Capacitatea delictuală.
| Comentarii |
|
capacitatea delictuală, în concepţia dreptului nostru civil, în principiu, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, persoana fizică trebuie să aibă conştiinţa faptelor sale, adică puterea de a discerne între ceea ce este permis şi nepermis, licit şi ilicit; în alţi termeni, această răspundere este condiţionată de existenţa discernământului, adică autorul faptei prejudiciabile trebuie să aibă capacitate delictuală. Lipsa discernământului atrage după sine lipsa vinovăţiei subiective.
Capacitatea delictuală nu se confundă cu capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice; prima se referă la răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin săvârşirea de fapte ilicite extracontractuale care produc asemenea consecinţe, iar a doua înseamnă aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile şi de a răspunde pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin angajamentul său (art. 37 Noul Cod Civil).
În contextul reglementărilor privind condiţia vinovăţiei pentru antrenarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, în noul cod civil există dispoziţii privitoare la capacitatea delictuală; ea este văzută şi reglementată ca o condiţie a existenţei vinovăţiei autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.
Problema lipsei capacităţii delictuale se pune în legătură cu minorii sub 14 ani şi cu persoanele aflate sub interdicţie judecătorească. În această privinţă, noul Cod civil a preluat soluţiile prevăzute în vechile reglementări abrogate expres începând cu 1 octombrie 2011 sau statuate în practica judiciară. Astfel, art. 1366 dispune: „(1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusă sub interdicţie judecătorească nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedeşte discemământui său la data săvârşirii faptei. (2) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul în care dovedeşte că a fost lipsit de discernământ la data săvârşirii faptei”. Este facil de observat că prin aceste texte se instituie două prezumţii legale relative care produc efecte în direcţii opuse: una a lipsei de discernământ în cazul minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi a interzisului judecătoresc, cu consecinţa neangajării răspunderii lor civile pentru prejudiciul injust cauzat victimei; alta a existenţei discernământului dacă făptuitorul a împlinit vârsta de 14 ani; ambele pot fi răsturnate prin probă contrară.
Tot referitor la lipsa discernământului, necesar pentru angajarea răspunderii civile, art. 1367 alin. (1) noul Cod Civil prevede că persoana (care a împlinit vârsta de 14 ani şi nu este pusă sub interdicţie) care a cauzat un prejudiciu nu este răspunzătoare dacă în momentul în care a săvârşit fapta păgubitoare era în stare, chiar vremelnică, de tulburare a minţii care a pus-o în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale; starea de tulburare a minţii trebuie să fie accidentală. In schimb, în alin. (2) al aceluiaşi articol se dispune că atunci când starea respectivă şi-a provocat-o el însuşi, prin beţia produsă de alcool, de stupefiante sau de alte substanţe, cel care a cauzat prejudiciul este răspunzător; urmează că în ipoteza în care lipsa discernământului este consecinţa beţiei voluntare, făptuitorul este vinovat şi va fi obligat să repare prejudiciul cauzat victimei, deoarece nemo auditur proriam turpitudinem allegans In acest din urmă caz, răspunderea îşi găseşte temeiul în greşeala anterioară - culpa remota — de care autorul se face vinovat pentru faptul că a săvârşit-o având discernământ.
Subliniem că lipsa de discernământ sau de capacitate delictuală trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei ilicite şi prejudiciabile. Incapacitatea delictuală presupune obligatoriu o lipsă totală de discernământ. O lipsă doar parţială a discernământului nu influenţează existenţa şi întinderea răspunderii civile. Aşadar, cel care nu este lipsit total de discernământ este prezumat de lege că are discernământul corespunzător tipului de om care serveşte ca etalon al gradului de prudenţă şi diligenţă de care trebuie să dea dovadă orice membru al societăţii.
Obligaţia subsidiară a persoanei lipsite de discernământ de a plăti o indemnizaţie victimei prejudiciate prin fapta sa ilicită.
Din cele expuse mai sus, s-ar putea susţine că, în cazul lipsei capacităţii delictuale a autorului faptei prejudiciabile, victima se află întotdeauna în imposibilitate de a obţine reparaţia pentru prejudiciul injust cauzat prin acea faptă. Este oare victima lipsită de orice ocrotire în cazul în care a fost prejudiciată pentru o faptă ilicită săvârşită de o persoană în stare de lipsă a discernământului? Răspunsul este doar parţial negativ. Astfel, art. 1372 coroborat cu art. 1374 noul Cod Civil instituie răspunderea persoanei care are obligaţia de supraveghere a unui minor sau interzis judecătoresc pentru prejudiciul cauzat altuia prin fapta'ilicită săvârşită de cel aflat sub acea supraveghere. în acest context este util să ne aducem aminte că şi în vechiul Cod civil - art. 1000 alin. (2), alin. (4)-(5) - reglementată răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copii lor minori şi răspunderea cadrelor didactice şi a meseriaşilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii minori aflaţi în supravegherea lor. Urmează că, fiind îndeplinite condiţiile stabilite de lege, victima are posibilitatea de a cere obligarea persoanei răspunzătoare la repararea prejudiciului.
