Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia
| Comentarii |
|
răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia, Reglementările vechiului şi noului cod civil aplicabile acestei răspunderi. Reglementarea răspunderii delictuale pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia în vechiul Cod civil. Reglementările privind răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia în textele noului Cod civil.
Reglementarea răspunderii delictuale pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia în vechiul Cod civil.
Codul civil român de la 1865 a consacrat principiul răspunderii pentru fapta proprie (art. 998-999)'. Realităţile sociale, experienţa şi trebuinţele sociale în continuă evoluţie au demonstrat însă că acest principiu nu trebuie să aibă şi nici nu are caracter exclusiv. El se poate dovedi, în unele situaţii, insuficient pentru victima care urmăreşte şi are dreptul de a obţine repararea integrală a prejudiciului care i-a fost injust cauzat. Aceasta pentru faptul că uneori autorul prejudiciului este o persoană fară discernământ, o persoană incapabilă sau una care desfăşoară anumite activităţi în favoarea şi sub autoritatea altuia, având o solvabilitate discutabilă. în multe cazuri de acest fel, victima riscă să nu poată obţine repararea integrală şi promptă a prejudiciului suferit şi repunerea sa în situaţia anterioară. Aşa se face că pentru ocrotirea intereselor victimei, legislaţia civilă a instituit, pe lângă regula răspunderii pentru fapta proprie, şi răspunderea pentru fapta altuia în sarcina unor persoane. Multă vreme s-a considerat că o asemenea răspundere ar exista exclusiv în spaţiul delictual. Numai că, de curând, având ca reper unele abordări şi reglementări din dreptul comparat, în doctrina juridică, s-a formulat opinia potrivit căreia şi în dreptul nostru, de lege lata, trebuie recunoscută existenţa răspunderii civile pentru fapta altuia şi în materie contractuală.
Aproape întreaga literatură de specialitate a susţinut fară ezitare că răspunderea delictuală pentru fapta altuia era reglementată în Codul civil de la 1865 doar în trei situaţii speciale, cu valoare de excepţii. Este vorba de textele art. 1000 alin. (2)-(5) noul Cod Civil unde erau instituite: răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite săvârşite de copiii lor minori [art. 1000 alin. (2) şi (5)]; răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale prepuşilor [art. 1000 alin. (3)]; răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite săvârşite de elevii sau, după caz, ucenicii aflaţi sub supravegherea lor [art. 1000 alin. (4)-(5)]. S-a apreciat că aceste ipoteze speciale erau de strictă interpretare şi aplicare1. De asemenea, s-a susţinut că ele ar avea la bază existenţa unor raporturi în temeiul cărora persoana răspunzătoare exercită o autoritate asupra autorului faptei prejudiciabile, constând, după caz, în supravegherea, educarea, creşterea ori controlul activităţii acelei persoane. Astfel, raporturile dintre cele două persoane sunt întotdeauna de subordonare; autorul faptei prejudiciabile este subordonat, adică se află sub controlul persoanei chemate de lege să răspundă civil pentru prejudiciile cauzate unui terţ prin faptele sale ilicite.
Mai mult, în ceea ce ne priveşte, într-un studiu relativ recent şi împotriva opiniei cvasiunanimă din doctrina noastră, având ca repere soluţiile doctrinei şi jurisprudenţei franceze, am propus ca de lege lata să fie recunoscută existenţa unui principiu de răspundere delictuală pentru fapta altora, rezultat din interpretarea dispoziţiei art. 1000 alin. (1) teza I din vechiul Cod civil; am propus ca domeniul de aplicare a acestui principiu să fie circumscris la sfera tuturor persoanelor fizice şi juridice care au obligaţia legală sau contractuală de a organiza, îndruma şi controla activitatea unor persoane a căror stare fizică, psihică sau chiar socială face necesară sau măcar justifică o grijă sau supraveghere mai specială. Propunerea noastră a avut un ecou pozitiv în unele lucrări publicate în ultima vreme sub imperiul vechiului Cod civil.
