Răspunderiea persoanei juridice pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie
| Comentarii |
|
răspunderiea persoanei juridice pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie, Sediul legal. Răspunderea persoanei juridice pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale organelor sale de conducere şi administrare este o răspundere pentru fapta proprie. Condiţiile, fundamentul şi domeniul de aplicare al răspunderii persoanei juridice pentru fapta proprie. Răspunderea proprie a persoanelor care alcătuiesc organul persoanei juridice sau au individual această calitate.
Sediul legal.
Cadrul general al înfiinţării, organizării, funcţionării şi încetării persoanelor juridice este stabilit în titlul VI, Cartea I „Despre persoane”, în art. 187-251. Ele sunt de două feluri: de drept privat şi de drept public. Indiferent din ce categorie fac parte, persoanele juridice sunt subiecte de drept civil. Participarea în nume propriu la circuitul civil, prin încheierea de acte juridice şi săvârşirea de fapte juridice, face necesară, atunci când este cazul, şi angajarea răspunderii lor delictuale sau contractuale. Răspunderea delictuală poate fi, la fel ca în cazul persoanelor fizice, pentru prejudiciile cauzate prin fapta ilicită proprie, pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale altor persoane (art. 1372-1374 C. civ.) ori pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale sau ruina edificiului (art. 1375-1380 C. civ.).
Răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie este reglementată în art. 1357-1371 coroborate cu prevederile art. 219 şi art. 221 din acelaşi nou C. civ. Textele Codului civil se completează cu prevederile altor legi şi acte normative care se aplică diferitelor categorii de persoane juridice, cum sunt: societăţile comerciale1, asociaţiile şi fundaţiile, unităţile administrativ-teritoriale, autorităţile publice cu personalitate juridică etc.
Reglementările generale privind răspunderea pentru fapta proprie le-am analizat în contextul abordării răspunderii atunci când fapta ilicită este săvârşită de o persoană fizică (art. 1357-1371 C. civ.). Urmează că vom avea în vedere doar dispoziţiile în materie care privesc exclusiv răspunderea pentru fapta proprie a persoanelor juridice, dispoziţii care îi conferă câteva elemente de specificitate. Astfel, art. 219 prevede: „(1) Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. (2) Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală şi solidară a celor care le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi”. De asemenea, în ce priveşte răspunderea persoanelor juridice de drept public, art. 221 C. civ. precizează: „Dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organelor lor, în acelaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat”.
Răspunderea persoanei juridice pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale organelor sale de conducere şi administrare este o răspundere pentru fapta proprie.
După cum am arătat, art. 219 şi art. 221 C. civ. prevăd că „faptele ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana juridică” şi respectiv „persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele (...) ilicite ale organelor de conducere”. Faţă de aceste formulări ale textelor legale, se pune problema dacă răspunderea delictuală a persoanelor juridice este o răspundere pentru propria faptă sau, dimpotrivă, pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia.
Răspunsul la această întrebare depinde de teoria pe care o împărtăşim despre natura persoanei juridice şi fundamentul său, care au constituit şi mai constituie şi astăzi o preocupare deloc neglijabilă în doctrina juridică şi chiar în jurisprudenţă, fară a putea spune că problema ar fi în sfârşit rezolvată. în contextul discuţiilor care au avut loc, în doctrina juridică occidentală s-au elaborat mai multe teorii, cum sunt: teoria ficţiunii, teoria realităţii (având ca variante: teoria proprietăţii colective, teoria patrimoniului de afectaţiune, teoria realităţii concrete - în următoarele versiuni: teoria organică, teoria voinţei colective, teoria instituţiei, teoria realităţii tehnice). În literatura juridică din ţara noastră, mai ales în vechiul regim, s-au susţinut: teoria dublului colectiv - pentru persoanele juridice înfiinţate de statul socialist, teoria realităţii tehnice, teoria colectivului specific şi teoria colectivului unic‘.
În ce ne priveşte, făcând abstracţie de dezbaterile filosofico-juridice asupra fundamentului persoanei juridice, credem că persoana juridică poate fi concepută şi definită ca fiind o entitate juridică creată potrivit legii de o persoană sau de mai multe persoane fizice sau juridice, cu statut de subiect de drept autonom, care participă în nume propriu la viaţa juridică, fiind titulară de drepturi şi obligaţii proprii şi având o răspundere juridică proprie, distinctă de persoanele care au constituit-o sau o alcătuiesc. Respectarea formelor şi condiţiilor prevăzute de lege asigură existenţa şi întrunirea elementelor sale constitutive - organizare de sine stătătoare, patrimoniu propriu, scop licit şi moral - şi a atributelor de identificare - naţionalitate, denumire, sediu şi altele (art. 187 şi art. 225-231 Noul Cod Civil). Această concepţie despre persoana juridică rezultă şi din cuprinsul art. 188 noul cod civil unde se precizează: „Sunt persoane juridice entităţile prevăzute de lege, precum şi orice alte organizaţii legal înfiinţate care, deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile prevăzute de art. 187”, adică au o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui scop licit şi moral, în acord cu interesul general.
Definiţia noastră formulată în concordanţă cu reglementările în materie ale noului Cod civil apreciem că exprimă concepţia organicistă, potrivit căreia fiinţa persoanei juridice se exprimă prin organele sale în vederea realizării unor interese licite, juridic recunoscute şi protejate de lege, organe care sunt părţi intrinseci, alcătuitoare ale acesteia. Voinţa persoanei juridice se formează şi se manifestă prin organele sale. Aşadar, atunci când vorbim de organele persoanei juridice, nu avem în vedere două entităţi juridice sau subiecte de drept distincte: pe de o parte, persoana juridică şi, pe de altă parte, organele persoanei juridice. Dimpotrivă, ne aflăm în prezenţa unui singur subiect de drept civil: persoana juridică, a cărei fiinţă de sine stătătoare, distinctă şi autonomă se exprimă prin organele sale. Persoana juridică nu este o ficţiune, ci o realitate de necontestat, obiectivată prin elementele sale constitutive şi de identificare.
Pe cale de consecinţă, faptele ilicite şi prejudiciabile săvârşite de organele de conducere şi administrare ale persoanelor juridice în legătură cu funcţiile încredinţate sunt faptele ilicite ale însăşi persoanei juridice. De aici rezultă că răspunderea delictuală a persoanei juridice este, în aceste condiţii, o răspundere pentru fapta ilicită proprie1. Nu este şi nu poate fi acceptată părerea confonn căreia structura corporativă a persoanei juridice ar presupune „în mod necesar un transfer de putere şi răspundere între persoana juridică şi organele acesteia”'; puterea organelor persoanei juridice este şi rămâne a persoanei juridice şi se exercită prin organele sale ca părţi alcătuitoare; acceptarea afirmaţiei de mai sus, ar însemna negarea a însăşi existenţei persoanei juridice şi ar contrazice faptul de necontestat că activitatea organelor sale de conducere şi administrare este însăşi activitatea acesteia.
Condiţiile, fundamentul şi domeniul de aplicare al răspunderii persoanei juridice pentru fapta proprie.
Angajarea acestei răspunderi poate avea loc numai dacă sunt îndeplinite anumite condiţii. în primul rând, trebuie să fie prezente şi dovedite trei dintre condiţiile generale: prejudiciul, fapta ilicită a organului de conducere sau administrare şi raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu. Prejudiciul şi raportul de cauzalitate nu prezintă particularităţi sau elemente de specificitate. în schimb, fapta ilicită se caracterizează prin aceea că este săvârşită de persoana sau persoanele care au calitatea de organe de conducere sau administrare ale persoanei juridice, cum ar fi: autorizarea sau ordonarea desfăşurării unei activităţi ilicite sau periculoase prin care se aduce atingere securităţii persoanelor; lansarea pe piaţă a unui produs defectuos; utilizarea de maşini, utilaje sau instalaţii neconforme standardelor; ridicarea şi folosirea de imobile cu încălcarea normelor de urbanism sau de securitate; ruperea cu rea-credinţă a negocierilor neorganizate prin acordul părţilor începute în scopul încheierii unui contract; desfăşurarea sau încurajarea unei activităţi de concurenţă neloială etc.
Cele trei condiţii trebuie să fie probate de victimă. Subliniem că în opinia noastră condiţia vinovăţiei dovedite a organului de conducere care a săvârşit fapta ilicită şi prejudiciabilă nu este necesară. Răspunderea persoanei juridice, în raporturile cu victima, este obiectivă, fară vinovăţie. Vinovăţia nu se poate transpune de la persoana fizică sau persoanele fizice care au săvârşit fapta ilicită în calitate de organ sau organe ale persoanei juridice. Mai mult, în cele mai frecvente situaţii, victima nu este ţinută să dovedească nici identitatea acelor persoane. Fundamentul răspunderii fară vinovăţie a persoanei juridice constă în ideea sau obligaţia de garanţie, în sensul de îndatorire a tuturor persoanelor juridice de a garanta celorlalţi că organele lor de conducere şi administrare, prin actele şi faptele lor, nu le vor cauza prejudicii injuste. Suportul obligaţiei de garanţie este riscul de activitate pe care persoanele juridice îl introduc în societate prin însăşi faptul existenţei şi activităţii lor în realizarea scopului licit pentru care au fost înfiinţate.
Pe lângă condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, în cazul răspunderii persoanelor juridice mai este necesară şi o condiţie specială: fapta ilicită trebuie să fi fost săvârşită de organele de conducere sau administrare în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor care le-au fost încredinţate. Această condiţie specială este prevăzută expres în art. 219 alin. (1), parte finală C. civ. Prin urmare, dacă fapta ilicită săvârşită de persoana sau persoanele care au calitatea de organ sau, după caz, de organe ale persoanei juridice este cu totul străină de funcţiile lor, nu poate constitui fapta ilicită a persoanei juridice; ea angajează doar răspunderea exclusivă a acelor persoane, în condiţiile art. 1357-1371 C. civ. De asemenea, în situaţiile în care persoana fizică săvârşeşte fapta ilicită în calitate de simplu prepus şi nicidecum în aceea de organ al persoanei juridice, răspunderea acesteia din urmă se poate angaja ca o răspundere pentru prejudiciile cauzate prin fapta ilicită a altuia, adică în calitate de comitent pentru prejudiciul cauzat prin fapta prepusului, cu aplicarea dispoziţiilor art. 1373 C. civ.
In legătură cu această condiţie specială este necesar să stabilim ce se înţelege prin aceea că faptele ilicite trebuie să aibă „legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate”. In literatura de specialitate, până în prezent, sub imperiul reglementărilor din art. 35 alin. (3) al Decretului nr. 31/1954, astăzi abrogate, au fost susţinute două interpretări: una extensivă, largă2 şi alta restrictivă şi circumstanţiată3. In ce ne priveşte, susţinem o interpretare extensivă înscrisă însă în limite raţionale. Astfel, răspunderea persoanei juridice intervine ori de câte ori fapta ilicită a fost săvârşită de organul său de conducere sau administrare în îndeplinirea strictă a atribuţiilor sau în vederea realizării scopului funcţiilor încredinţate. De asemenea, răspunderea se va angaja şi atunci când organul respectiv a acţionat prin depăşirea atribuţiilor, prin deviere de la scopul funcţiilor încredinţate ori exercitarea abuzivă a acestora, cu condiţia ca între fapta ilicită şi funcţie să existe o legătură necesară, iar fapta ilicită să fi fost săvârşită în interesul persoanei juridice ori să existe cel puţin aparenţa că în acel moment şi loc s-a acţionat în interesul acesteia. Dacă în momentul săvârşirii faptei, victima a cunoscut că s-a acţionat peste limitele atribuţiilor sau printr-un exerciţiu abuziv al acestora ori în afara scopului funcţiilor încredinţate, adică în interes propriu, această condiţie nu este îndeplinită şi persoana juridică nu va răspunde. în orice caz, condiţia lipseşte în toate acele cazuri în care fapta ilicită a fost săvârşită de organul de conducere în afara scopului persoanei juridice, precum şi atunci când respectiva faptă nu are nicio legătură cu funcţia încredinţată, chiar dacă este săvârşită în timpul exercitării acesteia. Aşadar, persoana juridică nu va răspunde în ipoteza în care fapta ilicită a organului de conducere este total separată sau detaşabilă de funcţia încredinţată. Desigur că decelarea acestor situaţii rămâne o sarcină importantă şi dificilă a instanţelor de judecată pentru fiecare caz în parte.
Răspunderea proprie a persoanelor care alcătuiesc organul persoanei juridice sau au individual această calitate.
Cu toate că persoana juridică răspunde pentru fapta proprie pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite săvârşite de organele sale, nu înseamnă că persoanele care au această calitate sau alcătuiesc organele colective de conducere (consiliul de administraţie, consiliul director etc.) nu ar putea suporta nicio consecinţă sub acest aspect. Dimpotrivă, împrejurarea că fapta organului de conducere sau de administrare este considerată fapta persoanei juridice însăşi, nu numai că nu exclude, dar chiar face necesară finalmente şi o răspundere proprie a acestor persoane. în acest sens, art. 219 alin. (2) noul Cod Civil prevede: „Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală şi solidară a celor care le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi”.
