Renunțarea la aplicarea pedepsei
| Comentarii |
|
renunţarea la aplicarea pedepsei pentru persoana fizică, 1. Definiție și condiții 2. Avertismentul 3. Efectele renunţării la aplicarea pedepsei
1. Definiție și condiții
Renunţarea la aplicarea pedepsei este o scutire de executare a pedepsei prevăzută de lege. Ea constituie o noutate în operaţiunea de individualizare a pedepselor, fiind o expresie a politicii penale iniţiate de statul nostru. Reglementarea nu are corespondent în Codul penal anterior.
Această instituţie, reglementată de dispoziţiile art. 80-82 C. pen., constă în nea-plicarea pedepsei în cazul unor infracţiuni care prezintă o gravitate redusă, săvârşite de infractori mai puţin periculoşi. Ea reprezintă o alternativă la pedepsele privative de libertate, a căror eficienţă este discutabilă. Pedepsele privative de libertate se caracterizează prin elemente de constrângere a condamnatului: izolarea de societate, izolarea de restul familiei, limitarea libertăţii de mişcare, limitarea unor drepturi de confort şi mediu ambiental, precum şi influenţa negativă exercitată de mediul penitenciar, care de multe ori au influenţat negativ conduita condamnatului după executarea pedepsei şi reintegrarea în societate.
în situaţii concrete, anume prevăzute de lege, condamnatului i se mai acordă o şansă, stabilită de către legiuitor şi aplicată de către judecător, de a nu fi în situaţia executării unei pedepse. încrederea care se acordă condamnatului se bazează pe elemente ce ţin de persoana lui, privind abilităţile intelectuale, volitive, materiale, care conving instanţa de judecată, care. chiar dacă a stabilit o pedeapsă, renunţă la aplicarea acesteia, reeducarea infractorului realizându-se fără privarea de libertate.
Prin conţinutul acestor reglementări, legiuitorul a învestit instanţa de judecată cu dreptul de a renunţa definitiv la aplicarea pedepsei, chiar dacă se constată săvârşirea unei fapte penale şi vinovăţia acelui inculpat: conform art. 80 C. pen., „instanţa poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă sunt întrunite următoarele condiţii (...)".
Condiţiile pentru a se dispune o asemenea măsură sunt următoarele:
a) infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit;
b) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.
Nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă:
a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor în care este vorta despre fapte care nu mai sunt prevăzute de legea penală sau infracţiuni amnistiate ori pentru care a intervenit reabilitarea sau s-a împlinit termenul de reabilitare;
b) faţă de acelaşi infractor s-a mai dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracţiunii pentru care este judecat;
c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor;
d) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 5 ani.
Renunţarea la pedeapsă este posibilă şi în cazul în care făptuitorul a săvârşit un concurs de infracţiuni, dar numai dacă pentru fiecare infracţiune concurentă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru aceasta, atât cât priveşte fapta, cât şi făptuitorul.
Din altă perspectivă, trebuie subliniat că făptuitorul a săvârşit infracţiunea, deci există temei pentru obligarea sa la despăgubiri civile către victima infracţiunii. Pe de altă parte, renunţarea la aplicarea pedepsei nu echivalează cu o achitare, care ar duce la încetarea raportului juridic penal, astfel că acţiunea civilă nu poate rămâne suspendată. Respectarea drepturilor civile ale victimei, recuperarea prejudiciului acesteia trebuie să se facă de către făptuitor.
2. Avertismentul
Când dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, instanţa aplică infractorului un avertisment. Reglementarea avertismentului este realizată de art. 81 C. pen. el constă în prezentarea motivelor de fapt care au determinat renunţarea la aplicarea pedepsei şi atenţionarea infractorului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni.
Avertismentul este o măsură de sancţionare a infractorului având drept scop îndreptarea conduitei acestuia în viitor. Aplicarea lui este obligatorie ori de câte ori s-a renunţat la aplicarea pedepsei.
Există state în care sancţiunile neprivative de libertate - avertismentul, amenda, confiscarea - reprezintă peste 70% din totalul condamnărilor pronunţate, în alte ţări peste 50% dintre condamnări sunt privative de libertate, însă există şi o categorie de state în care, cel puţin în termeni cantitativi, nu se evidenţiază un trend clar.
