Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general
| Comentarii |
|
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general, Principiul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general, Domeniul de aplicare. Noţiunea de pază a lucrului. Paza juridică şi paza materială a lucrului. Sfera persoanelor care au calitatea de păzitori juridici ai lucrurilor. Transmiterea şi scindarea pazei juridice. Problema calităţii de păzitor juridic a persoanelor lipsite de discernământ. Persoanele îndreptăţite să invoce răspunderea prevăzută de art. 1376 noul C. civ. Răspunderea în cazul coliziunii de vehicule. Răspunderea civilă în situaţia când între victimă şi păzitorul juridic al lucrului a existat un contract privind folosirea acelui lucru în executarea contractului. Răspunderea civilă în cazul prejudiciilor produse de un lucru beneficiarului unui serviciu gratuit şi benevol prestat de către păzitorul juridic al lucrului în cauză. Răspunderea civilă în ipoteza în care victima a folosit clandestin lucrul altuia care i-a cauzat un prejudiciu. Enunţarea diferitelor teorii privind fundamentul acestei răspunderi elaborate sub imperiul dispoziţiilor vechiului Cod civil. Fundamentul acestei răspunderi în textele noului Cod civil. Condiţiile răspunderii. Efectele răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri.
Principiul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general.
Existenţa în dreptul nostru civil a răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general, cu valoare de principiu, a fost recunoscută, sub imperiul vechiului Cod civil, numai la începutul secolului trecut, sub presiunea realităţilor şi trebuinţelor sociale determinate de revoluţia industrială, obiectivată în dezvoltarea maşinismului şi în progresul tehnic, care au fost urmate de înmulţirea accidentelor cauzate de maşini, instalaţii, utilaje şi alte lucruri neînsufleţite; în asemenea cazuri, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, înainte vreme, putea fi angajată numai în condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, victima trebuind să dovedească greşeala sau vinovăţia proprietarului acelui lucru; cum o astfel de probă era grea sau, uneori, imposibil de făcut, victima, deşi inocentă, era pusă în situaţia total nedreaptă de a suporta singură povara păgubirii.
Această stare a lucrurilor profund injustă pentru victimele diferitelor accidente tot mai frecvente nu putea fi menţinută la nesfârşit. Este motivul pentru care, în urmă cu un secol, influenţate fiind de evoluţiile şi noile interpretări ale dreptului francez', doctrina noastră şi jurisprudenţă au dat o interpretare creatoare textului art. 1000 alin. (1), parte finală, din Codul civil de la 1865, unde se prevedea: „Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat (...) de lucrurile ce sunt sub paza noastră”. Astfel, deşi iniţial acest text s-a considerat că este doar o prevedere cu caracter introductiv faţă de dispoziţiile următoare ale aceluiaşi articol 1000 şi faţă de prevederile art. 1001 şi 1002 (care reglementau cele trei cazuri de răspundere pentru fapta altuia - art. 1000 alin. (2)-(5) -, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale - art. 1001 - şi răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului - art. 1002), a sfârşit prin a fi considerat că instituie un principiu general de răspundere pentru prejudiciile cauzate de lucrurile ce le avem sub pază. A avut loc ceea ce s-a afirmat mai târziu a fi „revolta faptelor împotriva codului”.
Practica judiciară a consacrat sporadic această nouă interpretare începând din anul 19072, aşa încât în deceniul al patrulea al secolului al XX-lea, instanţele de judecată au recunoscut fără rezerve şi constant că prin dispoziţia art. 1000 alin. (1), parte finală, s-a instituit o răspundere cu aplicabilitate generală pentru prejudiciile cauzate de lucruri. Pe baza jurisprudenţei, doctrina juridică a construit şi regimul juridic special al acestei răspunderi.
Această construcţie doctrinară şi jurisprudenţială a fost avută în vedere la redactarea textelor în materie din Noul Cod Civil, care consacră expres, explicit şi cuprinzător răspunderea generală, cu valoare de principiu, pentru prejudiciile cauzate de lucrurile ce le avem sub pază. Reglementările îşi au sediul în art. 1376, coroborat cu prevederile art. 1377 şi 1379-1380 noul cod civil Astfel, principiul răspunderii pentru lucruri este prevăzut în art. 1376 alin. (1) noul Cod Civil, unde se dispune: „(1) Oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa”. în cele ce urmează, vom prezenta regimul juridic specific al acestei ipoteze de răspundere având ca repere textele în domeniu ale noului Cod civil, precum şi contribuţiile doctrinei şi jurisprudenţei în materie.
Domeniul de aplicare.
Determinarea lucrurilor cauzatoare de prejudicii pentru care se angajează răspunderea prevăzută de art. 1376 noul Cod Civil în
scopul circumscrierii domeniului de aplicare a acestei răspunderi trebuie să avem în vedere dispoziţia art. 1376 alin. (1) noul Cod Civil care, aşa cum arătam, prevede că orice persoană este obligată să repare „prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa”. Din această formulare rezultă că pentru a duce la antrenarea răspunderii, „lucrul” trebuie să îndeplinească o singură condiţie, aceea de a se fi aflat, în momentul cauzării prejudiciului, „sub paza” persoanei chemată de lege să răspundă. Textul nu face nicio distincţie între diferitele categorii de lucruri care pot cauza prejudicii. Ca atare, în principiu, trebuie să admitem că răspunderea poate interveni pentru prejudiciul cauzat de orice lucru, indiferent de natura sa.
în literatura de specialitate şi în practica judiciară s-au făcut unele încercări de limitare a răspunderii pentru lucruri, în funcţie de anumite distincţii sau clasificări ale acestora. Astfel, sub imperiul vechiului Cod civil, având în vedere o posibilă clasificare a lucrurilor în „periculoase” şi „nepericuloase”, s-a propus restrângerea răspunderii doar la prejudiciile cauzate de lucrurile periculoase, deoarece numai în cazul lor se justifică instituirea unei răspunderi agravate; pe cale de consecinţă, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile nepericuloase ar urma să se angajeze numai în condiţiile răspunderii pentru fapta proprie a păzitorului unui asemenea lucru". Alţi autori au pus problema dacă nu ar fi bine ca, ţinând cont de clasificarea bunurilor în mobile şi imobile ori în lucruri cu dinamism propriu aflate în mişcare sau lucruri inerte aflate în repaus, răspunderea agravantă pentru lucruri să fie limitată numai la prejudiciile cauzate de lucrurile mobile, cu dinamism propriu, aflate în mişcare.