Din punctul de vedere al fundamentului lor teoretic, ipotezele speciale de răspundere pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia care erau prevăzute de art. 1000 alin. (2)-(5) din vechiul Cod civil diferă unele de altele. Astfel, în opinia cvasi-generală, răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori, precum şi răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru prejudiciile cauzate de elevi şi ucenicii lor minori s-a susţinut că sunt cazuri de răspundere subiectivă, fundamentate pe ideea de culpă prezumată a persoanelor chemate de lege să răspundă, adică a părinţilor, institutorilor şi respectiv artizanilor; cu toate acestea, într-o opinie separată s-a susţinut că de lege lata răspunderea părinţilor reglementată de art. 1000 alin. (2) din vechiul Cod civil este obiectivă, fară culpă, fundamentându-se pe ideea de garanţie, care are ca suport riscul social ori solidaritatea familială dintre părinţi şi copii. Referitor la răspunderea comitenţilor s-a considerat că este o răspundere obiectivă, fundamentată pe ideea de garanţie, având ca suport riscul de activitate1; într-o altă opinie, s-a afirmat că ar fi vorba de o răspundere obiectiv-subiectivă, întemeiată pe un fundament mixt rezultat din grefarea ideii de garanţie pe ideea culpei prezumate în sarcina comitentului. De asemenea, atunci când am propus recunoaşterea existenţei răspunderii pentru prejudiciul cauzat de altul cu valoare de principiu, consacrat în art. 1000 alin. (1), prima teză din vechiul Cod civil am afirmat că am fi în prezenţa unei răspunderi obiective al cărei fundament constă în aceeaşi obligaţie de garanţie, răspundere care nu poate fi înlăturată decât prin proba existenţei unei cauze străine: forţa majoră, fapta victimei sau fapta unui teii ; în acelaşi context, susţineam că este necesar să se admită, chiar de lege lata, că şi răspunderea părinţilor, precum şi a institutorilor şi artizanilor este tot obiectivă, fară culpă; în caz contrar, s-ar ajunge la o situaţie greu de înţeles; astfel, atât timp cât la baza răspunderii părinţilor se află o culpă prezumată, ar fi inadmisibil să se reţină în sarcina altor persoane care au obligaţia de a supraveghea un minor, cum sunt alţi membrii ai familiei, tutorii, asistenţii matemali etc., o răspundere obiectivă, fară vinovăţie; în acest fel, situaţia celor care ar răspunde pe temeiul principiului consacrat în art. 1000 alin. (1) teza I ar fi mai dificilă decât a părinţilor, aceştia din urmă putând, cel puţin teoretic, să înlăture prezumţia relativă de culpă impusă în sarcina lor.
Reglementările privind răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia în textele noului Cod civil.
Redactorii noului Cod civil nu au rămas insensibili la discuţiile, propunerile, controversele şi evoluţiile care au avut loc mai ales în ultimele 5-6 decenii în spaţiul răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate terţilor prin fapta ilicită a altuia. De asemenea, s-au avut în vedere şi unele soluţii doctrinale, jurisprudenţiale şi chiar legislative promovate în această materie şi în alte state europene, pentru a răspunde prompt şi eficace la trebuinţele sociale. Aşa se explică faptul că materia este esenţial reorganizată în cuprinsul noilor reglementări. în capitolul consacrat în principal răspunderii civile delictuale, răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia îşi are sediul într-o secţiune separată, art. 1372-1374. Examinarea acestor texte permite uşor să se constate că sunt reglementate doar două cazuri sau ipoteze în care o persoană poate fi obligată să răspundă pentru un prejudiciu cauzat unei terţe persoane prin fapta ilicită a altuia sau altora. Astfel, în art. 1372 este instituit un principiu general de răspundere pentru prejudiciul cauzat altuia prin fapta unui minor sau a unei persoane aflată sub interdicţie judecătorească, răspundere ce se angajează în sarcina aceluia care în temeiul legii, al unui contract sau al unei hotărâri judecătoreşti are obligaţia să-l supravegheze pe autorul faptei prejudiciabile. Al doilea caz este reglementat în art. 1373 şi constă în răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate terţilor prin faptele ilicite ale prepuşilor. în art. 1374, ultimul din această secţiune, sunt prevăzute regulile în funcţie de care se rezolvă concursul între răspunderea diferitelor persoane pentru prejudiciile cauzate prin faptele altora, respectiv între răspunderea părinţilor şi a celorlalte persoane care ar putea avea obligaţia de supraveghere a autorului prejudiciuh: . minor sau interzis judecătoresc, precum şi între răspunderea acestora şi cea a comitentului pentru prepusul său minor. Vom analiza aceste două cazuri în ordinea în care sunt reglementate şi fiecare cu specificul regimului său juridic.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia
