Reforma penitenciară în România
| Comentarii |
|
reforma penitenciară în România, reforma penitenciară în România a fost declanşată la sfârşitul anului 1990. odată cu trecerea Direcţiei Naţionale a Penitenciarelor - actuala Administraţie Naţională a Penitenciarelor începând din anul 2004 - din subordinea Ministerului de Interne în cea a Ministerului Justiţiei, prilej care a permis evaluarea sistemului penitenciar. în perioada parcursă de la trecerea în subordinea Ministerului Justiţiei, reforma a vizat atât aspecte de ordin funcţional şi organizatoric, cât şi activităţile concrete.
în acest sens, s-a acordat o atenţie deosebită regândirii procesului de resocializare a delicvenţilor minori internaţi în centrele de reeducare, activităţilor specifice cu femeile deţinute, precum şi elaborării a două legi fundamentale pentru reforma sistemului penitenciar: Statutul personalului şi Legea executării pedepselor. Principala consecinţă şi cea mai importantă a implementării reformei sistemului penitenciar a reprezentat-o renunţarea la statutul de militar al personalului. La sfârşitul anului 2001 şi în prima parte a anului 2002, pe baza studiilor comparative existente, a propunerilor primite de la unităţi în perioada anterioară, a contextului legislativ şi a sprijinului primit din partea experţilor spanioli, s-a realizat proiectul de Lege privind statutul funcţionarilor publici din sistemul administraţiei penitenciare.
În procesul de resocializare a condamnaţilor, personalul de specialitate acţionează împreună cu personalul de probaţiune, cu voluntari comunitari, precum şi cu reprezentanţi ai societăţii civile.
Desfăşurarea activităţilor lucrative în interiorul penitenciarului, în exteriorul acestuia sau în mod gratuit în folosul comunităţii, finalizarea studiilor generale sau de specialitate, precum şi calificarea sau recalificarea profesională vor fi recompensate prin acordarea unor reduceri de pedeapsă, iar conduita generală de excepţie va fi recompensată printr-o reducere excepţională de pedeapsă.
Influenţa pe care comunitatea o exercită asupra fiecărei persoane - în raport cu regimul aplicat - se concretizează în derularea de programe în penitenciare în comun cu serviciile de probaţiune şi cu participarea voluntarilor din comunitate, precum şi în derularea de programe în afara sistemului penitenciar. Coordonarea acţiunilor personalului din penitenciar cu cele ale personalului serviciilor de probaţiune este atât în avantajul condamnaţilor, cât şi al persoanelor liberate condiţionat, scopul fiind unul comun: reeducarea şi reintegrarea socială.
Separarea condamnaţilor în penitenciare, aşa cum a fost arătată mai sus. este binevenită şi indicată, pentru că într-un penitenciar se manifestă fenomene negative, unele periculoase pentru siguranţa condamnaţilor, a personalului şi chiar a instituţiei în sine. Această separare asigură condiţii pentru aplicarea, când este cazul, a unui tratament psihiatric, pentru însuşirea şi deprinderea de anumite ocupaţii şi participarea la activităţi productive. Consecinţa importantă a separării este aceea că înregistrează favorizarea eforturilor pentru reducerea contagiunii infracţionale în rândurile condamnaţilor. Această separare asigură şi condiţii pentru paza şi supravegherea condamnaţilor deosebit de periculoşi încarceraţi în penitenciare de maximă siguranţă, precum şi pentru luarea unor măsuri educative cu un anumit specific pentru „recuperarea" socială a acestor condamnaţi şi, totodată, pentru a înlătura influenţele lor negative asupra celorlalţi condamnaţi.
Cât priveşte baza materială şi structura, penitenciarul trebuie să asigure localuri special amenajate şi organizate, care să garanteze condiţii pentru regim de detenţie, de privare de libertate, cazare, hrănire. igienă, asistenţă medicală, folosire la muncă, desfăşurarea de activităţi cultural-educative. pază şi supraveghere.
Finanţarea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor se asigură din subvenţii acordate de la bugetul de stat şi din venituri proprii. Veniturile obţinute din munca persoanelor condamnate vor fi folosite pentru îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie.
Aceste clădiri trebuie să dispună şi de personalul calificat, de conducere administrativă de specialitate, precum şi de specialişti, cum ar fi: medici, farmacişti, educatori etc.
Sistemul penitenciar a clasificat penitenciarele în penitenciare şi penitenciare coordonatoare. Astfel, teritoriul ţării a fost împărţit în 8 zone: în zona de nord est, Penitenciarul din laşi este unitate coordonatoare, în sud-est este Penitenciarul Poarta Albă. în Muntenia. Penitenciarul Mărgineni. în Oltenia. Penitenciarul Craiova. în tona de vest. Penitenciarul Timişoara, în nord-vest, Penitenciarul Gherla, în centru Penitenciarul Aiud, iar în Bucureşti şi Ilfov, Penitenciarul Bucureşti-Rahova.
După capacitatea lor, penitenciarele au fost împărţite în: penitenciare mici, cu 200-500 locuri; penitenciare mijlocii, cu 500-1.000 locuri; penitenciare mari, cu 1.000-2.000 de persoane, şi penitenciare foarte mari, cu 3.000 de persoane, cum sunt penitenciarele din SUA, Anglia, Canada, Brazilia.
Cele mai indicate penitenciare sunt cele mici şi mijlocii, care asigură condiţii propice pentru o reeducare şi pregătire pentru reintegrare în societate.
E. Goffman încadra penitenciarele alături de mănăstiri, unităţi militare şi nave de război, aziluri de bătrâni şi spitalele de psihiatrie. Potrivit opiniei sale, aceste aşezăminte reprezintă, fiecare în parte, o instituţie totală, care poate fi definită drept un loc în care îşi desfăşoară viaţa şi activitatea un număr mare de indivizi cu statut similar, despărţiţi de restul societăţii pentru o perioadă de timp apreciabilă şi care duc împreună o viaţă strict delimitată, reglementată oficial de către instituţie.
Din cele de mai sus rezultă ideea că persoana instituţionalizată este pusă în situaţia de a se supune unui regim de viaţă reglementat din exterior în mod strict şi supus controlului unei instanţe, asupra căreia persoana în cauză nu are nicio influenţă. Referitor la aceste instituţii de mai sus, Goffman apreciază caracterul lor ca fiind unul delimitator sau total, simbolizat de interzicerea interacţiunilor sociale cu lumea din afară şi a părăsirii instituţiei, interdicţie care deseori ia forma concretă în clădire ca atare: uşi încuiate, ziduri înalte, sârmă ghimpată, faleze abrupte, ape, păduri sau zone mlăştinoase.