Toate aceste încercări au fost respinse. Atât textul art. 1000 alin. (1), parte finală, din vechiul Cod civil, cât şi prevederea art. 1376 alin. (1) noul Cod Civil, nu oferă nici un temei pentru a limita răspunderea doar la unele categorii de lucruri, în funcţie de diferitele clasificări posibile ale acestora. Urmează că această răspundere se poate antrena pentru prejudiciile cauzate de orice lucru aflat în paza unei persoane, cu excepţia celor pentru care există reglementări speciale, cum sunt: ruina edificiului (art. 1378 noul Cod Civil); produsele cu defecte (Legea nr. 240/2004); instalaţii şi energie nucleară, în caz de accidente nucleare (Legea nr. 703/2001); aeronave (Codul aerian adoptat prin O.G. nr. 29/1997). De asemenea, răspunderea nu se antrenează pentru prejudiciile cauzate de lucrurile care n-au fost încă apropriate de către nimeni şi nu se află în paza unei persoane, cum sunt: aerul din atmosferă, radiaţiile naturale, energiile naturale încă necaptate etc.; desigur că în măsura în care, prin dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, ele vor fi sau sunt apropriate de către om, se impune şi angajarea răspunderii prevăzută de art. 1376 alin. (1) din Codul civil.
în final, mai trebuie precizat că răspunderea pentru lucruri nu se va aplica, de regulă, în acele situaţii în care lucrul a fost doar un simplu instrument de care omul s-a folosit în cauzarea prejudiciului. De exemplu, folosirea unui lucru pentru a săvârşi o faptă ilicită cu intenţie (distrugerea unui bun, vătămarea integrităţii corporale a altei persoane, uciderea unei persoane etc.). în asemenea ipoteze, între lucru şi prejudiciu nu există un raport de cauzalitate suficient de caracterizat; cauza prejudiciului este în exclusivitate comportamentul sau fapta ilicită a omului şi se va angaja răspunderea pentru fapta proprie a autorului. în opinia noastră, răspunderea pe care o analizăm intervine numai atunci când lucrul a cauzat prejudiciul în timpul cât, din anumite motive, a ieşit de sub controlul omului şi mai ales atunci când împrejurarea concretă în care lucrul a cauzat prejudiciul îndeplineşte condiţiile de existenţă a cazului fortuit.
Noţiunea de pază a lucrului.
în ipoteza în care un lucru a cauzat un prejudiciu, se pune problema de a determina persoana răspunzătoare, chemată de lege să repare acel prejudiciu. Textul art. 1376 alin. (1) precizează că va răspunde întotdeauna persoana care are lucrul „sub paza sa”. Dar ce se înţelege prin paza lucrului?
Vechiul Cod civil nu a definit „paza lucrului”. Doctrina şi jurisprudenţă au apreciat totuşi că prin paza lucrului se înţelege „paza juridică”. Aşa s-a ajuns să se afirme că pentru prejudiciul cauzat de un lucru este răspunzătoare persoana care, în momentul producerii acestuia, avea paza juridică a lucrului. Prin paza juridică se înţelege puterea de direcţie, control şi supraveghere pe care o persoană o poate exercita, în mod independent, asupra unui lucru sau animal. Această definiţie a fost preluată în esenţa ei în textul art. 1377 noul Cod Civil, care defineşte noţiunea de pază a lucrului astfel: „In înţelesul art. 1375 şi 1376 are paza animalului sau a lucrului proprietarul sau cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu ”.
Temeiul pazei juridice constă, de regulă, într-un drept, care îi conferă păzitorului juridic autoritatea, adică puterea independentă de direcţie, control şi supraveghere asupra lucrului; dreptul păzitorului asupra lucrului poate fi un drept real, în principiu, dreptul de proprietate sau un drept personal, cum ar fi dreptul locatarului, comodatarului, depozitarului etc. Am afirmat că temeiul pazei juridice este, de regulă, un drept, deoarece sunt şi situaţii în care un lucru sau animal cauzează un prejudiciu aflându-se doar în fapt sub controlul şi supravegherea unei persoane, fără nici un temei legitim şi chiar împotriva voinţei celui care are un drept asupra acestuia, cum este persoana care a furat un lucru sau animal sau este găsitorul lui. Jurisprudenţă noastră a statuat constant că, în astfel de ipoteze, calitatea de păzitor juridic şi deci de persoană răspunzătoare revine aceluia ,care şi-a însuşit în fapt, fară să aibă un drept, puterea independentă de control şi supraveghere asupra lucrului sau animalului altuia. în această ordine de idei, sub imperiul vechiului C. civ., s-a arătat că paza juridică „nu se confundă cu niciuna din noţiunile juridice legate de proprietate, posesiune, drept legitim etc., ci este determinată exclusiv de existenţa posibilităţii de a exercita în fapt, independent, o putere de direcţie, control şi supraveghere asupra lucrului” sau animalului.
în concluzie, temeiul pazei juridice nu constă în exclusivitate în dreptul de control şi supraveghere, adică nu este întotdeauna o autoritate de drept. Acest temei este mai larg. Textul art. 1377 precizează că paza juridică poate consta şi în exercitarea „în fapt” în mod independent a controlului şi supravegherii asupra lucrului sau animalului. De aceea, pentru circumscrierea noţiunii de pază juridică a lucrului trebuie să recurgem în mod necesar la criteriul „direcţiei intelectuale”, potrivit căreia ea constă în simpla putere de fapt de a exercita, în mod independent, direcţia, controlul şi supravegherea lucrului sau animalului. Numai din această perspectivă este posibilă explicarea angajării răspunderii, în calitate de păzitor juridic, a acelei persoane care a dobândit în mod nelegitim autoritatea asupra lucrului sau animalului, adică puterea de direcţie, control şi supraveghere, pe care o exercită sau cel puţin o poate exercita independent, fară a fi subordonată altei persoane. La aceasta mai trebuie subliniat că textul art. 1377 precizează că păzitorul juridic se serveşte de lucrul sau animalul respectiv în interes propriu, ceea ce poate avea loc în mod direct şi personal, când cumulează calitatea de păzitor juridic cu aceea de păzitor material, ori prin intermediul altei sau altor persoane, dar sub ordinele, controlul şi supravegherea sa intelectuală, situaţie în care aşa cum vom vedea paza materială a lucrului sau animalului este despărţită de paza juridică.
Paza juridică şi paza materială a lucrului.
Paza juridică se deosebeşte de paza materială asupra unui lucru. Aşa cum am arătat mai sus, paza juridică este puterea de direcţie, control şi supraveghere pe care o persoană o exercită în drept sau în fapt, în mod independent, asupra lucrului de care se serveşte direct sau indirect în interes propriu. Prin paza materială înţelegem tot o putere de direcţie, control şi supraveghere pe care o persoană o exercită asupra unui lucru, sub autoritatea păzitorului juridic şi în interesul acestuia. Aşadar, păzitorul material al lucrului nu exercită respectiva putere în mod independent şi nici în interesul său; el supraveghează, controlează şi direcţionează lucrul la ordinele şi instrucţiunile păzitorului juridic şi în interesul acestuia.
Adeseori se întâmplă ca paza juridică şi paza materială să fie exercitate de una şi aceeaşi persoană. Sunt însă situaţii foarte frecvente în care paza materială se exercită de către o altă persoană decât păzitorul juridic, cum este, de exemplu, prepusul acestuia. Păzitorul material nu răspunde niciodată în baza art. 1376 alin. (1) noul Cod Civil; el poate să răspundă numai pentru fapta proprie în condiţiile art. 1357 şi urm. noul Cod Civil Obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat de lucru, în baza art. 1376 alin. (1), revine numai păzitorului său juridic.
In concluzie, pentru angajarea acestei răspunderi este suficient ca păzitorul juridic să păstreze lucrul în serviciul şi interesul său, având asupra lui o direcţiune intelectuală; el nu trebuie să se găsească într-un contact material, direct şi nemijlocit cu lucrul în cauză. Un asemenea contact este specific pazei materiale.
Sfera persoanelor care au calitatea de păzitori juridici ai lucrurilor.
In primul rând, aşa cum prevede art. 1377 noul Cod Civil, această calitate o are proprietarul lucrului, care poate exercita plenar toate atributele proprietăţii - posesia, folosinţa şi dispoziţia - independent de orice puteri ale altei persoane. în favoarea şi sarcina proprietarului operează o prezumţie relativă de păzitor juridic al lucrului aflat în proprietatea sa. Prezumţia în cauză poate fi înlăturată atunci când proprietarul dovedeşte că lucrul său, în momentul când a cauzat prejudiciul, se afla în paza juridică legitimă sau nelegitimă, de drept sau de fapt, a unei alte persoane.
în literatura de specialitate s-a arătat, pe drept cuvânt, că sub raportul răspunderii pentru lucruri, calitatea de păzitor juridic nu încetează automat prin neuz, prin pierderea sau abandonarea lucrului atât timp cât o altă persoană nu a dobândit ea puterea de a exercita independent şi în interesul său direcţia, controlul şi supravegherea acestuia. Soluţia se întemeiază pe dispoziţia art. 1375 noul Cod Civil care, la fel ca textul art. 1001 vechiul noul Cod Civil, în materia răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animalele care le avem sub pază, prevede că proprietarul răspunde şi atunci când animalul „a scăpat de sub paza sa”, prevedere care „mutatis mutandis” se aplică şi în cazul răspunderii pentru lucruri, paza lor juridică fiind definită identic în art. 1377 C. civ.
în situaţia în care un lucru se află în proprietate comună pe cote-părţi sau în devălmăşie, răspunderea coproprietarilor este solidară pentru prejudiciul cauzat de lucrul comun (art. 1382 noul Cod Civil), prezumându-se că toţi sunt simultan şi concurent păzitori juridici ai acestuia; prezumţia poate fi înlăturată dacă se face dovada că, în momentul în care a cauzat prejudiciul, numai unul sau unii dintre ei exercitau în fapt şi independent puterea de direcţie, control şi supraveghere asupra lucrului; aceasta se întâmplă, de pildă, atunci când prin acordul lor de voinţă coproprietarii sau codevălmaşii au încredinţat folosinţa exclusivă a bunului unuia dintre ei ori în cazul în care unul dintre aceştia a uzurpat drepturile concurente ale celorlalţi. De asemenea, în ipoteza proprietăţii periodice, fiecare proprietar succesiv este păzitorul lucrului sau lucrurilor în intervalul de timp în care exercită atributul folosinţei asupra lor.
Privitor la lucrurile dintr-o moştenire vacantă trebuie să avem în vedere reglementările în materie din art. 1135-1140 C. civ. Dreptul de a le culege îl are comuna, oraşul sau, după caz, municipiul în a cărui rază teritorială se aflau acele bunuri la data deschiderii succesiunii (art. 1138 C. civ.). Faţă de dispoziţia din art. 1139 C. civ., apreciem că răspunderea unităţii administrativ-teritoriale pentru prejudiciile cauzate de lucrurile dintr-o moştenire vacantă se angajează numai din momentul în care a intrat în stăpânirea de fapt a moştenirii. Intrarea în stăpânirea de fapt a moştenirii are loc de îndată ce toţi succesibilii cunoscuţi au renunţat la moştenire ori la împlinirea termenului de un an şi şase luni de la deschiderea moştenirii dacă nici un moştenitor nu este cunoscut (art. 1139 coroborat cu art. 1137 C. civ.). In perioada dintre data deschiderii moştenirii vacante şi aceea a intrării în stăpânirea de fapt a acesteia, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile care sunt bunuri ale moştenirii vacante va răspunde curatorul special, numit de notarul public competent, care are drepturile şi îndatoririle de administrare prevăzute la art. 1117 alin. (3)-(5) C. civ.
Dacă proprietarul înlătură prezumţia de păzitor juridic al lucrului, aceasta va opera, atunci când este cazul, în sarcina titularilor celorlalte drepturi reale, cum sunt: uzufructuarul, uzurarul, fiduciarul, creditorul gajist, creditorul retentor etc. De asemenea, posesorul lucrului în favoarea căruia operează prezumţia de proprietate sau, după caz, de titular al altui drept real, are calitatea de păzitor juridic. Astfel, art. 919 alin. (3) C. civ. prevede: „Până la proba contrată, posesorul este considerat proprietar (...)”. Mai mult, art. 917 alin. (1) C. civ. dispune: „Posesorul poate exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra lucrului fie nemijlocit... fie prin intermediul unei alte persoane”. Rezultă în mod evident că posesorul este investit cu paza juridică a lucrului aflat în posesia sa.
