzătoare la reparaţie. Dacă făptuitorul este un minor şi obligaţia de supraveghere în momentul în care a săvârşit fapta prejudiciabilă aparţinea ambilor părinţi deopotrivă, ei sunt în solidar obligaţi faţă de victimă la repararea prejudiciului.
Atunci când persoana răspunzătoare a reparat prejudiciul cauzat, în anumite condiţii, ea are dreptul de regres împotriva făptuitorului. Dreptul de regres împotriva celui care a cauzat prejudiciul este prevăzut de lege cu valoare de regulă generală şi pentru toate cazurile de răspundere pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia, indiferent de locul unde sunt reglementate. Astfel, art. 1384 alin. (1) noul Cod Civil dispune: „Cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat”.
Aplicând textul reprodus la ipoteza de răspundere delictuală pe care am pus-o în discuţie rezultă că persoana răspunzătoare care a reparat în totul sau în parte prejudiciul cauzat victimei are acţiune în regres împotriva minorului sau interzisului judecătoresc, autor al faptei prejudiciabile, doar atunci când sunt întrunite toate condiţiile ca acesta să răspundă pentru fapta proprie. Mai precis exprimat, trebuie să existe vinovăţia dovedită a autorului faptei prejudiciabile. Numai că în conformitate cu art. 1366 alin. (1) noul Cod Civil: „Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusă sub interdicţie judecătorească nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedeşte discernământul său la data săvârşirii faptei”. Motivul pentru care nu răspunde este, evident, lipsa prezumată de lege a discernământului şi, pe cale de consecinţă, lipsa condiţiei vinovăţiei. Aşadar, existenţa vinovăţiei va putea fi dovedită numai atunci când se va proba faptul că în momentul săvârşirii faptei prejudiciabile autorul ei avea discernământ. O asemenea probă este virtual posibilă deoarece prezumţia legală a lipsei de discernământ este relativă, adică până la dovada contrarie.
Nu trebuie însă ignorată împrejurarea că dovada existenţei discernământului şi a vinovăţiei minorilor sub 14 ani şi a interzişilor judecătoreşti este deosebit de dificilă, prin raportare la momentul săvârşirii faptei ilicite. Proba existenţei discernământului şi a vinovăţiei în cazul acestor făptuitori o va face victima în situaţia în care îi cheamă în judecată atât pe minor sau interzisul judecătoresc, cât şi pe persoana răspunzătoare; în caz contrar, această dovadă va fi făcută de către persoana răspunzătoare într-o acţiune separată sau în cadrul procesului în care îşi exercită dreptul de regres.
Soluţia este diferită în ipoteza în care reparaţia a fost acordată victimei de către persoana răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat de un minor care la momentul săvârşirii faptei ilicite avea vârsta de 14 ani. Aceasta deoarece art. 1366 alin. (2)
C. civ. prevede: „Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul în care dovedeşte că a fost lipsit de discernământ la data săvârşirii faptei”. Textul instituie o prezumţie legală relativă în sensul că minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are discernământ în plan delictual; aşadar, dacă se dovedeşte vinovăţia lui, el va răspunde de prejudiciul cauzat. Aceasta înseamnă că dacă persoana răspunzătoare a acordat victimei reparaţia, ea se poate întoarce cu acţiune în regres împotriva minorului, autor al faptei ilicite care îi este imputabilă. Nu trebuie însă neglijat faptul că prezumţia legală de discernământ este relativă şi poate fi înlăturată prin probă contrarie; prin urmare, acţiunea în regres va fi respinsă dacă minorul va dovedi că la momentul săvârşirii faptei prejudiciabile a fost lipsit de discernământ. Dovada prin care se poate înlătura prezumţia existenţei discernământului este în sarcina exclusivă a minorului asistat, de regulă, de un curator special sau neasistat dacă între timp a devenit major.