Angajarea răspunderii personale a celor care au săvârşit fapta ilicită şi prejudiciabilă are loc dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 1357-1371 noul Cod Civil într-o atare ipoteză, există simultan două raporturi juridice de răspundere: între persoana juridică şi terţul, victimă-prejudiciată, în temeiul art. 219 alin. (1) noul Cod Civil şi, pe de altă parte, între persoana sau persoanele care au săvârşit fapta prejudiciabilă în calitate de organ sau, după caz, de membrii ai organului colectiv de conducere sau administrare al persoanei juridice şi terţul prejudiciat. Victima va putea chema în judecată, fie numai persoana juridică, fie doar persoanele în cauză sau pe toate acestea pentru a răspunde solidar, în conformitate cu prevederea art. 1382 noul Cod Civil, unde se dispune: „Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi în solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat”.
De cele mai multe ori terţul prejudiciat acţionează numai persoana juridică pentru a fi obligată la repararea prejudiciului, pentru motivul că aceasta este, de regulă, solvabilă şi răspunderea ei este obiectivă, fară a fi necesară dovada vinovăţiei. De asemenea, răspunderea persoanei juridice este independentă şi nu depinde de dovada existenţei unei răspunderi personale a celui sau celor care au activat în calitate de organ de conducere atunci când au săvârşit fapta care a cauzat prejudiciul1.
Atunci când persoana juridică obligată la reparare plăteşte victimei despăgubiri, ea are dreptul să se întoarcă cu o acţiune în regres împotriva persoanelor care au săvârşit fapta în calitate de organ de conducere sau de administrare. Temeiul legal al dreptului de regres sunt prevederile art. 1384 şi art. 1456 noul Cod Civil Confonn art. 220 alin. (1) noul Cod Civil, acţiunea în răspundere împotriva administratorilor, cenzorilor, directorilor şi altor persoane care au activat în calitate de membrii ai organelor persoanei juridice pentru prejudiciile cauzate prin încălcarea îndatoririlor stabilite în sarcina lor aparţine, în numele persoanei juridice, organului de conducere competent, care va decide cu majoritatea cerută de lege sau, în lipsă, cu majoritatea cerută de prevederile statutare.
Uneori, organul persoanei juridice care a săvârşit fapta ilicită constând într-o hotărâre nelegală a cărui punere în executare a fost prejudiciabilă este alcătuit din două sau mai multe persoane. Art. 219 alin. (2) noul Cod Civil prevede că răspunderea lor personală este solidară. Numai că hotărârile acestor organe se adoptă cu respectarea unui anumit cvorum de prezenţă şi de voturi pentru. De aceea, cei care au votat împotriva hotărârii în cauză, s-au abţinut de la vot sau au absentat nu pot fi chemaţi să răspundă nici faţă de victimă şi nici faţă de persoana juridică. De regulă, nimeni nu răspunde decât atunci când a săvârşit singur sau împreună cu alţii o faptă ilicită proprie. Răspunderea pentru altul nu se poate prezumă; ea trebuie obligatoriu prevăzută expres şi explicit de lege.
Soluţia este aceeaşi şi în cazul când prejudiciul este cauzat prin neluarea unei hotărâri, fiind răspunzători numai aceia care, prin votul lor, au împiedicat adoptarea ei.
Persoanele care alcătuiesc organul persoanei juridice răspund în solidar, atât faţă de victimă, cât şi faţă de persoana juridică. Soluţia este consacrată expres în art. 219 alin. (2) noul Cod Civil Aşadar, în cadrul acţiunii în regres, persoana juridică are direct din lege beneficiul solidarităţii, ca o excepţie de la prevederea art. 1383 noul Cod Civil care reglementează raporturile dintre codebitori solidari. În schimb, solidaritatea nu operează în raporturile dintre membrii organului colectiv de conducere, ceea ce înseamnă că între ei sarcina reparatorie se împarte proporţional în funcţie de măsura în care a participat fiecare la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenţia sau gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită; în cazul în care nici astfel nu se poate stabili sarcina reparaţiei, fiecare va contribui în mod egal la repararea prejudiciului.