Transmiterea şi scindarea pazei juridice.
Proprietarul, titularul unui alt drept real sau posesorul poate transmite paza juridică asupra lucrului, atunci când legea nu interzice, unei alte persoane, prin acte juridice, adică prin contracte, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Asemenea acte juridice sunt: închirierea, comodatul, depozitul, contractul de transport, locaţia de gestiune etc. Aşadar, paza juridică a lucrului se transmite detentorului precar - chiriaş, comodatar, depozitar, transportator etc. - în toate acele situaţii când el dobândeşte dreptul personal de a exercita, în mod independent, direcţia, supravegherea şi controlul lucrului.
In toate situaţiile de acest fel, se susţine că paza juridică a lucrului poate fi, adesea, scindată între proprietar sau posesor şi detentorul precar. Astfel paza juridică a structurii lucrului rămâne la proprietar sau la posesor, iar paza juridică a utilizării sau păstrării acestuia este în sarcina detentorului precar. De aici consecinţa care se impune.
Dacă se va dovedi că prejudiciul se datorează unui viciu intern al lucrului sau, în general, este legat de structura lui, răspunderea se va angaja în persoana proprietarului sau posesorului. Dimpotrivă, dacă lucrul provoacă un prejudiciu din cauza modului în care este păstrat sau utilizat, răspunderea revine detentorului precar: chiriaşului, comodatarului, transportatorului, depozitarului etc.1 De pildă, dacă un recipient explodează în cursul transportului din cauza unui viciu intern, răspunderea pentru prejudiciul cauzat terţilor revine proprietarului, care este păzitorul juridic al structurii lucrului; dimpotrivă, atunci când explozia recipientului se datorează unei manevre defectuoase efectuată de transportator, răspunderea se angajează în sarcina acestuia, deoarece el -^te păzitorul „comportamentului” sau „conservării” lucrului.
In concluzie, persoana prejudiciată va putea pretinde reparaţia, după caz, de la proprietar sau posesor - păzitor juridic al structurii lucrului - sau de la detentorul precar - păzitor al utilizării sau conservării acelui lucru. Numai că scindarea pazei juridice prezintă adeseori inconveniente pentru victimă, mai ales în acele situaţii în care nu se poate şti, din capul locului şi cu siguranţă, dacă la originea prejudiciului se află structura lucrului sau, dimpotrivă, modul de conservare sau utilizare a acestuia. Astfel, este posibil ca victima să-l acţioneze pe proprietar şi, neputând dovedi că la originea prejudiciului se află un viciu de structură a lucrului, acţiunea lui să fie respinsă. Intr-o atare ipoteză, el este nevoit să-l cheme în judecată pe detentorul precar care are paza utilizării lucrului. De aceea, pentru a putea obţine repararea promptă a prejudiciului şi a evita cheltuielile inutile de timp şi mijloace băneşti apreciem că este recomandabil ca victima să-i acţioneze în judecată deopotrivă pe păzitorul juridic al structurii şi pe păzitorul juridic al utilizării sau conservării lucrului. Atunci când se va dovedi că prejudiciul a fost cauzat atât de structura lucrului cât şi de modul de utilizare sau conservare, răspunderea proprietarului şi a detentorului precar va fi solidară (art. 1382 noul Cod Civil).
Problema calităţii de păzitor juridic a persoanelor lipsite de discernământ.
In literatura de specialitate încă sub imperiul vechiului Cod civil s-au purtat discuţii în legătură cu faptul dacă persoanele lipsite de discernământ, adică minorii cu vârsta sub 14 ani şi interzişii judecătoreşti, pot avea calitatea de păzitori juridici ai lucrurilor ce le aparţin în proprietate. S-au conturat două opinii: una minoritară şi alta majoritară. Potrivit opiniei minoritare s-a afirmat că dacă se admite că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri este obiectivă, fundamentată pe obligaţia de garanţie care se sprijină pe riscul de activitate „este evident că această obligaţie va reveni paznicului, dacă este o persoană fizică, chiar lipsită de discernământ, căci este vorba de o răspundere fără culpă”. Majoritatea autorilor însă au împărtăşit opinia contrară în sensul că persoanele lipsite de discernământ nu pot avea calitatea de păzitori juridici ai lucrurilor care le aparţin. Principalul argument în favoarea acestei soluţii a fost găsit în noţiunea sau conceptul de pază juridică; astfel, s-a susţinut că din moment ce prin paza juridică se înţelege „direcţiunea intelectuală” asupra unui lucru, aceasta presupune cu necesitate ca puterea de direcţie, control şi supraveghere să fie exercitată de o persoană care este în cunoştinţă de cauză, având o capacitate normală de cunoaştere şi apreciere; or, o persoană lipsită de discernământ este evident lipsită de o asemenea capacitate şi prin urmare nu poate avea calitatea de păzitor juridic asupra lucrurilor sale. Victima însă nu va rămâne fără reparaţia la care are dreptul, deoarece această calitate o au reprezentanţii legali ai persoanelor lipsite de discernământ care sunt obligaţi să exercite puterea de direcţie, control şi supraveghere asupra lucrurilor celor aflaţi sub ocrotirea lor.
De această dată, ne raliem opiniei minoritare, pe care o considerăm în deplină concordanţă cu fundamentul de natură obiectivă al răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri şi de animale. Aşa cum s-a spus, condiţia existenţei discernământului se pune numai în cazul răspunderii subiective, întemeiată pe vinovăţia persoanei chemată de lege să răspundă, pentru a putea stabili dacă avea sau nu capacitatea de a prevedea urmările faptei sale şi a le preveni; această problemă nu prezintă importanţă atunci când este vorba de o ipoteză de răspundere obiectivă şi mai ales în cazul răspunderii pentru lucruri, care în realitate este o răspundere pentru caz fortuit, în care exonerarea de răspundere intervine numai când se face dovada unui eveniment ce constituie forţă majoră sau prezintă caracterele forţei majore. Apoi, din moment ce persoanele fară discernământ au lucruri în proprietate şi exercitarea atributelor care constituie conţinutul juridic al acestui drept se realizează animo alieno, adică prin ocrotitorii lor legali, înseamnă că lor le aparţine şi paza juridică a acelor lucruri, pe care însă o exercită la fel ca atributele dreptului de proprietate; aşadar, ocrotitorii lor legali nu au recunoscută şi nu exercită o putere de direcţie, supraveghere şi control proprie şi independentă asupra lucrurilor minorului sau, după caz, interzisului judecătoresc; această putere independentă aparţine proprietarului, persoanei lipsită de discernământ, dar se exercită prin ocrotitorii lui legali, în numele şi interesul său. Ocrotitorii legali sunt doar reprezentanţi, iar cine reprezintă pe altul nu poate avea putere proprie şi nici pază juridică proprie; de regulă, reprezentarea exclude independenţa reprezentantului. Aşadar, cel care răspunde cu patrimoniul propriu pentru prejudiciile cauzate de lucrurile ce-i aparţin este incapabilul şi nicidecum reprezentatul sau reprezentanţii legali ai acestuia. De altfel, dacă punem faţă în faţă cu prejudiciul cauzat pe cele două persoane nevinovate - proprietarul lucrului şi reprezentantul său legal - şi ţinând cont de faptul că răspunderea în discuţie este obiectivă, este logic şi echitabil ca obligaţia de a repara prejudiciul cauzat victimei să revină proprietarului, chiar dacă nu are discernământ, deoarece „oricare dintre membrii societăţii, în măsura în care deficienţele personale îl împiedică să atingă nivelul de prudenţă şi diligenţă cerut (...), datorează celorlalţi garanţie pentru orice prejudiciu injust pe care l-ar cauza
Această soluţie poate fi argumentată şi invocând reglementarea art. 1368 noul Cod Civil, cu titlul marginal „Obligaţia subsidiară de indemnizare a victimei”, unde în esenţă se prevede că lipsa discernământului nu-1 scuteşte nici chiar pe autorul prejudiciului de plata unei indemnizaţii către victimă, indemnizaţie care va fi stabilită în cuantum echitabil. Or, dacă pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie, răspunderea fiind eminamente subiectivă, este posibil ca o persoană lipsită de discernământ să fie obligată la o anumită reparaţie, nu vedem de ce în cazul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri (şi de animale), care este o răspundere obiectivă, aceasta nu s-ar putea angaja în sarcina unei asemenea persoane, care este proprietarul acelor lucruri, recunoscându-i-se deci calitatea de păzitor juridic.
Persoanele îndreptăţite să invoce răspunderea prevăzută de art. 1376 noul C. civ.
Răspunderea pe temeiul art. 1376 alin. (1) noul noul Cod Civil poate fi invocată, în principiu, de orice persoană care a suferit un prejudiciu injust cauzat de un lucru aflat în paza juridică a altei persoane. în principiu, toate persoanele care suferă un prejudiciu cauzat de un lucru al altuia sunt în drept să exercite, pe temeiul art. 1376 alin. (1) noul Cod Civil, o acţiune în răspundere împotriva păzitorului juridic al acelui lucru. Acţiunea poate fi promovată, de regulă, şi de succesorii în drepturi ai victimei, dacă se solicită repararea unui prejudiciu patrimonial suferit de victima imediată.
Aşa fiind, această răspundere nu poate fi invocată de păzitorul juridic pentru a-şi cere lui însăşi repararea prejudiciului pe care i l-a cauzat lucrul aflat în paza sa juridică; mai mult, el nu are dreptul să solicite reparaţia de la asigurătorul său de răspundere civilă faţă de terţi. De asemenea, cel care are dobândită temporar paza juridică a lucrului în momentul în care acesta i-a cauzat un prejudiciu, nu are dreptul de a cere şi obţine condamnarea proprietarului acelui lucru la repararea prejudiciului suferir.
De asemenea, în cursul unui meci sau unei competiţii în cadrul căreia mai multe persoane au şi exercită împreună paza unui lucru, cum ar fi o minge sau o barcă, dacă unul dintre participanţii la acea competiţie este rănit de acel lucru, în mod normal, nu poate invoca împotriva celorlalţi răspunderea pe temeiul art. 1376 alin. (1) noul Cod Civil Soluţia este aplicabilă în toate cazurile de pază juridică în comun, cu condiţia să fie bine caracterizată şi dovedită.
Această răspundere nu operează nici în raporturile dintre paznicul juridic şi paznicul material pentru prejudiciile cauzate unei terţe persoane. Totuşi, paznicul material poate invoca această răspundere faţă de păzitorul juridic al lucrului în cauză, pe acelaşi temei legal.
în literatura de specialitate s-au purtat discuţii în legătură cu posibilitatea invocării răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în câteva situaţii mai deosebite, cum sunt: răspunderea în cazul coliziunii de vehicule pentru prejudiciile suferite de păzitorii juridici ai acelor vehicule; răspunderea atunci când între victimă şi păzitorul juridic al lucrului există un raport contractual; răspunderea în situaţia în care păzitorul juridic a prestat victimei un serviciu benevol şi gratuit, căreia lucrul său i-a cauzat un prejudiciu; răspunderea păzitorului juridic în ipoteza în care victima a folosit clandestin, pe ascuns, lucrul ce i-a cauzat prejudiciul.
Răspunderea în cazul coliziunii de vehicule.
Din capul locului reţinem că atunci când prin coliziunea de două sau mai multe vehicule aflate în paza juridică a unor persoane diferite se cauzează un prejudiciu unei terţe persoane, se va angaja răspunderea prevăzută de art. 1376 alin. (1) noul Cod Civil Răspunderea păzitorilor juridici ai acestor vehicule este, în principiu, solidară. Dificultatea apare în cazul în care se pune problema reparării prejudiciilor suferite de păzitorii juridici ai vehiculelor intrate în coliziune; aceasta deoarece fiecare păzitor juridic este, în acelaşi timp, şi victimă. Cine va răspunde în această ipoteză şi care va fi întinderea reparaţiei? Ne referim, fară îndoială, exclusiv la acele situaţii când nu se poate dovedi culpa părţilor ori faptul că la originea coliziunii se află, cu valoare de cauză exclusivă, unul sau unele dintre vehicule.