Numai că mergând mai departe, victima se poate afla într-o situaţie deosebit de nefavorabilă atunci când făptuitorul este un minor sau interzis judecătoresc şi nu sunt îndeplinite condiţiile ca altă persoană să răspundă pentru prejudiciul injust cauzat. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi în ipoteza în care făptuitorul este o persoană care a împlinit vârsta de 14 ani şi nu se află sub interdicţie judecătorească, dar dovedeşte că în momentul săvârşirii faptei prejudiciabile nu avea discernământ datorită unei stări vremelnice de tulburare a minţii care nu-i este imputabilă. în atare situaţii, legislaţia civilă din unele ţări a admis de multă vreme că persoana lipsită de discernământ în momentul săvârşirii faptei ilicite poate fi obligată la o reparaţie totală sau parţială, dacă din împrejurările cauzei şi în unna comparării stării materiale a celor două părţi soluţia se impune din motive de echitate".
în dreptul nostru civil până de curând o astfel de reglementare nu a fost adoptată. Totuşi, în lipsa ei, jurisprudenţă din ultimele 3-4 decenii a admis, pe cale pretoriană, exclusiv din motive de echitate, posibilitatea obligării persoanei lipsite de discernământ la repararea prejudiciului cauzat altuia prin fapta sa ilicită, în cazul şi în limita în care starea sa patrimonială îi permite şi justifică o atare soluţie; în consecinţă, doctrina a acceptat rezolvarea şi a susţinut de lege ferenda necesitatea consacrării ei legislative. Aceasta este explicaţia faptului că art. 1368 noul Cod Civil, sub denumirea „Obligaţia subsidiară de indemnizare a victimei”, în alineatul (1) dispune: „Lipsa discernământului nu îl scuteşte pe autorul prejudiciului de plata unei indemnizaţii către victimă ori de câte ori nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a-1 supraveghea”, iar în alineatul (2) se prevede: „Indemnizaţia va fi stabilită într-un cuantum echitabil, ţinându-se seama de starea patrimonială a părţilor”. Textul art. 1368 alin. (1) este pus de acord cu reglementările din art. 1372 aplicabile răspunderii pentru prejudiciul cauzat de un minor sau o persoană aflată sub interdicţie judecătorească în sarcina acelei persoanei care în temeiul legii, al unui contract sau al unei hotărâri judecătoreşti are obligaţia să-l supravegheze pe autorul acelui prejudiciu. Aşadar, în cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii prevăzută de art. 1372 noul Cod Civil, autorul prejudiciului, persoană lipsită de discernământ, va putea fi obligat la plata unei indemnizaţii către victimă; indemnizaţia este necesar să fie stabilită la o valoare echitabilă, în funcţie de starea patrimonială a părţilor. Urmează că instanţele judecătoreşti vor avea în vedere două criterii: valoarea prejudiciului cauzat victimei şi situaţia patrimonială a părţilor şi, apoi, în funcţie de posibilităţile economice ale autorului, persoană lipsită de discernământ, se va stabili indemnizaţia echitabilă. Sintagma „indemnizaţie în cuantum echitabil” nu trebuie să ne ducă neapărat cu gândul la o reparaţie parţială. In toate cazurile în care persoana lipsită de discernământ are o stare patrimonială confortabilă care i-ar permite, fară să-i afecteze condiţiile normale de viaţă şi de eventuală pregătire profesională, să repare întregul prejudiciu cauzat, va putea fi obligată în consecinţă.
In legătură cu această reglementare pe care am analizat-o pe scurt este necesar să calificăm juridic obligaţia de indemnizare a victimei, obligaţie prevăzută în sarcina autorului prejudiciului, persoană lipsită de discernământ, dacă nu sunt întrunite condiţiile pentru ca altă persoană să răspundă pentru fapta sa. Două soluţii au fost propuse: unii susţin că suntem în prezenţa unei răspunderi civile delictuale subsidiare, având ca fundament fie „culpa obiectivă” ori „culpa fară imputabilitate”1, fie principiul echităţii sociale şi justiţiei comutative2; alţii apreciază că nu este vorba despre o răspundere civilă delictuală, ci de o obligaţie de reparare care are ca izvor de sine stătător echitatea sau, în alţi termeni, obligaţia de indemnizare a victimei nu este un raport de răspundere civilă, ci un raport obligaţional care îşi are izvorul său propriu în ideea de echitate. în ce ne priveşte, înclinăm să susţinem că obligaţia de indemnizare este una de răspundere delictuală, deoarece este evident că ea se naşte ca urmare a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită săvârşită de o persoană care în momentul respectiv nu avea discernământ; aşadar, ne găsim pe terenul răspunderii civile delictuale subsidiare, adică aflată în al doilea rând, cu caracter obiectiv, care are ca fundament, nu vinovăţia făptuitorului, ci ideea sau principiul echităţii4 ori ideea de garanţie care are ca suport echitatea.