Potrivit dispoziţiilor art. 81 C. pen., avertismentul conţine 2 componente - prima constând în arătarea motivelor de fapt care au determinat renunţarea la aplicarea pedepsei, iar cea de-a doua se referă la atenţionarea infractorului asupra felului greşit de a se fi comportat şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni. Apreciem că instanţa de judecată nu are obligaţia de a justifica în hotărâre care au fost motivele pentru care nu a aplicat renunţarea la aplicarea pedepsei, în schimb, are obligaţia de a justifica şi a prezenta motivele care au stat la baza aplicării avertismentului. Această motivare în hotărâre permite instanţei de control judiciar să evalueze temeiurile de fapt şi de drept, probele din dosar, să verifice legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe.
Desigur, acest avertisment prezintă o anumită specificitate, deoarece el trebuie să fie adaptat la conţinutul şi gravitatea faptei, la persoana făptuitorului, cu alte cuvinte, se realizează o personalizare a acestuia.
in caz de concurs de infracţiuni se aplică un singur avertisment. Este firesc să fie aşa, deoarece şi în cazul concursului de infracţiuni se aplică o singură pedeapsă. în situaţia concursului de infracţiuni instanţa verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se aplica un avertisment pentru fiecare infracţiune, dar în final va aplica un singur avertisment. Aplicarea unui avertisment pentru fiecare infracţiune în parte poate avea loc în practică dacă infracţiunile au fost judecate la instanţe diferite şi ele nu au cunoscut existenţa acestor dosare diferite. Soluţia într-o astfel de situaţie este ca instanţa de judecată să desfiinţeze hotărârile pronunţate anterior şi să aplice un singur avertisment pentru toate infracţiunile concurente.
3. Efectele renunţării la aplicarea pedepsei
Persoana faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei nu este supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită. Renunţarea la aplicarea pedepsei nu produce însă efecte asupra executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre.
Efectul principal este dat de faptul că inculpatul nu are antecedente penale, deoarece nu i s-a aplicat o pedeapsă. Ca urmare a acestui fapt, cazierul judiciar al inculpatului nu are nicio menţiune cu privire la acea infracţiune.
Instituţia, deşi are efectele cauzelor care înlătură răspunderea penală şi ale celor privind înlăturarea executării pedepsei, nu poate fi încadrată în niciuna dintre aceste situaţii. Ea este un gest de clemenţă al statului, care se realizează prin instanţele de judecată. Este. totodată, o măsură de individualizare a constrângerii juridice faţă de săvârşirea unor fapte penale care, deşi prezintă gravitatea unor infracţiuni şi deci ar constitui temei pentru răspunderea penală şi pentru aplicarea unei pedepse inculpatului, această sancţiune nu apare necesară în cazul dat, ţinând seama de gravitatea faptei şi de persoana inculpatului.
Renunţarea la aplicarea pedepsei nu se confundă cu instituţia anterioară a faptei prevăzute de legea penală care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, deoarece, în acest caz. fapta nu constituia infracţiune, pe când la renunţarea la pedeapsă ea are caracter penal şi face să existe răspundere penală.
Efectele renunţării la aplicarea pedepsei creează condiţiile pentru reluarea vieţii cetăţeneşti obişnuite prin executarea hotărârii instanţei de judecată. Condamnatul nu este supus niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită. De exemplu, aceasta însemnă că nu i se poate interzice exercitarea unor drepturi.
Renunţarea la aplicarea pedepsei nu are efecte însă asupra executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre. După cum spuneam, chiar dacă instanţa se va opri la soluţia renunţării la aplicarea pedepsei, are obligaţia de a soluţiona, prin hotărârea judecătorească pronunţată, acţiunea civilă a cauzei. Potrivit art. 107 alin. (3) C. pen., măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă, ceea ce înseamnă ca luarea măsurilor de siguranţă nu este influenţată cu nimic de faptul că s-a aplicat sau nu o pedeapsă.
Renunţarea la aplicarea pedepsei are efecte definitive, considerându-se că persoana are toate posibilităţile să se îndrepte şi să nu mai săvârşească infracţiuni.