Sub imperiul vechiului Cod civil, în lipsă de reglementări exprese şi precise, în literatura de specialitate şi practica judiciară au fost propuse trei soluţii posibile. Soluţia care se pare că s-a impus este aceea că fiecare participant, fiind în acelaşi timp victimă şi păzitor juridic al câte unui vehicul intrat în coliziune, poate invoca împotriva celuilalt sau celorlalţi răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri (reglementată în art. 1000 alin. (1), parte finală, vechiul noul Cod Civil); practic, fiecare păzitor juridic este obligat să repare prejudiciul suferit de către celălalt sau ceilalţi. Această rezolvare este agreată şi de redactorii noului Cod civil, care au consacrat-o în art. 1376 alin. (2) prima frază, unde se prevede: „Dispoziţiile alin. (1) (răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri - s.n. L.P.) sunt aplicabile şi în cazul coliziunii de vehicule sau în alte cazuri similare”. Cu toate acestea, în fraza a doua a aceluiaşi alineat al art. 1376, se precizează că, în astfel de cazuri, sarcina reparării tuturor prejudiciilor suferite de păzitorii juridici ai vehiculelor îi „va reveni numai celui a cărui faptă întruneşte, faţă de ceilalţi, condiţiile forţei majore”, deoarece a fost imprevizibilă şi absolut inevitabilă şi irezistibilă.
Răspunderea civilă în situaţia când între victimă şi păzitorul juridic al lucrului a existat un contract privind folosirea acelui lucru în executarea contractului.
Problema se circumscrie doar la acele ipoteze în care prejudiciul este cauzat unui contractant de lucrul ce i-a fost remis de către cealaltă parte contractantă sau de care aceasta din urmă s-a folosit pentru a-şi executa prestaţiile datorate în temeiul angajamentului său contractual. Pentru prima ipoteză este cazul, de exemplu, al chiriaşului sau comodatarului care a suferit un prejudiciu, pe durata contractului, cauzat de lucrul care i-a fost închiriat sau i-a fost dat în împrumut de folosinţă cu titlu gratuit; tot astfel, se pot naşte asemenea situaţii şi din contractul de vânzare-cumpărare ori din contractul de depozit. în ce priveşte cea de a doua ipoteză, este vorba de acele situaţii în care prejudiciul este cauzat uneia dintre părţile contractante de un lucru pe care cealaltă parte trebuie să-l folosească pentru a-şi putea executa prestaţiile pe care le datorează, cum este aceea născută dintr-un contract de transport.
Răspunderea civilă în toate situaţiile arătate este contractuală şi i se vor aplica regulile specifice acestei răspunderi. Cu toate acestea, pornind de la premisa că viaţa şi sănătatea omului trebuie apărate în cel mai înalt grad, ele neputând forma obiectul unui act juridic, în doctrina noastră, s-a arătat că atunci când lucrul a cauzat vătămarea corporală ori moartea victimei, chiar dacă între părţi a existat un contract, răspunderea părţii contractante care este păzitorul juridic al structurii acelui lucru este delictuală şi se va angaja după regulile răspunderii pentm prejudiciile cauzate de lucruri în general [art. 1000 alin. (1), parte finală din vechiul Cod civil ori art. 1376 alin. (1) noul Cod Civil]. De la această soluţie apreciem că trebuie admisă şi o excepţie în materia contractului de transport de persoane; păzitorul juridic al mijlocului de transport are obligaţia contractuală de a garanta securitatea persoanelor pe care le transportă, obligaţie ce face parte din categoria celor de rezultat; aşa fiind, în cazul vătămării sănătăţii ori a integrităţii corporale, precum şi în ipoteza morţii călătorului, răspunderea transportatorului este o răspundere contractuală obiectivă şi agravată.
în cazurile din categoria celor arătate, de regulă, contractantul-victimă a lucrului nu are dreptul de opţiune între acţiunea în răspundere contractuală şi cea în răspunderea delictuală. Răspunderea contractuală este specială şi derogatorie de la regulile răspunderii delictuale, care este generală şi de drept comun.
Răspunderea civilă în cazul prejudiciilor produse de un lucru beneficiarului unui serviciu gratuit şi benevol prestat de către păzitorul juridic al lucrului în cauză.
Această problemă se întâlneşte cel mai frecvent în situaţia prejudiciilor cauzate beneficiarilor unor transporturi benevole. Se pune întrebarea dacă în asemenea cazuri se va angaja răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de lucruri pe temeiul art. 1376 alin. (1) C. civ. [art. 1000 alin. (1), parte finală, vechiul C. civ.]? în încercarea de a da răspuns la această problemă s-au formulat două soluţii divergente.
într-o primă opinie, s-a susţinut că în cazul transportului gratuit şi benevol, atunci când nu se poate reţine culpa proprietarului mijlocului de transport, cel transportat, în calitate de victimă, va putea cere şi obţine repararea prejudiciului cauzat în timpul transportului, prin invocarea regulilor răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate de lucruri, astăzi în temeiul art. 1376 alin. (1) C. civ. [art. 1000 alin. (1), parte finală, vechiul C. civ.]1. în nici un caz, nu poate fi vorba de o răspundere civilă contractuală atenuată asemănătoare celei care se angajează în materia contractului de mandat gratuit sau de depozit gratuit. Aceasta pentru faptul că transportul benevol nu poate fi considerat un contract cu titlu gratuit; el este un simplu act de politeţe, de complezenţă, de curtoazie, intervenit între transportator şi cel transportat, fără intenţia de a da naştere unui raport juridic contractual. Mai mult, în această opinie, s-a afirmat că, nici pe teren delictual, răspunderea transportatorului nu trebuie limitată sau atenuată, pe motiv că victima ar fi acceptat odată cu transportul benevol şi riscul lucrului, adică a mijlocului de transport, în sensul că ar fi renunţat la beneficiul răspunderii pentru lucruri, care este o răspundere agravată. Ideea acceptării riscurilor nu poate constitui un argument pentru a exclude răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate de lucruri, deoarece riscul este acelaşi, indiferent că transportul este titlu oneros sau cu titlu gratuit. Aşadar, victima, beneficiar al transportului benevol, în lipsă de reglementări exprese derogatorii sau contrare, va putea cere şi obţine obligarea păzitorului juridic al mijlocului de transport la repararea prejudiciului cauzat în condiţiile răspunderii civile delictuale pentru lucrurile ce le avem sub pază.
într-o altă opinie, s-a considerat că transportul benevol şi gratuit, la fel ca orice mod de a folosi un lucru al altuia fară plată, se poate analiza ca o convenţie tacită încheiată între victimă şi păzitorul juridic al lucrului şi un mod de acceptare a riscurilor transportului de către victimă; în aceste condiţii, cel prejudiciat va putea obţine reparaţia numai dacă va face dovada faptei culpabile a transportatorului, fiind înlăturată aplicarea dispoziţiilor care reglementează răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri. Deşi autorii în cauză nu o spun explicit, din ansamblul analizei pe care au desfaşurat-o rezultă că răspunderea civilă în acest caz este contractuală, persoana transportată gratuit trebuind să facă proba culpei transportatorului.
Şi în sfârşit, în cea de a treia opinie, s-a apreciat că victima, beneficiară a transportului gratuit, va putea obţine repararea prejudiciului de către păzitorul juridic al vehiculului numai în condiţiile şi temeiul normelor juridice aplicabile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie (art. 998-999 vechiul noul Cod Civil; art. 1357-1371 noul Cod Civil)2; astfel, în acest scop, va trebui să facă proba celor patru condiţii generale ale răspunderii civile delictuale, inclusiv a vinovăţiei păzitorului juridic. Aşadar, răspunderea agravată pentru prejudiciile cauzate de lucruri nu se poate angaja. în sprijinul acestei opinii a fost şi poate fi invocat ca argument şi principiul echităţii. Altfel, angajarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, fiind o răspundere agravată, ar fi de natură să-l împovăreze excesiv pe păzitorul juridic care, într-un gând dezinteresat şi altruist, a înţeles să facă un serviciu gratuit viitoarei victime a accidentului. Această soluţie este consacrată explicit în textul art. 1354 noul Cod Civil, unde se dispune că victima nu poate obţine repararea prejudiciului cauzat de persoana care i-a acordat ajutor în mod dezinteresat sau de lucrul, animalul ori edificiul de care s-a folosit cu titlu gratuit decât atunci când dovedeşte intenţia sau culpa gravă a celui care, potrivit legii, ar fi fost chemat să răspundă. Aşadar, rezolvarea se aplică şi în cazul răspunderii pentru prejudiciile cauzate, în aceleaşi condiţii, de animale şi de ruina edificiului. Este însă de reţinut că răspunderea se poate angaja numai dacă vinovăţia păzitorului lucrului sau animalului în cauză îmbracă forma intenţiei ori constă într-o culpă gravă.
Răspunderea civilă în ipoteza în care victima a folosit clandestin lucrul altuia care i-a cauzat un prejudiciu.
Părerile sunt împărţite: unii susţin că într-o atare situaţie păzitorul juridic al lucrului nu va răspunde, deoarece victima a folosit lucrul altuia în mod abuziv; alţi autori au considerat că şi în acest caz păzitorul juridic va putea fi obligat să repare prejudiciul în condiţiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri [art. 1000 alin. (1), parte finală din vechiul Cod civil şi în prezent art. 1376 alin. (1) noul Cod Civil]4. în ce ne priveşte, împărtăşim punctul de vedere potrivit căruia, în principiu, păzitorul juridic nu va răspunde; totuşi victima ar putea să pretindă o reparaţie dar numai în baza normelor care reglementează răspunderea pentru fapta proprie (art. 1357-1371 noul Cod Civil), cu luarea în considerare a propriei vinovăţii a victimei. Mai mult, trebuie avută în vedere şi dispoziţia art. 1354 noul Cod Civil, în sensul că răspunderea s-ar putea angaja doar dacă se dovedeşte intenţia sau culpa gravă a păzitorului juridic al lucrului sau animalului care a cauzat prejudiciul.
Enunţarea diferitelor teorii privind fundamentul acestei răspunderi elaborate sub imperiul dispoziţiilor vechiului Cod civil.
Această problemă a fost amplu analizată în doctrina juridică; toate discuţiile şi teoriile elaborate îşi au originea în încercările de a găsi o explicaţie sau un fundament corespunzător şi în general acceptat răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, care este un caz mai special de răspundere civilă agravată. Soluţiile propuse şi argumentate de literatura de specialitate, unele obiectivate în jurisprudenţă, pot fi încadrate în două mari concepţii: concepţia răspunderii subiective şi concepţia răspunderii obiective.
în concepţia subiectivă, această răspundere este explicată şi fundamentată pe ideea de culpă sau vinovăţie a păzitorului juridic al lucrului care a cauzat prejudiciul suferit de victimă. Astfel, la început, s-a afirmat că legiuitorul a instituit o prezumţie legală relativă de culpă a păzitorului juridic pentm neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere a lucrului, ceea ce a făcut posibilă cauzarea prejudiciului; fiind relativă, această prezumţie legală putea fi înlăturată prin dovada lipsei de culpă sau vinovăţie". Cum o astfel de prezumţie putea fi uşor înlăturată, victimele, deşi inocente, ajungeau în situaţia de a nu putea obţine repararea prejudiciilor; de aceea, în scopul ocrotirii interesului victimelor unor accidente tot mai numeroase cauzate de lucruri, practica judiciară a statuat că răspunderea în discuţie se întemeiază pe o prezumţie absolută de culpă sau vinovăţie, care nu poate fi înlăturată decât prin dovada foiţei majore, faptei unui terţ ori a faptei victimei. Tot ca o variantă a concepţiei subiective este considerată şi teoria culpei în paza lucrului, potrivit căreia fundamentul acestei răspunderii ar consta în culpa dovedită.
Confonn concepţiei obiective, alcătuită şi ea din mai multe teorii, răspunderea pentm prejudiciile cauzate de lucmri este independentă de ideea de culpă sau vinovăţie, dovedită sau prezumată, a păzitorului juridic. Apariţia acestei concepţii a fost determinată de criticile formulate cu privire la fundamentarea răspunderii pe o prezumţie de culpă, mai ales pe o prezumţie absolută. Respectivele critici i-au determinat pe unii autori, mai ales în doctrina franceză, să susţină că răspunderea pentru lucruri se explică pe „ideea de risc”, în diferitele sale accepţiuni. Astfel, de cea mai largă audienţă s-a bucurat aşa-zisa teoria a riscului profit, în sensul că cel ce profită de foloasele unui lucru trebuie să suporte şi riscul reparării prejudiciilor cauzate altor persoane de lucrul respectiv.
Pe fondul lipsei de aderenţă a teoriei riscului, tot în spaţiul concepţiei obiective, a fost avansată construcţia potrivit căreia fundamentul acestei răspunderi s-ar afla în ,.prezumţia de răspundere”, invocată şi în unele soluţii ale jurisprudenţei.
Niciuna dintre aceste teorii nu a reuşit să se impună. în schimb, în ultimele 3-4 decenii, teoria care se bucură de cea mai largă audienţă şi care treptat a fost împărtăşită de majoritatea doctrinarilor de prestigiu este aceea a fundamentării răspunderii obiective a păzitorului juridic al lucrului pe „ideea sau obligaţia de garanţie privind riscul de activitate”, la care am aderat în lucrările noastre.
Fundamentul acestei răspunderi în textele noului Cod civil.
Art. 1376 alin. (1) C. civ. dispune expres că obligaţia de reparare a prejudiciului în sarcina celui care are paza lucrului este independentă de orice culpă, adică de orice vinovăţie. Se consacră astfel legislativ răspunderea obiectivă, fără culpă. Textul însă nu precizează care este fundamentul obiectiv al acestei răspunderi. Faţă de această stare legislativă apreciem că răspunderea în discuţie se fundamentează pe ideea sau obligaţia de garanţie în sarcina păzitorului juridic cu privire la „comportamentul lucrului”, care are ca suport riscul de activitate. Aceasta înseamnă că, în realizarea efectivă a funcţiei reparatorii a răspunderii, legea impune tuturor obligaţia de a garanta celorlalţi repararea prejudiciilor cauzate de lucrurile ce le avem sub pază. Motivul pentru care art. 1376 alin. (1) prevede implicit această obligaţie de garanţie este riscul de activitate pe care păzitorul juridic al oricărui lucru trebuie să-l suporte, fiindcă prejudiciul a fost cauzat de extinderea propriei sale activităţi, prin întrebuinţarea de lucruri în interesul său. Este vorba de o garanţie obiectivă care explică etiologia şi mecanismul punerii în mişcare a răspunderii directe a celui care are paza juridică a lucrului ce a cauzat un prejudiciu injust victimei.
Caracterul obiectiv al acestei răspunderi rezultă şi din textul art. 1380 care prevede că în cazul prevăzut de art. 1376, alături de răspunderea pentru animale şi ruina edificiului, obligaţia de reparare a prejudiciului nu există doar atunci când este cauzat exclusiv de fapta victimei ori a unui terţ sau este urmarea unui caz de forţă majoră. In alţi termeni, răspunderea păzitorului juridic al lucrului este exclusă numai dacă se face dovada inexistenţei raportului de cauzalitate dintre lucru şi prejudiciu suferit de reclamant; proba se face prin dovada că, dimpotrivă, prejudiciul este cauzat exclusiv de un caz de forţa majoră, de fapta victimei sau fapta unei terţe persoane.
Condiţiile răspunderii.
Pentru existenţa şi angajarea răspunderii prevăzute de art. 1376 alin. (1) noul Cod Civil trebuie să fie prezente cumulativ trei condiţii, două generale şi una specială. Condiţiile generale sunt: un prejudiciu şi raportul de cauzalitate dintre lucru şi prejudiciu. Condiţia specială constă în faptul că lucrul care a cauzat prejudiciul este necesar să se afle în paza juridică a unei persoane.
Referitor la raportul de cauzalitate, menţionăm că el trebuie să existe între lucru sau aşa-zisul „comportament” al lucrului şi prejudiciu suferit de victimă. în doctrina juridică se susţine că imediat ce participarea lucrului la producerea prejudiciului a fost dovedită, art. 1376 alin. (1) prezumă caracterul ei cauzal, mai ales atunci când participarea se obiectivează într-un contact material între lucru şi valoarea vătămată (o fiinţă sau un bun neînsufleţit)'. Soluţia trebuie să fie aceeaşi şi în cazurile în care lucrul a participat la producerea prejudiciului, cu toate că nu a existat un contact material cu fiinţa sau bunul prin atingerea sau vătămarea căruia s-a obiectivat acel prejudiciu; aşa de pildă, căderea şi rănirea unui pieton care încerca să se ferească de un autoturism în viteză ori când un autovehicul în mişcare proiectează o piatră asupra unui trecător etc. reprezintă cazuri de participare a lucrului la producerea prejudiciului, cu toate că nu există un contact material. Aşadar, dacă victima dovedeşte participarea activă directă a lucrului la producerea prejudiciului se prezumă existenţa raportului de cauzalitate; aşa se explică faptul că exonerarea de răspundere a păzitorului juridic va avea loc numai prin dovada forţei majore, faptei victimei sau faptei unui terţ. Dacă lucrul a cauzat prejudiciul ca urmare a unui caz fortuit, răspunderea pe temeiul art. 1376 alin. (1) noul Cod Civil, nu poate fi înlăturată.
Atunci când prejudiciul este consecinţa faptei omului, lucrul fiind doar instrumentul utilizat de acesta pentru săvârşirea unei fapte ilicite, între lucru şi prejudiciu nu există raport de cauzalitate; el se stabileşte între fapta omului şi prejudiciu, ceea ce face ca răspunderea în temeiul art. 1376 alin. (1) să nu se angajeze.
Calitatea de păzitor juridic, condiţie specială a acestei răspunderi, nu trebuie să fie dovedită de victimă. Până la proba contrară, această calitate se prezumă că aparţine proprietarului acelui lucru, titularului unui alt drept real sau posesorului.
Efectele răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri.
Dacă sunt întrunite condiţiile enunţate mai sus, victima are dreptul de a pretinde repararea prejudiciului de către păzitorul juridic al lucrului; între cele două persoane se naşte un raport unilateral de obligaţii civile, în care victima este numai creditor, iar păzitorul juridic al lucrului este exclusiv debitor.
In situaţia în care lucrul cauzează prejudiciul în timp ce paza materială se exercită de către o altă persoană decât păzitorul său juridic, victima poate pretinde reparaţia de la păzitorul material în temeiul şi condiţiile dreptului comun (art. 1357-1371 noul Cod Civil). Numai că, de regulă, victima pretinde reparaţia de la păzitorul juridic al lucrului, răspunderea lui fiind agravată şi condiţiile sale mai facil de probat. Dacă despăgubirile au fost plătite, într-o atare ipoteză, de către păzitorul juridic, el va avea acţiune în regres împotriva păzitorului material al lucrului, tot în baza şi condiţiile prevăzute de art. 1357 şi urm. noul Cod Civil
